Reprezentaţia.
Încet-încet realizez ce s-a întâmplat. A fost ca o apă rece în care m-am aruncat, şi eu sufăr cu inima. Abia acum îmi revin.
Ce mi-am propus pentru reprezentaţia din cadrul Galei a fost să nu merg pe o cale bătătorită, ci să-mi aleg un alt drum. N-am păstrat tot ce-am prezentat la preselecţie, ci mi-am propus să caut, chiar şi în seara asta. Mi-am propus să fiu sinceră şi să am momente în care să ies cu totul din realitate, să fiu în situaţie. Pas cu pas, să-mi urmăresc adevărul şi să mă implic în situaţie. În spectacole nu am libertatea asta. Trebuie să merg pe ce propune regizorul.
Acum am mai schimbat. N-a fost ca la preselecţie. Am simţit publicul foarte receptiv şi am lucrat cu el, a fost partenerul meu.
Actoria.
Nu risc, cât mă joc. Am nişte jucării şi încerc să mă joc cu ele, de fiecare dată altfel. N-o să le pot transforma în altceva, ele tot jucării rămân, dar măcar încerc să redescopăr jocul şi să inventez situaţii noi.
Poate sună ciudat, dar eu cred că cel mai bun actor e Creatorul, e Dumnezeu. În momentul în care sunt în scenă, el mă direcţionează, aşa că nu pot să-mi asum meritul a ce-am făcut. Eu am fost un instrument prin care el a lucrat şi şi-a arătat forţa. Dacă e ceva ce n-a ieşit şi am să-mi reproşez e faptul că sunt om. Greşelile sunt ale mele. N-am lăsat instrumentul să vibreze cu totul liber, l-am înfrânat. Aveam senzaţia că pierd controlul şi voiam să mă întorc la calea bătătorită pe care-o ştiam. Pariul pe care l-am făcut cu mine însămi n-a fost în totalitate câştigat, aşadar.
Talentul.
Talentul e un talant, ca în pilda talanţilor. Ai primit un talant, e de datoria ta să-l valorifici, nu să-l îngropi. Dacă Dumnezeu a sădit în tine, trebuie să dai mai departe ce-ai primit, să împarţi. Nu cred în talentul egoist, pe care-l ai pentru tine, spui că-i meritul tău şi eşti de neatins. Dacă nu faci nimic cu el, ţi-l ia Dumnezeu. Dacă vede că îţi baţi joc de darul pe care l-ai primit, ţi-l ia.
Drumul meu a fost în aşa fel construit încât să întâlnesc oameni care să mă ajute să valorific ce-am primit de sus. Doamna Adriana Piteşteanu, domnul Vlad Rădescu, Sorin Dinculescu, doamna Iulia Boroş. Au fost oameni care au lucrat la pasta, amestecul care sunt. Am vrut să văd după trei ani de şcoală şi unul de master ce pot face eu singură, fără ajutor. Am jucat şi în timpul facultăţii, dar era acolo un regizor, un ochi din afară care avea o idee şi adevărul meu se mula pe ideea respectivă, pe când acum am fost doar eu cu mine. M-am sfătuit cu actriţa Ioana Visalon, dar totul a fost doar la nivel de discuţii. Nu m-a văzut nimeni înainte de Gală.
Începutul.
În liceu am intrat în trupa de teatru Onestin, în Oneşti. Am fondat asociaţia împreună cu preoţi, prieteni, am fost o echipă mare. Am încercat din toate domeniile câte puţin. Şi turism şi autoapărare şi cor şi teatru şi de toate.
Le admiram pe colegele mele care erau fotomodele şi-mi ziceam: "Vreau şi eu să fiu pe scenă, dar nu aşa". Mă atrăgea ideea de a fi în lumina reflectoarelor, dar nu pentru frumuseţe, ci altfel. Nu ştiam cum. Am intrat în trupa de teatru, am jucat, a fost o perioadă extraordinară de descoperire. Am simţit "gustul" lemnului, al scândurii, făcând teatru cu Simona Nica, actriţa cu care am lucrat în liceu şi mi-am dat seama că la asta visam. A fost un moment, atunci, când am jucat în faţa a 500 de oameni. Nu ştiam ce se petrece cu mine, dar simţeam că ceva din Diana pe care-o ştiam nu mai era acolo, era în altă situaţie. După acel prim rol am înţeles că se poate să fie ceva şi am îndrăznit să caut mai departe.
E o boală incurabilă, te prinde şi nu te mai lasă. Ca jocul ielelor, odată ce le-ai văzut, eşti nebun pentru tot restul vieţii.
Şcoala.
În şcoală făceam, acţionam, lucram, repetam la nivel instinctiv. Mă modelau profesorii, mă ajutau să ajung mai uşor la nişte soluţii. Acum c-am terminat şcoala şi un an de master, încep să se sedimenteze lucrurile. Apa tulbure se decantează şi se aşează unele lucruri.
Am învăţat un lucru important: să citeşti cu atenţie textul şi să-i descoperi esenţa. Hai să-ţi spun cum am abordat textul lui Čapek. Cu teamă. Am transformat o povestire cu două personaje într-un monolog şi am fost atentă la micile detalii pe care mi le dă textul. Ce transmite, ce simt eu, cum se creează situaţia, pe măsură ce tot citesc, ce se întâmplă cu mine, ce anume din mine e acolo: esenţa textului. Ce mă atinge din text, ce mă provoacă şi mă face să caut mai mult. Esenţa e criptată la început şi eu am sondat ca să aflu ce e în spatele primei aparenţe. Descifrarea textului e un joc de căutare permanentă.
Generaţia.
Fiecare are ceva-ul lui frumos, care se potriveşte într-un anumit rol. Sunt mulţi tineri talentaţi, dar e trist că sunt prea puţine locuri de muncă. E un fel de inflaţie de actori şi eşti nevoit să te lupţi mult mai mult, e mai greu decât în anii trecuţi. Recunosc însă, cu mâna pe inimă, că sunt oameni cu câte cinci talanţi pe care scrie teatru. Cred în generaţia mea. Dacă eşti tânăr, nu eşti neapărat sărac în arginţii ăia. Fiecare are frumosul şi talentul lui, depinde de fiecare cum îl valorifică.
Viitorul.
Mă las în voia Domnului şi ştiu că tot ce mi se întâmplă e în favoarea mea şi sunt deschisă spre orice va veni. Nu vreau să-mi plănuiesc prea mult, vreau doar să fac cinste talantului. Dacă mi se oferă şansa, voi profita de ea. Nu pot să anticipez. E atât de necunoscută calea pe care o avem în faţă...
Am plecat de la Masca după 4 ani de colaborare. Aşa am simţit, nu ne-am certat, nu a fost nicio problemă. Pur şi simplu, a fost o etapă care s-a încheiat. Nu ştim niciodată ce urmează.
Nu-mi pare rău de absolut nimic. Merg înainte, am încredere că tot ce mi se întâmplă e în avantajul şi în folosul meu şi dacă Dumnezeu vrea să fac asta, îmi va scoate în cale lucrurile bune şi o să valorific ce-am primit. Încerc să fac cinste darului pe care mă îndoiesc întotdeauna că l-am primit. Nu am certitudini, dar primesc semnale, leduri care se aprind. Şi când se aprind, mă duc să cercetez ce anume pâlpâie acolo.
Mereu mişc borcanul de cunoştinţe care s-au sedimentat, sau schimb apa. Ceea ce spun acum, poate nu mai e valabil peste o jumătate de oră. Sunt într-o evoluţie permanentă, mereu caut să mă înţeleg. Cred c-avem de toate în noi, şi bune şi rele. Suntem un fel de prismă prin care lumina trece, iar culorile ies la iveală în funcţie de oamenii pe care îi întâlnim.
Pe măsură ce îşi încheie discursul, soarele se lasă înghiţit de mare. O las pe Diana să se ridice şi să plece, fără să-i spun o vorbă. Conturul ei, în umbra felinarelor gălbui, ia o discretă nuanţă de albastru.
* * *
Diana Croitoru a câştigat la ediţia 2011 a Galei Tânărului Actor HOP marele premiu al Galei - Premiul Ştefan Iordache, cât şi Premiul Yorick, oferit de către revista Yorick.
A absolvit Facultatea de Arte a Universităţii "Spiru Haret", are 23 de ani şi o carieră promiţătoare în faţă.
Felicitări şi BAFTĂ, Diana!