Latinocentrism - Venezia (2)

Citeam recent, în Dilemateca (anul VI, nr. 63 / 2011, pag. 40), un comentariu al lui Alexander Baumgarten la volumul Aristotel la Muntele Saint Michel, de Sylvain Gouguenheim (Nemira, 2011). Pe scurt, cartea încearcă să propună o rută alternativă a transmiterii Greciei culturale şi filosofice antice către Europa medievală. Nu prin intermediul episodului arab, aşadar, cum se crede îndeobşte, ci prin intermediul unei filiaţii directe, pe care şi comentatorul român o numeşte latinocentrism.
 
Mi-am amintit, cu acest prilej, de faptul că Venezia a fost, printre altele, şi o sursă de circulaţie a influenţelor pre- şi post-1453 între răsărit şi apus. Nu numai în ceea ce priveşte pictura (ştim acum cu destulă certitudine că Renaşterea datorează mult, artistic cel puţin, cruciadelor şi, mai ales, cuceririi samavolnice a Constantinopolelui de către latini), ci şi în ceea ce priveşte arhitectura. Mi se pare destul de evident, după ce am vizitat prin programul Chorus şaisprezece biserici formidabile veneziene, că influenţa răsăriteană a fost importantă aici. Desigur, regiunea poartă în sine o componentă mai pregnant bizantină decât restul Apusului. În definitiv, de unde roşul şi purpura, dacă nu de la bazilei? Justinian a cucerit Italia, dar Veneto îi celebrează memoria mai apăsat decât restul ţării; el şi urmaşii lui au presărat-o cu lăcaşuri de cult care au făcut-o să ocolească goticul aproape, aproape complet.
 
În primul rând, desigur, este Torcello şi ale sale mozaicuri de aur, despre care deja am vorbit. Aici vedem, la Sf. Fosca, crucea greacă (aproape) înscrisă, care, mai apoi, a făcut carieră în Venezia. Desigur, toţi ştim cât de... romee este bazilica San Marco şi cum aduce ea aproape de Occident teme ale uluitoarei Sfinte Sofii, dar şi ale Sfintei Irina, de lângă aceasta. Dar, repet, vizita prin programul Chorus a bisericilor mai puţin expuse circuitului turistic tradiţional ne face să ajungem şi la cele mai timpurii lăcaşuri de cult din Venezia, dintre care multe sunt cruci greceşti înscrise. În ciuda modificărilor şi, aş risca să spun, alterărilor ulterioare, se poate străvedea cât de impresionaţi au fost negustorii lagunari de amplitudinea uluitoare a spaţiului interior al acestei tipologii absolute a sacrului constantinopolitan dimprejurul Marii Schisme.
 
Desigur, nu este vorba doar despre influenţe tipologice, ci şi decorative. Santa Maria dei Miracoli este o ducere la limită a procedeului placării cu marmură spartă pe cant în plăci simetrice, procedeu pus în operă la modul monumental în Sfânta Sofia. La biserica veneziană, intarsiile de piatră joacă rol de icoane, prinse în montura altor pietre, mai puţin interesante, poate. Dar efectul este uluitor, deoarece totul, de la pardoseală la tavanul-boltă în plin cintru cu o cupolă peste altar (da, peste altar!) este piatră lângă / în piatră, şi pe dinăuntru şi pe dinafară, cam ca un Voroneţ placat în aceeaşi marmură de jur împrejur şi de sus până jos. Iar la San Zaccaria avem celălalt exemplu bizantin pus în operă, cel al arhitecturii spaţiului sacru folosită ca simeză pentru o fastuoasă pictură religioasă, aşa cum pictate în frescă sunt interioarele bisericilor medievale ortodoxe. Exceptând realismul picturii, care a ajuns şi în spaţiul ortodox grec, apoi românesc şi rus, în secolul al XIX-lea şi care, spunea Arhiepiscopul Chrysostomos în cartea scrisă împreună Retrofuturism - Spaţiul sacru astăzi (Ed. UAUIM, 2007), aproape a ucis ortodoxia în Răsărit, atmosfera este asemănătoare unei biserici răsăritene.
 
Sau, ca să reformulez mai exact: într-un astfel de spaţiu catolic, proiectul ecumenic nu ne mai pare - estetic vorbind, cel puţin - cu totul imposibil... Mi-am amintit, cu acelaşi prilej, de propunerea ecumenică făcută de arh. Andreea Mihalache, care acum predă în SUA, în teza sa de doctorat de la UAUIM, din 2005, dacă nu mă înşel. În esenţă, ea propunea ca o arhitectură ecumenică să se revendice deliberat de la precedente de prestigiu de dinainte de anul Marii Schisme dintre ortodocşi şi catolici. Înainte de această silnică despărţire, de altfel, putem observa că simplitatea capelelor catalane, de pildă, nu este departe de aerul pre-ortodox al, să spunem, Densuş-ului, sau al capelelor rupestre de la Basarab / Murfatlar, sau al celor de pe Valea Buzăului. Este un timp care, pentru români, pare foarte îndepărtat şi, mai ales, neguros. Dar este, de asemenea, timpul în care s-a clădit, iată, Venezia, cu arhitectura sa de sinteză între apusul care încă se refăcea, ca un amnezic, după marile migraţii care îi şterseseră aproape gena greco-romană şi răsăritul care murea încet, sub presiunea islamică.
 
Sună cunoscut şi, din nefericire, foarte contemporan... Bizar cum se întoarce istoria să se reviziteze pe sine însăşi, nu-i aşa?