Singurul lucru care mă face diferit de ceilalţi sunt eu...

Ştefan Caraman s-a născut şi trăieşte la Tulcea, însă este un om universal, multilateral, un om căruia "nimic din ceea ce este omenesc nu-i este străin". Un om pasionat de muzică, de cunoaştere, profund ancorat şi conştient de realitatea secolului XXI. Un om vertical, căruia nu ii place convenţionalul, care vorbeşte cu modestie despre el, însă cu mult entuziasm despre scrierile lui. Un om al discursului pasional: atât de captivant şi de puternic ca mesaj, încât este dificil să nu te simţi intimidat citindu-l.

Scrisul lui Caraman este unul care a stârnit şi stârneşte controverse. Nu face excepţie de la regulă nici ultima lui carte publicată, Scrisori către Rita (editura TRACUS ARTE, Bucureşti, 2011), apărută sub pseudonimul Kaos Moon, în care Ştefan Caraman ne vorbeşte printr-un limbaj extrem de direct şi expresiv, simbolic şi metaforic, despre experienţele lui Nic Labiş, un personaj plictisit de viaţa lui, unde astăzi este la fel ca ieri şi va fi la fel ca mâine. O carte care provoacă hohote de ras, dar şi de plâns. O carte despre dragoste şi despre absenţa ei.

Carmen Bahrim: Ştefan, în primul rând îţi mulţumesc pentru timpul pe care ţi l-ai luat pentru a răspunde întrebărilor mele. Probabil că primele răspunsuri pe care şi le-ar dori să le audă de la tine cititorii Scrisorilor către Rita sunt cele la întrebările: de ce Nic omul fără însuşiri şi de ce acest limbaj trivial?
Ştefan Caraman: Nu trebuie să-mi mulţumeşti pentru timp atâta vreme cât îmi face plăcere să răspund la întrebările tale. Sincer să fiu, evit tot mai des interviurile, iar în ce priveşte cartea asta, am refuzat deja vreo patru propuneri de interviu (dar am acceptat două), tocmai pentru cei care mă interogau mă considerau fie un tâmpit, fie un gomos care poate da răspunsuri savante la întrebări savante, ceea ce nu e cazul întrucât eu scriu poveşti şi nu construiesc sisteme filosofice sau, ca să citez din carte, "scriu pentru blogspot, nu pentru Pulitzer". Întrebările tale sunt incitante aşa că îţi răspund deschis, cu plăcere. Acum, de ce Nic omul fără însuşiri... Carmen, cred că o problemă a omului contemporan este aceea de a avea neapărat însuşiri: calităţi, note de CV, link-uri. De a fi condiţionat şi de a servi "la plic". De a fi cineva. Dacă observi, până şi a fi erou sau rebel este o mişcare de PR azi, chestie din care se scot avantaje bune. Nic Labiş e un anti până la capăt, pentru că aşa este el şi nu pentru că şi-a propus să fie astfel. La Nic refuzul nu e o invitaţie la a plusa, iar iubirile lui (căci despre astea vorbim în carte, ladies) nu sunt ipocrite. Cred că Nic Labiş este mai degrabă omul fără însuşiri recognoscibile, sau fără însuşirile necesare ca să facă parte din gaşcă. Şi de ce limbaj trivial... ştii cum e cu limbajul ăsta? Nu cred că a spune pulă e trivial decât într-un context trivial. Uite, la Creangă nu e. Dar la Gigi Becali e. Pe de altă parte, limba română vie este imposibilă sau ciungă fără bagajul ei de cuvinte şi expresii tari. Mie mi se pare savuros schimbul de înjurături între doi beţivi - mult mai savuros decât un schimb de idei vorbite între Liiceanu şi Pleşu. Şi ştii de ce? Pentru că beţivii ăia doi nu se căznesc să spună altceva decât ceea ce simt / judecă în acelaşi timp. Iluştrii intelectuali citaţi, cred că da (cel puţin Liiceanu e, în opinia mea, plictisitor de ipocrit). Finalmente, referitor la limbaj, el trebuie raportat la personajul principal al cărţii. Asta îl face credibil, faptul că nu are inhibiţii şi nu asigură protecţii.

C.B.: Ştefan, sunt în ziua de astăzi valorile colective compromise? Este Nic un tip în afara societăţii?
Ş.C.: Băi, bună întrebare. Cred că e mult de vorbit aici şi în orice caz orice discuţie pe tema asta e doar una incompletă, uşor urechistă pentru că am senzaţia că astăzi nimeni, dar nimeni, nu mai are măsura lumii în care trăieşte. Iar dacă nouă ni se poate ierta asta, celor care se afla în top-ul societăţii (societăţilor), nu prea. Până la urmă ce înseamnă valori colective: Familia? Păi astăzi încheiem contracte nupţiale ca să fim siguri că dormeza ne rămâne în caz că vaca (sau boul) rupe înţelegerea. Patria? În condiţiile în care - ca să ne raportam doar la Europa - jumătate din populaţie migrează de colo colo, iar cam 20% din aceasta e corporatistă sau îmbrăţişează valorile corporatiste, ce mai rămâne şi pentru patrie? Cultura? Dă un click pe remote control şi găseşti răspunsul şi singură. Educaţia? E buba mare aici şi nu doar la noi... Ei bine, în contextul acesta în care - cel puţin în opinia mea - se coace de o mare schimbare de paradigmă (controlabilă, necontrolabilă, cui îi mai pasă... şi cui îi mai ajută...), habar nu am dacă Nic este în afara sau înăuntrul societăţii. Dincolo de haina lui trivială, Nic este totuşi un ins extrem de sincer şi de personal. Câţi îşi mai permit asta, Carmen?

C.B.: Scrisul tău este unul foarte vizual, direct, prin care transmiţi gândurile şi stările lui Nic asupra cititorului. Eu am simţit-o puţin extrem, ca un fel de exhibiţionism din partea lui Nic:) Intenţia a fost ca cititorul să îl citească pe Nic şi să devină Nic?
Ş.C.: Scriind această carte şi referitor la personaj nu am avut nici o intenţie sau vreo strategie de a surprinde cititorul şi de a-l ţine captiv în tipul meu de scriitură. Eu scriu fără să elaborez tactici de seducţie sau de penetrare a unor nişe de piaţă. Scriu când îmi vine să scriu şi ce-mi vine să scriu. Înainte de toate, insă, povestesc. Cred că ţi-am vorbit odată de "teoria" mea despre actul scrierii unei cărţi, pe care-l asociez cu relatarea unei întâmplări unui prieten, la o bere, pe terasă, uitându-ne la curul ospătăriţei. Asta înseamnă, de fapt a povesti - o relatare sexy, într-un context sexy, relaxat, neviciat de problemele de acasă, sau de la serviciu sau de mai ştiu eu unde. În astfel de situaţii până şi descrierile cele mai vulgare, sau cele mai grozave, sau înfiorătoare, sau grave, par acceptabile şi, în continuare, asimilabile. Mă străduiesc să fiu corect cu cititorul meu, iar asta nu înseamnă că e uşor. Nici pentru mine, dar nici pentru el. Mă gândesc că faptul că nu aparţin instituţiei literare mă face astfel liber şi atunci când scriu o carte o fac doar pentru că pot şi pentru că vreau, nu pentru că sunt obligat.

C.B.: Este bineînţeles dificil să poţi trage o linie de demarcaţie, însă, cât din scrisul tău vine din realitate, din experienţa ta, din vise sau, pur şi simplu din fantezie?:)
Ş.C.: Asta e curiozitatea de care nu scăpa nici un cititor şi, pe lângă el, nici un scriitor. Nu ştiu, nu pot să-ţi vorbesc în procente. Ştii, atunci când scrii şi-ţi imaginezi nişte scene, sau dialoguri sau nişte personaje, este foarte posibil ca experienţa ta de viaţă (experienţă care implică oameni pe care i-ai cunoscut, întâmplări pe care le-ai trăit, situaţii pe care le-ai avut de înfruntat) să vină şi să te ajute. N-as pune mâna în foc că nu mi s-a întâmplat asta. Însă de câte ori sau în ce proporţie sau în ce măsură conştient şi în ce măsură neconştient, nu ştiu.

C.B.: Scrisul tău este ca o muzică pe care abia aştepţi să o descoperi, să o asculţi până la capăt. Este de asemenea de o prospeţime incredibilă, este un scris foarte uşor de citit iar figurile de stil şi metaforele, trimiterile, sunt un desfăt. Curg la fiecare pagină. Cât din acestea sunt rod al unui talent pur şi cât este căutare, muncă asiduă, tehnică a scrisului?
Ş.C.: Băi nu ştiu. Ceea ce pentru tine e un desfăt, pentru o altă persoană poate să fie un ştift. Ceea ce ţie ţi se pare proaspăt, altuia i se poate părea plictisitor. Am primit şi acest tip de feedback, iar eu ţin cont de feedback. Dar să ne jucam şi să presupunem că tu ai dreptate şi vrei să cunoşti proporţiile. Fără îndoială că, la fel ca în oricare artă, şi scrisul presupune o doză de creativitate. Eu mă feresc de cuvântul "talent", mi se pare limitativ. A fi creativ mi se pare mult mai apropiat de ceea ce înseamnă arta şi artiştii. Aşadar, este foarte posibil să fiu un ins creativ. Apoi, îmi place că ai introdus în ecuaţia aceasta cuvântul "căutare". În business i se spune research, după cum ştii. Cred că atitudinea corectă a unui ins creativ este aceea de explorator. Nu-ţi ajută cu nimic să ai idei, dacă nu eşti o persoană curioasă, capabilă să călătorească dincolo de ele sau înaintea lor. A căuta în tine, în ceilalţi, în tâlcul lucrurilor care ţi se întâmplă, în natură, în abisuri... da, e important. Munca asiduă şi tehnica scrisului... Acestea sunt, cred, doar nişte deprinderi. Iar deprinderile se capătă. Au importanţa lor, dar e una limitată.

C.B.: Ştefan, îţi cauţi subiectele? Sau pur şi simplu ai câteva idei şi de aici începi să construieşti? Este dificil să creezi o lume complet nouă, personaje credibile? Este "demanding" să scrii?
Ş.C.: Nu, nu mi-am căutat niciodată subiectele. Iar când am făcut-o (mai ales când primeam comenzi din zona dramaturgiei), am dat greş. În general cred că poveştile pe care le spun, mă caută pe mine. Nic Labiş, de pildă, a apărut din nimic. Nu aveam nimic în cap în ce-l priveşte. Nu dezvoltasem un sinopsis sau o strategie de a duce cartea asta la bun sfârşit... pur şi simplu s-a acumulat apoi s-a scris singură, pe un blog anonim, care acum e mort... Mie nu mi-a trebuit decât s-o înşir. Sau s-o deşir. Nu e dificil să creezi o lume complet nouă, câtă vreme ea e acolo cumva, în tine. Cine spune că se căzneşte scriind (sau pictând, sau compunând) fie minte, nu e creativ ci doar ambiţios. Sau interesat. Sau parvenit. A construi o lume cu personaje credibile e mai degrabă fascinant. Dacă e ceva cu adevărat dificil, acela e momentul când termini. E îngrozitor. Pe mine finalul cărţii m-a lăsat abandonat, lipsit de orice busolă. Încă mă caut acum, dar mă simt atât de golit încât am sentimentul că Scrisori către Rita a fost mai degrabă un testament artistic decât un roman. Dar aşa m-am simţit de fiecare dată, apoi mi-am revenit. Sper să-mi iasă şi de data asta.

C.B.: Ştefan, eşti un om cu multe valenţe: scrii teatru, poezie, faci critică de teatru ca membru în jurii de festivaluri de teatru internaţional, acum ai scris un roman, lucrezi în business şi ai succes. Cum anume se împacă artistul care simte, scrie, cu omul pragmatic, care gândeşte şi acţionează? Există un dialog conflictual în tine?
Ş.C.: Fac o singură remarcă - nu sunt critic de teatru şi m-a ferit Dumnezeu să am atâta frustrare încât să îmi proiectez lipsa de calitate creativă judecând surplusul altora. Sunt destui ăştia, spaţiul public e plin de pozele lor. Merg în jurii doar în calitate de scriitor şi de a evalua spectacole de teatru mai bune decât alte spectacole de teatru. Atât. Acuma, revenind la "plurivalenţa" asta pe care mi-o descoperi... atâta vreme cât pot să le fac, nu e nimic special. Ştii? Odată la un interviu pentru un job de business, cineva care ştia că scriu m-a întrebat cam acelaşi lucru: cum pot împăca scrisul cu job-ul de business şi, mai ales, cum pot aloca resursa mea "timp" pentru amândouă. Am răspuns aşa: nu e o problemă de timp, ci doar una de energie. Pe atunci le aveam pentru ambele. Observ că se păstrează. Desigur că există un dialog conflictual în mine, dacă nu cumva chiar un ansamblu polifonic de astfel de dialoguri. Dar dă-mi voie să-ţi spun că nu mi se pare nimic senzaţional în asta, probabil că este o caracteristică a speciei, până la urmă. Îmi place o maximă pe care am scris-o undeva într-o piesă de-a mea de teatru - sunt o fiinţă vie, sunt o problemă. E o lege a ceea ce înseamnă umanitate, cred.

C.B.: Am citit într-un interviu cu tine despre convingerea ta că nu există suflete frumoase, doar problematice. Eu personal cred că există suflete frumoase şi cred în omul cu bolta înstelată deasupra şi conştiinţa morală în sine...
Ş.C.: Să fie cum spui tu:)

C.B.: Pascal Bruckner spunea că nu există nimic între noi şi fericire, decât voinţa noastră de a o... apuca! Că depresia este boala lumii contemporane din cauza presiunii sociale de a-ţi face din fericire un obiectiv. Obiectiv pe care oamenii îl caută cu disperare şi sfârşesc prin a se prăbuşi în sine. Nic Labiş nu este un om fericit şi nici nu are pretenţia să ajungă vreodată să fie... Ce părere ai despre fericire Ştefan? Este fericirea doar "a moment of grace"?
Ş.C.: Cred că Bruckner are dreptate cu goana asta după a fi fericit şi mai ales după anumite "modele" de a fi fericit. A ajuns un soi de valoare socială, se dezvoltă terapii şi medicaţii, se face consiliere în acest sens. Fericirea e o afacere. În acest context, nu vreau să fiu fericit. Vreau să fiu depresiv şi să vină o doamnă psiholog iar atunci când o sa mă întindă pe canapea şi o sa înceapă sa mă interogheze asupra cauzelor "bolii" mele, să o invit să-mi facă cel mai trist blowjob de care e capabilă ea cu tot training-ul ei medical. Nu m-ar face fericit, dar e posibil s-o facă pe ea. Redevenind decenţi, fericirea, ca şi depresia, ca şi sentimentul patern (sau matern), ca şi senzaţia de foame, ca şi emoţia primului sărut, ca şi multe alte trăiri, se află în proporţii mai mari sau mai mici în fiecare. E un lucru comun, nu e nimic spectaculos în a fi fericit, nu e un subiect atât de încărcat cu semnificaţii încât să încep să ţes teorii în direcţia asta. La rigoare, fericirea ţine de natura vulgară, sau viscerală, a omului. A emite judecăţi (care e o întreprindere pur raţională) în direcţia asta e o lipsă de respect, e o dovadă de prostie. Detest faptul că societatea pierde o grămadă de vreme şi energie scormonind prin tabuurile fiinţei. Abia asta e o dovadă de nefericire.

C.B.: Mă gândesc că a scrie o carte este ca atunci când iubeşti şi eşti complet obsedat, când abia aştepţi să petreci timp şi să faci dragoste cu celălalt. Spre deosebire de alte scrieri ale tale, cât de mare a fost iubirea ta pentru Scrisori către Rita, Ştefan?
Ş.C.: Nu e o imagine deplasată, cred că orice autor are o relaţie deplină cu cartea lui, cu personajele de acolo, cu tot ce se întâmplă intre ele... Un soi de Zeus care face şi desface. Ce a însemnat Scrisori către Rita pentru mine...? Înainte de toate, inconştienţă... Ştii, acum mi-ar fi foarte simplu să fabulez savant pe tema asta, aducând în discuţie cine ştie ce premeditări, dar nu a fost deloc aşa. Am scris cartea aceasta pe un blog, pe care l-am "deschis" dintr-o grămadă de motive, printre care nu s-a aflat niciodată, dar niciodată ideea de a-l închide cândva într-un volum. Ideea că tot ce scriam zilnic (dar zilnic) acolo ar putea să ajungă poate vreodată sub tipar a venit foarte târziu, pe la jumătatea perioadei (am scris la el 12 luni, după care l-am închis). Până atunci navigam cu fervoare prin placenta din care se năşteau unul după altul personajele mele (sau pe parcurs, prin sicriele lor), ciocăneam cu bale la gură (am imaginea asta de la un sculptor) la piatra îndărătnică a construcţiei narative, mai vorbeam cu chibiţii (sute...) lucruri "bloggereşti".

Apoi, nu ştiu dacă am iubit cartea asta, de fapt nu ştiu dacă mi-am iubit vreodată cărţile, pentru că de fapt ele sunt vii cât timp le ridici, cât timp faci corp comun cu ele, apoi când sunt gata, apare un incomensurabil sentiment de tristeţe, mă simt sfârşit, deprimat, aşa cum spuneam şi mai devreme... O carte tipărită este un monument funerar, Carmen. Îţi aminteşti cu plăcere clipele petrecute împreună, apoi realizezi că a trecut într-o altă lume, unde nu mai ai acces, nu mai poţi face nimic, ai pierdut-o.

Pe de altă parte, mi-e teamă să mă pun în poziţia unui ins gomos vorbind despre "cartea lui", despre cum a făcut şi a dres, despre cât de iubitor a fost scriind-o, this kind of shit... Scrisori către Rita e cartea mea, e un alter ego, e una din oglinzi, e Ştefan Caraman care n-a fost, dar ar fi putut să fie, e gheara mea întinsă după atenţie şi grijă.

Finalmente, după ce m-ai întrebat tu, m-am întrebat şi eu referitor la poziţia mea faţă de Scrisori, comparativ cu poziţia mea faţă de celelalte cărţi ale mele... dacă a însemnat mai mult sau mai puţin, dacă e mai importantă decât celelalte sau nu. Intervine aici insă unitatea de măsură a naturii umane - uitarea. Nu mai simt nimic din ce simţeam atunci când scriam la celelalte cărţi. Am amintirea vagă a unor febre creative, am amintirea vagă a îndoielilor de atunci, dar raţiunea nu face aici decât să aşeze plictisită în rafturi nişte obiecte prăfuite, împrăştiate aiurea prin fiinţa mea... iar apoi să tragă perdeaua. La fel se va întâmpla şi cu Scrisorile, probabil. Nu ştiu, toate sunt ale mele, toate sunt drumul pe care m-am angajat, fiecare se regăseşte mai mult sau mai puţin în următoarea...

C.B.: Care este rolul unui scriitor în societate? Există un loc al acestuia în România?
Ş.C.: Dacă există vreun rol în societate pentru scriitor, din păcate nu-l prea cunosc. Aici în România, a fi scriitor e mai degrabă o formă de rezistenţă, atunci când nu e o formă de insanitate. Nu cunosc vreun scriitor român care sa aibă vreo influenţă (pentru ca a avea un rol înseamnă a avea influenţă, adică putere) atât de mare, încât să mă impresioneze sau măcar să mă facă atent. Cehii au un Hrbal, un Kundera (chiar dacă s-a cărat în Franţa) şi, mai ales, un Havel (scriitor, nu activist de partid comunist), voci puternice, pur şi simplu oameni de seamă. Noi avem gargaragii pe la televizor, eşuaţi politic şi veşnici candidaţi la Nobel. Uneori mă gândesc dacă nu cumva e o ruşine să fii scriitor în România...

C.B.: La ce bun să scrii, Ştefan?
Ş.C.: Am să-ţi răspund doar la modul principial, cum cred că ar fi normal într-un context normal şi nu într-unul ca acel din România de azi. Cred că are sens sa scrii, dacă ai acest dar. La urma urmei, orice activitate umana presupune un talent sau o abilitate. Dacă nu ştii să mulgi o oaie, nu ai ce căuta în strungă. Dacă nu ai abilităţi tehnice, nu ai ce căuta la maşină. Apoi, merită să scrii, pentru că asta îţi plăteşte facturile, te poziţionează în grup sau comunitate, te defineşte ca om, îţi dă un sens. Merită să scrii, pentru că asta ştii să faci cel mai bine - într-o societate normală, oamenii sunt astfel aşezaţi încât fac ce ştiu ei mai bine. Şi primesc recunoaştere pentru asta.

C.B.: Este scrisul doar un exerciţiu intelectual?
Ş.C.: Ah, nu, dimpotrivă. Sunt o grămadă de autori şi comentatori care cad în capcana asta. Scrisul e o artă, la fel ca pictatul, compoziţia muzicală, interpretatul etc. Iar când vorbeşti de arte, vorbeşti mai degrabă de visceral sau biologic, de abilităţi, reflexe, creativitate, independenţă şi risc. Exerciţiile intelectuale au importanţa lor, dar ele mai degrabă inhibă decât ajută - cred că au o influenţă extrem de limitată în actul creaţiei literare. Scrisul e o implicare sincretică, e pasiune, e energie, e abandonul de sine (de multe ori), e patos, e senzaţie... evident mă refer strict la scrisul ficţional, la creatorul de poveşti, la scriitor şi nicidecum la caligrafii de tip compilativ (eseişti, comentatori, băgători de seamă, imitatori şi maimuţe) - ăştia da, practică exerciţiile intelectuale, probabil importante, măcar pentru ei, poate şi pentru unele categorii sociale, nu ştiu.

C.B.: Cum ar arăta viaţa noastră fără cărţi?
Ş.C.: Habar nu am... Dacă ne limităm la discuţia actuală suport tipărit versus suport virtual, probabil că în curând, în câţiva ani, maxim câteva zeci de ani, cartea tipărită va fi găsită doar prin poduri vechi de case sau muzee. Dacă desfacem întrebarea şi pricepem că de fapt tu întrebi cum ar arăta viaţa noastră fără cuvântul scris (indiferent de formă), aş spune că probabil ar arăta ca acum 4-5 mii de ani... Cred că ar fi mai bine.

C.B.: Literatura ne ajută să descifrăm misterul vieţii? Sau este mai degrabă un refugiu pentru noi toţi?
Ş.C.: Literatura ne ajută pe toţi să descifrăm orice dilemă care ne trece prin cap, aşa cum, de asemenea, literatura poate fi un refugiu. Eu am să pornesc de la definiţia că literatura este povestea spusă la o bere (o să mor cu asta...). Dacă acela care mă ţine pe scaun cu bazaconiile lui îmi determină nu ştiu ce revelaţii, inclusiv cam care e treaba cu misterul vieţii, atunci întrebarea ta are un răspuns pozitiv. Generalizând, nu ştiu la ce ajută literatura, aşa cum nu ştiu la ce ajută telefonul mobil (acum 20 de ani, nu exista aşa ceva şi n-a murit nimeni), aşa cum nu ştiu la ce ajută să dai banii pe tablouri scumpe şi să le colecţionezi, la ce ajută să iubeşti doar o singură femeie sau să crezi într-un Dumnezeu pe care ţi l-au setat nişte băieţi înainte să te naşti tu şi pe care-l înghiţi acum pe nemestecate. Ştiu doar că oamenii cumpără cărţi, citesc poveşti, îşi respectă şi cultivă imaginaţia şi, mai ales, caută răspunsuri în literatură. Inclusiv acela legat de misterul vieţii (dacă o fi vreunul).

C.B.: Dacă ar fi să îţi sintetizezi munca de scriitor, cum ai face-o?
Ş.C.: Nu cred că există o muncă de scriitor. La răspunsurile mele de mai sus, am făcut unele apropieri între actul de a scrie şi alte activităţi sau munci. Totuşi, scrisul nu e o muncă - munca e o activitate lucrativă, care implică resurse umane, dar mai ales materiale, care implică valori măsurabile precum: costul, profitul, buget sau plan, eficienţă, training şi educaţie specifică. Scrisul nu. Eşti scriitor sau nu eşti. Eşti creativ sau nu eşti. În rest, descoperi şi inventezi povesti, iţi face plăcere, n-ai plan şi nici ţintă. Detest teza (care circula mai ales aici pe la noi) că a fi scriitor presupune training literar (recte facultăţi specifice), ore întregi petrecute la bibliotecă, studiul înaintaşilor şi alte prostii (scrisul la comandă, mai nou, cum cere piaţa). Să fim serioşi... Dacă i-ar povesti asta lui Jack London, unul dintre teoreticienii noştri vocali, probabil omul nu s-ar mai sinucide aşa de iute, ar scăpa mai întâi de parazit.

C.B.: Cum este lumea scrisului lui Ştefan Caraman?
Ş.C.: Simplă. Ea îmi oferă, eu îi iau. Şi nu ii ofer nimic în schimb.

C.B.: Idei, structură şi strategie narativă, talent stilistic, disciplină şi răbdare, obstinaţie... Dar care sunt subterfugiile la care recurgi când simţi că te-au părăsit inspiraţia şi imaginaţia, Ştefan?
Ş.C.: Ai uitat una, creativitatea... Întrebarea are un singur răspuns: când te părăseşte muza, stai acasă. Scriitorii pe care eu ii cred sunt cei care scriu numai când sunt la maximul potenţial creativ (care vine, pleacă... iar vine, iar pleacă), când simt aceeaşi plăcere ca la prima carte, când simt că "le iese", când povestea le bate puternic în craniu şi se cere împărtăşită. Nu cred în scriitori deliranţi de tip Breban, aşa cum nu cred în scriitori care îşi planifică volumele precum borcanele de murături din cămară, cei care au subiectele deja setate. Care subiecte? Un băiat iubea o fată... un bărbat omoară un alt bărbat... unii oameni s-au sacrificat pentru alţii... moartea...

C.B.: Care sunt întrebările care te macină când scrii?
Ş.C.: Întrebările te macină înainte şi mai ales după ce închei... Îndoielile de la început şi îndoielile de la final. Teama de eşec. În timp ce scrii e cel mai OK, atunci eşti protejat de propria ta fervoare, de tensiunea scrisului, a poveştii, nu-ţi mai prea pasă de nimic, scrii, scrii, piesele se aşează, personajele sunt vii, roiesc în jurul tău, iţi vorbesc, revendică lucruri, e o lume unde nu te fute nimeni la cap... nu există loc mai friendly în afara de uterul mamei, decât lumea pe care ţi-o imaginezi scriind şi în care te învârţi ca un paşă. Din păcate, din fericire, nu ştiu, oazele acestea paradisiace sunt rare în viaţa unui scriitor.

C.B.: Scrierile tale denotă luciditate, câteodată cinism, dar şi multă sensibilitate, duioşie, patos. Ce anume te face diferit? Ce anume îţi conferă originalitate, Ştefan?
Ş.C.: E ultimul lucru pe care l-aş face acum sau altădată, să încep sa explic cum şi de ce sunt deosebit faţă de ceilalţi. Dar am un răspuns: singurul lucru care mă face diferit de ceilalţi sunt eu.

C.B.: Încă eşti în căutarea răspunsurilor Ştefan sau viaţa însăşi este un răspuns? Există vreo filozofie pe care încerci să o expui / transmiţi prin scrisul tău?
Ş.C.: Întrebarea mea, pe care uneori mi-o adresez, este asta: oare am vreo întrebare la care să simt nevoia să primesc vreun răspuns? N-am găsit încă un răspuns...

C.B.: Şi, la final, o întrebare aparent banală: unde poate fi găsită cartea Scrisori către Rita?
Ş.C.: Fiind în 2011, editura şi cu mine ne-am gândit la forma modernă de vânzare, respectiv online; aşadar cartea poate fi procurată de la editura TRACUS ARTE (http://www.edituratracusarte.ro) şi, cu titlu de noutate, de la autor cu dedicaţie. Pentru aceasta orice cititor interesat nu trebuie decât să-mi scrie pe [email protected] şi va primi toate detaliile. Nu trebuie să ne fie ruşine sau teamă de partea legată de marketare, atât editura cât şi eu avem încredere în acest volum şi-l oferim spre lectură pe toate canalele posibile. Strategia noastră este ca eventualii cititori să aibă cunoştinţa de conţinutul şi calitatea cărţii înainte de a lua decizia cumpărării, motiv pentru care toţi cei interesaţi de un prim contact îmi pot accesa pagina de facebook (Ştefan Caraman), unde am postat pe wall câteva mici fragmente. Un fragment consistent se poate citi şi pe LiterNet aici. Evident, Scrisori către Rita se găseşte şi în librării, respectiv: reţeaua de librării Cărtureşti, Librăria Sofia din Constanţa, librăriile Eminescu din Bucureşti, reţeaua de librării Alexandria.