Crize - Zen. Jurnal 2004-2010, de Mircea Cărtărescu

Şapte ani din viaţa scriitorului român de azi cu cea mai mare notorietate, adică Zen. Jurnal 2004-2010 de Mircea Cărtărescu, constituie un calup scriptural-temporal important în sine şi o ofertă de lectură căreia e greu - în punctul de plecare - să-i rezişti. Sînt curiozităţile reunite ale cititorului de plăcere şi din obligaţie profesională, ale cercetătorului literar şi consumatorului de reviste glossy. Toţi vor să ştie, vor să afle ce se ascunde în spatele succesului cărtărescian, în ce fel se configurează profilul interior al vedetei culturale, asaltată de obicei de intervievatori şi care are acum prilejul de a vorbi mai pe larg şi mai adîncit despre sine.
 
Subiectul preferat al lui Mircea Cărtărescu fiind el însuşi, pe diferite paliere de înţelegere ("subiectul fiind acum şi pururea eu însumi", "cel care zace dedesubt şi pe care se clădeşte lumea", "pe mine nu mă interesează vreun personaj dacă el nu sînt eu însumi într-o incomensurabil mai mare măsură decît era Emma Flaubert", "aveam să mă gîndesc la mine cu tandreţea şi nostalgia sfîşietoare pe care-o poţi avea pentru un fiu de care te-ai despărţit"), jurnalul îi vine scriitorului nostru ca o mănuşă. El poate umple, aici, toate contextele, şi nu numai cu eul său profund ori cu protagonistul mediumnic prin care lumea se clădeşte şi se destramă, într-o proză de formulă vizionară - ci şi cu faţetele lui "superficial"-sociale, rulate de o identitate tare. Scriitor profesionist chiar şi în fazele de neagră depresie, Cărtărescu, prin modularea subtilă a persoanei a II-a, îşi "variază" şi alternează destinatarul. Uneori, receptorul este el, într-o buclă imperativă, mobilizatoare: "Dar spune ceva nou, ceva progresiv şi interesant". Alteori, e o cititoare vag plictisită şi frumoasă, ca în retorica sentimentală a lui Nichita Stănescu, atinsă priceput cu reţeta din De ce iubim femeile: "Eram fericit şi plin de o insuportabilă nefericire, măduva aceea neagră din care-aveau să iasă toate cărţile mele, pînă la rîndurile pe care le citeşti, plictisită, acum". Cînd gluma se îngroaşă şi lucrurile redevin grave, destinatarul firesc al unor rînduri fără cuvinte de prisos este Dumnezeu: "Poate voi scăpa, dacă vei vrea, şi din arcanele astea"; "aş zîmbi la toate astea dac-aş şti că, fie şi după cinci sau zece ani, am să mai fac ceva demn de mine şi de Tine". Persoana a II-a mai poate fi, apoi, a posterităţii vizate, sublimată în profilul unui cititor generic din viitor: "pentru tine, care te-ai născut abia azi, sau te vei naşte peste cincizeci de ani, las mărturia asta că am fost viu, cum rămîne cochilia după ce melcul s-a sleit de mult". Ceea ce nu înseamnă că adresarea nu poate fi haşurată şi de ranchiuna contemporană, pusă la plural: "Perioadă grea a vieţii noastre, căci pînă şi cei mai apropiaţi nouă sînt de acord, trebuie să plăteşti pentru ce ai (etc. etc.). Plătim. Sper că asta vă face viaţa mai uşoară".
 
Cel care-şi propunea, în tinereţea iluminată şi iluminatoare, să scrie Totul se consolează să facă şi să scrie de toate în acest jurnal încăpător şi redundant. Masivitatea cărţii, cu cele peste şase sute de pagini compacte, se datorează anume acestei redundanţe, pe care Mircea Cărtărescu şi-o construieşte şi o asumă. Cele mai multe file sînt scrise nu la cald, în febra unei consemnări uşor dilatate, ci de la o distanţă temporală mai mică sau mai mare (zile, săptămîni, luni) asigurînd un filtru suplimentar de luciditate şi venind pe o structură rezumativă. Şi în acest scris diaristic de a doua instanţă sînt imprimate tehnicile şi strategiile autorului, modul în care el îşi construieşte şi reconstruieşte neîncetat, obsesiv, obositor - imaginea.
 
La prima şi ultima vedere, situaţia personajului nostru este dramatică, dacă nu catastrofală. El, M.C., este uzat. E "decerebrat". E "vînăt de lipsa lecturii". E într-o fază de sterilitate şi într-o profundă criză scriitoricească. Cele trei rubrici din ziare i-au distrus stilul şi imaginaţia. Gazetăria, făcută pentru supravieţuire, aproape că l-a terminat, ca scriitor adevărat. De aceea, pare într-o cotidiană prostraţie. Nu mai visează opulent şi minuţios, ca pe vremuri. În urechi are un ţiuit continuu. Nu are însă parte de singurătate, acele şase ore ale lui, numai ale lui, în care să poată scrie. Cînd capătă această singurătate fertilă, (re)apar durerile lombare. Şi cele dentare. Cele biologice, căci M.C. îmbătrîneşte. Cele artistice, căci M.C. nu mai scrie ca altădată. Şi cele existenţiale, căci existenţa lui M.C. e într-o fundătură adîncă şi traversează criză după criză.
 
Cam nouăzeci la sută din acest jurnal pus sub titlul Zen reprezintă o variată şi neobosită, mereu împrospătată lamentaţie. Personajul atît de suferitor închegat de Cărtărescu (fiindcă acolo unde cititorul naiv caută autenticitate, autorul profesionist oferă construcţie, compoziţie, imagini filtrate, "prese" stilistice) va sensibiliza un public larg, preponderent feminin; va impulsiona instituţiile noastre culturale înspre o şi mai bună sprijinire a operei lui M.C.; şi va stîrni ironiile criticilor uscaţi şi insensibili, "scorpionii" care şi-n trecut l-au rănit atît de tare pe M.C. Iată o asemenea creatură, făcută să provoace suferinţă: "O cronică brutală, scrisă de un om vestit prin laşitate şi care, de-aceea, ia poze de luptător de circ ca să-şi dovedească independenţa şi curajul, chiar şi împotriva prietenilor şi celor cărora le datorează destul, nu m-a lăsat să dorm două nopţi. Îţi datorez, dragă P., două nopţi de tristeţe şi suferinţă".
 
Observăm cum personajul de jurnal îşi distinge şi îşi setează anticipator categoriile de public, laolaltă cu reacţiile lor, exact aşa cum o face şi autorul cărţii. M.C. se plînge continuu. Cine îl înţelege şi empatizează, suspină. Cine şi cum poate, îl sprijină. Cine însă nu-l înţelege şi nu empatizează e de regulă un critic răuvoitor care, scriind o cronică în sensul relei lui credinţe, va provoca noi suferinţe şi lamentaţii. Atunci, M.C. se va plînge iar în jurnal. Cine îl va înţelege şi va empatiza, va suspina. Cine şi cum poate, îl va sprijini. Cine însă nu-l va înţelege... Cercul acesta poate fi parcurs la nesfîrşit, completînd nu tautologic, dar pragmatic redundanţa tematică şi atitudinală a jurnalului cărtărescian.
 
Complet diferită este marcarea lucrurilor bune, plăcute, pozitive, îmbucurătoare din cei şapte ani de viaţă acoperiţi de acest pseudo Zen. Dacă oftatul e des şi văietătura - în stilul acela viclean-cronicăresc, satisfacţia este aproape imperceptibilă în rezumatul diaristic făcut. Rareori autorul înregistrează momentele, totuşi, de bucurie, dacă nu de plenitudine din existenţa actuală a lui M.C. Nu aflăm nici cine sau ce i le-a oferit, nici în ce context. Frapant, un autor cu cărţi traduse în cincisprezece limbi şi cu zeci de călătorii culturale făcute în Occident cu sprijinul ICR nu spune o vorbuliţă de bine, în prezentul jurnal, despre această instituţie. Burse, rezidenţe, cursuri ţinute la universităţi străine: totul e dintr-odată filtrat la maximum, de parcă lectorul neavizat ar trebui ferit de această agendă a succesului care, în fond, i-a stîrnit curiozitatea. Cititorului i se arată mai mereu o faţă mohorîtă a lui M.C., un obraz supărat, o depresie pe jumătate reală, pe jumătate confecţionată; şi mai niciodată o faţă veselă şi zîmbitoare. Scriitorul care ştie să desfacă, să mărunţească şi să-şi tot prefire nefericirile, decupînd şi intensificînd fiecare clipă a lor, îşi "pierde" minuţia în sfera cealaltă, a consemnării momentelor faste. Toate călătoriile în străinătate sînt date pe fast-forward, în stilul ascuns al lui Sorescu dinainte de 1990. Important este inventarul de probleme: "Am avut o lună jalnică, în care problemele, tot mai multe şi mai sîcîitoare, ca piticii care-l leagă pe Gulliver, s-au adunat şi m-au copleşit. Cu dantura am scos-o la capăt, rămîn durerile din zona lombară, atît de chinuitoare, că nu pot sta la masa de scris, ca şi altele, multe, despre care nu vreau să scriu aici. Am avut nopţi de insomnie şi ore de ruminare sterilă în legătură cu Herta. E ca în Dueliştii: sînt mereu atras în conflicte care nu sînt ale mele, dar cărora trebuie să le fac faţă. Căci lumea nu e locul dreptăţii, ci al suferinţei: dacă Isus ne-a învăţat ceva, asta e învăţătura lui. Adevărul nu triumfă şi uleiul nu iese la suprafaţă. Trebuie să crăpi ca un cîine înainte să stai în faţa nemiloşilor ochi de gheaţă. Ochii ei atît de asemănători celor ai lui Rimbaud.
 
Îmi ies pînă la sfîrşitul anului Postmodernismul şi Enciclopedia zmeilor, ca şi (sperăm noi) Aerul cu diamante, însoţit de un poster. S-au dus treizeci de ani de cînd l-am făcut. A fost cartea din centrul poeziei epocii şi un simbol al ei, asemenea unui Sgt. Pepper's.
 
Ah, da, am fost şi în Norvegia, la Stavanger, pe malul unor docuri nesfîrşite pline de vapoare roşii şi verzi, sub nori de cacao cu lapte. Frig şi ceaţă gri, umezeală şi singurătate".
 
Călătorul abundent este de fapt o natură a-socială, un egotist în a cărui structură interioară lumea înconjurătoare se răsfrînge palid şi neconvingător. Nici prin ochii personajului, nici prin cei ai autorului de jurnal nu se văd oamenii. Moartea unui cîine încolţit de hingheri lîngă casa Cărtărescu şi legat cu sîrme de un gard va da o bună pagină de Zen. Implicarea, fie şi minimală, a omului-om, din spatele obsedantei platforme a scriitorului-scriitor, nici nu intră în discuţie. Cărtărescu nu percepe socialul, iar raportul lui cu politicul e condiţionat de o gazetărie, la rîndul ei, condiţionată financiar. Două-trei reflexe de viaţă politică românească în cele peste şase sute de pagini şi de lamentaţii ale jurnalului.
 
Şi pentru că toate aceste dez-implicări, ne-asumări şi non-interese trebuie să se grupeze, în pozitiv, undeva, îmi este limpede că scrisul acela "perpendicular", vizionar, mistic, profetic al lui Mircea Cărtărescu a canalizat toate energiile şi resursele autorului "optzecist". Drama reală şi adîncă din jurnal e că scriitorul nu mai poate pătrunde şi despica, prin scrisul său, lumea văzutelor şi nevăzutelor. Că paginile sale nu mai au "sucul poeziei", viziunile "cerebrale şi viscerale", "vuietul" gîndirii, "puterea de a face imagini" şi "flexibilitatea frazei". Conştientizarea vine o dată cu Orbitor 3 şi pe durata scrierii ultimei piese dintr-o trilogie întinsă, impresionant, pe paisprezece ani de concentrare nervoasă şi propulsie imaginativă. Încheiat într-un an de zile, la Schloss Solitude (aprilie 2006 - aprilie 2007), Orbitor 3 nu s-a mai scris "singur", precum Orbitor 1 sau Nostalgia sau Levantul, ca sub dictare. Iar eforturile ulterioare ale autorului de a-şi masca propria insatisfacţie de scriitor, comparîndu-şi prin interviuri opul cu Biblia (!), n-au ajutat prea mult.
 
Tocmai aceasta este Criza (cu majusculă) ce explică multitudinea de crize de prejudiciu din Zen. Dintr-un incomparabil scriitor la 30 de ani, Cărtărescu a devenit la 50 un autor, şi încă unul popular, tot mai popular şi mai nemulţumit, nemaigăsind drumul înapoi.