Prin Telepitec, tot înainte!

Bani-viteză, capitalismul ca victorie totală a Spiritului Absolut

Omul luminiscent e telepitecul care dă corp, substanţă imaginilor. Ideologia comunicării ne flatează de mulţi ani - pentru a ne atrage, a ne captiva -, minţindu-ne că noi sîntem autorii, că noi, clienţii, consumatorii, sîntem stăpînii lumii: emiţători şi receptori suverani de mesaje. Aceasta e "schema" metafizic-ideologică, adică de marketing, a "comunicării".
 
Noi de fapt sîntem însă ecrane, noi înşine sîntem ecranele prin care mesajele-lumină ale finanţelor virtuale trec realizîndu-se şi dispărînd instantaneu, cu viteza luminii, viteza însăşi este (produce) lumina. Omul luminiscent este omul-ecran, omul-terminal. În aceiaşi termeni ai vulgatei comunicaţionale, noi nu sîntem nici emiţătorul, nici receptorul, nici mesajul, ci doar mediul (asta ca să-l depăşim odată, creator desigur, pe McLuhan: mediul era mesajul înainte de apariţia, de desăvîrşirea telepitecului...).
 
Nici nu mai există, de altfel, emiţător şi receptor, ci doar mediu şi mesaj, mediu-mesaj străin, lumina Banului realizîndu-se în vid, instantaneu, şi care iradiază. Sîntem transparenţi, prin noi trece neîncetat marfa supremă, ultimă, care este imaginea mărfii căruia noi, prin consum semio-mediatic, îi dăm corp: consumînd marfa-semn, mărfurile-semnal, noi producem marfa ca atare, dăm viaţă, consistenţă existenţială semnelor goale.
 
E un adevăr simplu: orice nouă invenţie tehnologică a produs şi un nou tip de accident, ca umbră inevitabilă a unui progres căruia ne-am dresat să-i vedem doar lumina - a spus-o de mult, deja, Paul Virilio. E vorba de regresul progresului unilateral, uniliniar: pe sfoara progresului unic, al dictaturii raţiunii tehno-ştiinţifice, economico-militar-comunicaţionale, nu poate merge decît o maimuţă. Regres e tocmai faptul că am avut pretenţia de a progresa mizînd pe o singură carte, mergînd pe un singur drum, pe care încet încet, tot eliminînd realitate în dreapta şi-n stînga, l-am îngustat pînă ce am ajuns să mergem, ca la circ, o sfoară, rîzînd unii de alţii, dar pe care încă mai continuăm să ne tragem unii pe alţii! Cum nu mai putem da înapoi - adică, la propriu, regresa -, începem să încercăm să recuperăm din ce am exclus, eliminat, refulat, lucrurile din jur, adică tocmai lumea, peisajul pierdut al omului.
 
Televiziunea a putut să "dispară" în om pentru că tot din el a şi apărut: omul e tehnologie organică şi proto-televiziune integrată, cu circuit închis. "Dispărînd", adică psiho-somatizîndu-se la fel ca toate dispozitivele media, televiziunea devine cu atît mai periculoasă, adică mai incontrolabilă, pentru că îşi pierde caracterul explicit, vizibil, obiectual de pînă acum, distanţa critică şi spaţiul public faţă de ea, de care nu am ştiut să profităm. Am vrut şi vrem nu doar să facem, ci să devenim, să fim televiziune, şi am reuşit. Acum distanţa, vizibilitatea şi, deci, posibilitatea criticii au dispărut. Vom deveni cu atît mai manipulabili, vom putea fi cu atît mai uşor făcuţi să visăm vise prefabricate, semne-marfă ale unor mărfuri-semne, lipsite de orice alt conţinut în afara dorinţelor noastre induse. După dispariţia televiziunii în om vom visa direct, "organic", televiziune. Va urma deci victoria ei deplină: devenirea-televiziune (adică semn pur, flux de semnale video, după modelul banilor şi al mărfii) a omului însuşi.
 
Reinventarea politicului prin/ca artă

Aşa-numita secularizare, care nu a fost şi nu este decît, aşa cum spunea, în alt sens însă, Mircea Eliade cînd vorbea de "sacrul camuflat", o deplasare şi o deghizare a sacrului şi chiar, mai rău, o extindere mincinoasă a acestuia, o sacralizare fără divin a unor porţiuni ale realităţii care ajung să fie, de fapt, fetişizate. Secularizarea nu a anulat sacrul, ci doar l-a înmulţit, falsificîndu-l: simulacre de sacru (rămîne totuşi o întrebare foarte gravă de ce e sacrul atît de uşor de contrafăcut). Aşa că nu poţi să nu te bucuri în rarele momente cînd sacrul veritabil, adică sacrul legat de divin, bate concurenţa neloială a sacrului camuflat, a sacrului derivat şi ilicit, rezultat prin "secularizare". Un astfel de moment, pe care l-am analizat în Telepitecapitalismul, mi s-a părut a fi acela al agoniei Papei Ioan Paul II, a cărui sacralitate în act, la lucru, creatoare, a reuşit să deconstruiască falsele pretenţii de sacralizare, de ritualizare a vieţii şi a morţii caracteristice tuturor televiziunilor lumii. Sacrul autentic, tot mai rar, va bate întotdeauna, sînt absolut convins, sacrul de contrabandă al capitalismului semiotic.
 
Arta contemporană mi se pare, în momentele ei oneste, singurul teren în care se mai discută şi dispută în mod deschis idei politice, adică necesitatea şi posibilitatea reluării, reîntemeierii şi relansării ideii de democraţie. Politicul, indiferent de regimuri sau de separaţia falsă, ecran, dreapta-stînga, a trădat societăţile şi s-a predat capitalului. Ceea ce se numeşte corupţie, văzîndu-se în ea, ipocrit, doar un accident corectabil, este de fapt relaţia socială actuală de bază, singurul articol al contractului social actual. Deci politicul, adică democraţia, trebuie relansate, iar arta, cîmpul artei este, în momentul de faţă, singurul în care aceste lucruri sînt discutate deschis şi, mai ales, în mod creativ.
 
Aşa cum sîntem compuşi din apă, la fel sîntem compuşi din politic: totul, în noi, e politic (deci totul este istorie, iar istoria se creează). Arta şi massmedia fac însă politică în mod metaforic. În momentul de faţă, sub accelerarea imprimată de Criză, consider însă că sîntem pe cale de a depăşi regimul metaforic, estetic, al politicului (în care contra-semnele artei se luptă cu semnalele massmediei), şi că tineretul global, care se simte în plus, inutil, discriminat, relansează politicul propriu-zis, politicul literal, pe care pînă acum massmedia n-a făcut decît să-l falsifice, servind monopolurile politico-economice, iar arta s-a străduit să-l ţină treaz şi chiar să-l resusciteze. Trăim - cred, sper! - un moment al repolitizării mulţimilor, al recuceririi politicului de către pluralitatea în neîncetată creştere a oamenilor.