Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cred în puterea noastră de a fi demni


Oana Hodade, un interviu cu Bianca Ioan

23.09.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Oana Hodade: În ce se măsoară viaţa?
Bianca Ioan: În tot felul de lucruri, dar mai ales în decizii.
 
O.H.: De ce te-ai dus la HOP?
B.I.: Pentru că e HOP. Adică e pe bune un hop. E un lucru necesar 100%, sau cel puţin aşa mi-a fost mie în minte. Recunosc că după ce am început lucrul la text, am ezitat cu o zi înainte de preselecţie. Am avut în minte să nu mă mai duc, poate ar trebui să mai aştept un an... În tren spre Bucureşti îmi tot spuneam că nu m-aş fi iertat dacă nu mă duceam. E unul din cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat, acum, nu ştiu cine decide de ce m-am dus.

 
O.H.: Cu ce te-ai dus la HOP?
B.I.: "Cu mintea limpede şi sufletul curat", cu o sumedenie de emoţii, cu prieteni adevăraţi, cu telefonul încărcat, cu mult bagaj, cu zâmbet şi curiozitate, cu trenul (10 ore), cu multe gânduri despre cum mă fac eu mare.
 
O.H.: Ce-ai înţeles din HOP şi mai ales, ce n-ai înţeles?
B.I.: Am înţeles că e mai mult decât o vacanţă asigurată de UNITER. Gala Hop e o competiţie, nu numai pentru că are premii. Nu am simţit competiţia în felul ăla... urâcios, ci dimpotrivă, simţeam în jurul meu cum miza creşte, fără să facă cineva ceva în sensul ăsta. N-am înţeles însă de ce Gala Hop nu e o condiţie sine qua non pentru absolvenţii de teatru... am avut impresia că mulţi privesc gala Hop pur şi simplu, poate eu îi dau o importanţă prea mare, dar ce se întâmplă la Mangalia la început de toamnă e... un must.


O.H.: Cum a fost la Festivalul Enescu?
B.I.: Ciudat. Bizar. (fără coincidenţe). Mi-a priit experienţa asta, bine, mie toate îmi priesc în ultima vreme. A fost steril, ăsta e cuvântul. M-am bucurat să îi revăd pe cei de la Cluj, pe Andi. Era ciudat să nu ne cânte marea în ureche şi cu toate astea noi să fim laolaltă. Cât despre ce s-a întâmplat pe scenă, o să scriu o scrisoare întreagă despre asta.
 
O.H.: Ce e talentul? De unde vine şi unde se duce?
B.I.: Dacă e să fac o cronică pentru ultimii trei ani în care am vorbit des despre asta, ajung la concluzia că talentul se traduce în replici de genul "te duce capul", "mi-ai plăcut, o să te urmăresc", "Da, da". Talentul e credinţă. Vine din curiozitate şi se duce în orele de muncă, şi le înmulţeşte până la infinit.
 
O.H.: Cum e generaţia ta?
B.I.: Leneşă. Îngrozitor de leneşă, aproape... revoltător de leneşă. E confuză, întoarsă pe dos. Reîntoarsă. Categorică. Nervoasă. Lamentată. Inteligentă. Mofturoasă. Valoroasă. Chinuită.
 
O.H.: În ce crezi?
B.I.: Cred în puterea noastră de a fi demni.

 
O.H.: În ce nu mai crezi?
B.I.: Nu mai cred în reţetele de slăbit.
 
O.H.: În ce n-ai crezut niciodată?
B.I.: Nu am crezut niciodată în reţetele de slăbit.
 
O.H.: Care e cea mai bună lecţie pe care ai primit-o în şcoala de teatru?
B.I.: Cea mai bună lecţie... Oana, mă pui în dificultate... cred că cea mai bună lecţie a fost chiar cea despre şcoala de teatru: o şcoală de teatru e ca o armată, te pregăteşte pentru marele război. Îmi imaginez că ajungi la o vârstă la care spui... ok, ăsta a fost marele război?
 
O.H.: Pornind de la idea că destinul ni-l facem cu mâna noastră, ce ai în mâini acum? Şi nu răspunde destinul, nu fii obraznică!
B.I.: Am în mâini cât nu pot duce... sau mi-ar mai trebui vreo două mâni să car tot ce am. Dumnezeule mare! Am în mâini tot felul de lucruri pe care nu mi-ar plăcea să le arunc vreodată pe umerii cuiva, oricui. Am tot ce-mi trebuie să mut munţii din loc. Şi câţi mai sunt ca mine... îţi dai seama ce-o să fie când ne-om aduna cu toţii?!
 
O.H.: Ce are teatrul şi n-are orice altă meserie pe care ai fi putut s-o faci?
B.I.: Vână, venin, culise, gânduri despre Lady Macbeth...

 
O.H.: Ce te inspiră în ceea ce faci?
B.I.: Tot ce văd şi ce simt, sunt curioasă să absorb cât mai multă "informaţie"... Ştii, uneori devine periculos. Mi s-a întâmplat chestia asta într-o perioadă în care nu eram foarte în regulă, cu mine cu teatrul... mă rog... şi plângeam, şi m-am oprit din plâns şi mi-am zis că ar trebui să ţin minte senzaţia asta, plânsul acesta, şi cum a venit bocetul în sine, e posibil ca ăsta să fie plânsul Arkadinei... şi mi-am dat seama că şi "muzele" astea au o limită.
 
O.H.: Într-o discuţie cu un prieten bun, veni vorba de o treabă pe care toţi o fac, dar puţini o recunosc. Compromisul. Am ajuns atunci la concluzia că e în regulă să faci compromisuri dacă îţi cunoşti limitele, cât să te suporţi dimineaţa, în oglindă. Pentru ce merită să ne compromitem? Cum e Bianca din oglindă?
B.I.: Merită să te compromiţi pentru binele prietenilor tăi, oamenilor importanţi din preajma ta, cauzelor nobile... Nu ştiu dacă e îndeajuns de corect cuvântul în sine. Merită să te compromiţi până îţi este demnitatea pusă la încercare, dar deja vorbim despre două cuvinte care se bat cap în cap.
 
Bianca din oglindă e de multe ori, sau de cele mai multe ori nemulţumită, alteori străină, şi uneori zâmbitoare, atât de zâmbitoare că se întreabă cealaltă "ok, care-i faza?"
 
O.H.: Cum e teatrul? E foc, apă, aer sau pământ?
B.I.: E de toate, dar mai ales foc. Dacă spun că părinţii mei s-au cunoscut la cursurile de actorie de la "Şcoala Populară de Arte", cred că zic multe. Amândoi au făcut teatru, au mers în turnee. Făceau teatru de revistă, aveau trupă, mai întâi cu UTC-ul şi mai apoi la Şcoala Populară de Arte din Galaţi. Când mama era însărcinată cu mine în luna a opta, cred, a avut ultimul ei spectacol - atenţie, Andreea Moustache - şi li s-a oferit amândurora un post la Dramatic în Galaţi, dar au refuzat pe motiv de 200 de lei în minus la salariu. Aşa că au muncit toată viaţa în Combinat, şi acum nu le-au mai rămas decât bancurile spuse cu fler, cântecelele comice ale Chiriţei şi multe replici din Titanic Vals. Într-un fel le împlinesc visul şi mă simt foarte responsabilă de treaba asta. Iar teatrul în sine, s-a infiltrat în liceu când Leta, prietena mea mi-a spus că zic bancuri bune, şi bine, şi am jucat într-o piesă de-a ei... povestea e lungă.
 
Acum teatru e în mine pentru că am avut o sumedenie de oameni care m-au sprijinit enorm. Nu o să fac listă nominală, nu de alta, dar, vorba cuiva, nu aş vrea să ajung vreo ratată şi să rămână într-un interviu de pe LiterNet vreo asociere din asta... cu... o... ratată.
 
* * *

Bianca Ioan a câştigat la ediţia 2011 a Galei Tânărului Actor HOP Premiul publicului şi premiul Timică.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Gala Tânărului Actor HOP 2011


1 comentariu

  • Parerea unui prieten
    razvan, 01.11.2013, 20:26

    Cand iti indeplinesti visele ratarea nu exista. Parerea mea domle!
    :)
    Minunat interviu. La mai mare Bianca!

Spacer Spacer