Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Clipe bune în decenii grele


Tita Chiper, un interviu cu Johnny Răducanu

30.09.2011
Dilema Veche, aprilie 1999
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Doldora de epic, mulţi dintre cei născuţi după 1930 străbat epoca de tranziţie tocmai la vîrsta potrivită evocărilor: şi-au trăit copilăria în război, tinereţea în stalinism, maturitatea sub dictatură. Au ce povesti, depinde ce povestesc. Proba memoriei oneste presupune un examen dificil, care trebuie mereu susţinut la două materii deodată: biografia şi bibliografia. Materialul documentar despre epocă e departe de a-şi fi epuizat dezvăluirile: una din ele (publicată în martie 1999 în Cotidianul), se referă la o şedinţă a Biroului Politic al PMR (PCR) din sept. 1953, unde Gheorghiu-Dej hotăra soarta unor "duşmani ai vieţii noi" în termeni fără echivoc: "Toţi merită, pe baza legilor ţării noastre să fie împuşcaţi, dar întrucît sînt prea mulţi şi ar putea să arate ca un fel de măcelărie (s.n.), vom trebui să le administrăm pedepse cu închisoarea (...), numai în unul-două cazuri să fie condamnaţi la moarte".

În acel septembrie de odinioară, în capitală dura o vară fastuoasă. Ce i se întîmpla atunci unui bucureştean obişnuit, care împlinea 20 de ani în 1953, anul morţii lui Stalin: apucase dispariţia tiranului, văzuse Festivalul Mondial al Tineretului desfăşurat pe străzile capitalei eveniment pentru care făcuse cîteva luni bune de foame şi tot atîtea de "muncă voluntară" la construirea celui mai mare stadion prinsese, stînd de cu noapte la coadă, bilete la
Hamlet, cu Laurence Olivier şi era, în felul său, fericit că e tînăr, liber, îndrăgostit şi sănătos; uneori dansa la "Monj". Restaurantul cu terasă "Mon Jardin", aflat pe locul hotelului Dorobanţi, avea o orchestră cu instrumentişti şi repertoriu de zile mari: Summertime însemna cu totul altceva decît Şi una, şi două, şi Garofiţa, măi, piesa de rezistenţă din toate localurile cu muzică. Tînărul contrabasist al formaţiei, Johnny Răducanu, abia trecuse şi el de 20 de ani şi cînta cu o poftă şi cu o bucurie a întregii fiinţe, de parcă s-ar fi aflat nu în România unde pîndea teroarea, ci la New Orleans sau în Hawaii.

 
Silă şi euforie
 

Tita Chiper: Cîntînd jazz în plin stalinism aveaţi conştiinţa subversiunii? Ascultîndu-l la "Monj" mulţi bucureşteni au trăit clipe bune în cel mai silnic timp: putem să recunoaştem faptul fără să părem nostalgici?

Johnny Răducanu: Eu o să-ţi răspund la asta. Muzica americană nu era greu de cîntat, fiindcă la comunişti dacă n-ai text poţi cînta ce vrei. Iar momentele bune pe care le-am trăit atunci le-am făcut noi, nu le făceau comuniştii. Noi le făceam din dorinţa de a nu pierde frumosul care se duce. Că putea să se ducă din orice: ţii minte ce păţeai dacă purtai nişte ochelari de soare mai acătării, sau dacă aveai unghiile de la picioare date cu ojă? Dacă fata cu care umblai arăta îngrijit, cu pedichiură civilizată şi dacă mai era şi o fiică de burghez sau de fost politician, trimis la-nchisoare, poţi să-mi spui şi mie unde nimerea? Motivele se inventau cu uşurinţă. Îţi spun eu unde nimerea: la puşcărie la Tîrgşor, am avut de-aface cu lume bine, am văzut multe fete din categoria asta duse acolo.

Eu îţi spun de ce nu trebuiau crezuţi comuniştii, că vine unul şi altul şi-mi spun, "ei creau condiţii", nu creau nimic, cînd le venea bine îţi săreau în gît. De mine nu s-au luat în anii '50, în minirevoluţia din '71 m-au înhăţat. Că să-mi rad barba: "dacă-i merge mai bine ţării fără barba mea, eu o dau jos, dar dacă văd că-i merge rău o las să crească iar". Mitocanii de comunişti trebuiau trosniţi urgent, nu faci politeţe cu ei, deloc, îi tratezi cu înjurături, atunci bagă de seamă "ăsta le ştie" şi, imediat îşi vin în fire: "să trăiţi, vă respect".
 

T.C.:  Totuşi, în anii de care vorbeam, "Monj" era un local de stat, unde putea intra oricine şi nu se ruina plătind o masă. 

J.R.: Dă-mi voie, atunci Bucureştii aveau nouă sute şi ceva de mii de oameni, sau un milion, dintre care mitocanul stătea pe strada lui, cu cîrciuma potrivită, cu grătarul şi lăutarii lui, nu ne deranja. Noi aveam grijă între noi, aveam locurile noastre, vezi Mon Jardin, vezi Zissu, vezi Lido, unde înotam în bazin sau stăteam pe şezlonguri şi citeam Paris Match pe sub mînă, citeam presă franţuzească; îţi spun, clipele bune, atîtea cîte au fost, depindeau de noi, nu de regim, el le tolera, dacă n-avea încotro.
 

T.C.:  De ce ar fi fost tolerant cînd avea toată puterea? 

J.R.: De nevoie. Trebuia să fie. Trebuia să funcţioneze şi normalul pe undeva. De exemplu de Capşa şi de Mon Jardin se ocupa vestitul Papacostea, mare patron de restaurante înainte, care acuma nu mai era patron total, dar ştia să conducă la meserie un local de lux. Regimul avea nevoie de el cum a avut Ceauşescu nevoie de Ilie Năstase. Lichidezi categoria că dacă ne amintim, foştii patroni săpau la Canal ori vindeau din casă, dacă rămăseseră liberi, ca să aibă din ce trăi o termini total, dar păstrezi un specimen. Cine intra la Mon Jardin nu venea să mănînce un şniţel ca la Viena, venea într-o sufragerie unde cîntau cei mai buni instrumentişti care aveau cotă, cei mai buni din Europa, se zicea, de la Sergiu Malagamba, pînă la mine, care eram cel mai tînăr dintre ei. Lumea venea în sufrageria asta unde totul era un spectacol: pe-atunci noi n-aveam televiziune, nu erau alte distracţii atrăgătoare şi civilizate unde să te duci? Asta vreau să spun: şi atmosfera şi decenţa şi frumosul cu care se-ntîlneau acolo oamenii care intrau la "Monj" şi pe urmă rămîneau cu amintiri de clipe bune în timpuri grele, nu erau creaţia sistemului. Mai dura ceva din amintirile României care, după 100 de ani de luptă pentru a aduce din Germania ştecher şi glaspapir, iar de la Paris spirit, ajunsese prin '38-'39 să fie o ţară şi să aibă un stil.
 

Existenţe la răscruce
 

T.C.:  Dar tînărul student la Conservator, Răducanu, se putea considera un produs al regimului? 

J.R.: Mi-a dat şi bursă republicană. Comuniştii m-au ajutat să-mi fac studiile, că tata, de unde? n-avea bani să mă ţină la facultate. Căutau cu lumînarea băieţi săraci şi talentaţi, să se bată pe urmă în piept că i-au ridicat de jos. Aveau şi ei tot interesul: dacă rămîneau numai cu analfabeţii şi-ar fi tăiat craca de sub picioare, nu-ţi dai seama? Dar pe noi, care începeam cariera în anii '50, nu ne sprijinea în primul rînd regimul, chiar dacă eu eram băiatul unui tip de stînga, membru PMR, că i-au zis unii şi alţii "e nevoie de oameni ca dta"; a intrat şi, cînd a cerut să fie trecut pe o listă, să ia aragaz, nu i-au dat nimic. Regimul m-a trimis la examen la Conservator la Iaşi, eu acolo mi-am început studiile, dar de primit în facultate m-a primit dna Ciolan, care urmase conservatorul la Leipzig: m-a aşezat la pian, am cîntat un vals şi mi-a spus "gata, dta vei fi studentul meu".

Eram copilul unui muzicant (cu pian în casă, e drept) dar ţigan şi pe deasupra şi trimis de comunişti la şcoală. Puteam să fiu şi copil de miliţian, de paznic la puşcărie sau puteam veni chiar de la şatră: ce era să-mi facă dna Ciolan? Să mă refuze, fiindcă mă trimisese cine mă trimisese? Din mine ieşea muzica, era clar că Dumnezeu mă înzestrase cu ceva. Aici lucrurile nu se mai discutau. Dna Ciolan venea dintr-o lume în care minciuna şi impostura nu aveau trecere. Dar nu erau valori ale regimului instalat după 23 august '44, ca să spun că datorită lui în primul rînd aveam eu confirmări şi bucurii profesionale. După aproape cincizeci de ani de dictatură, încearcă acuma să spui unuia de 20 de ani că poate să se sprijine pe unul de 40, îl strici, că ăla de 40 n-a mai prins ce trebuia, a deschis ochii şi s-a format într-o lume anormală.
 

T.C.:  Biografic, Johnny Răducanu, tînărul din anii '50, aparţinea unei clase biruitoare istoric; cum putea să comunice bucuros cu prigoniţii acelei perioade? 

J.R.: Fiindcă în plin dezastru ei continuau să se comporte normal. Unii, mai norocoşi, ajunseseră să stea într-un living în propria lor casă, separaţi de restul locuinţei printr-un paravan, dar asta nu conta, oamenii erau civilizaţi, erau cultivaţi, aveau simţul umorului. Mă duceam cu Jancsi Körössy, care era căsătorit cu Pussy Callimachi, o persoană grozavă, suflet nobil cu slăbiciune la instrumentişti, înainte să-l ia pe Jancsi fusese măritată cu Joe Reininger, mergeam la doamne din astea "foste" în casă, unde se mai găsea cîte un pian; scoteau mobilele îngrămădite pe el, dădeau un "five o'clock" improvizat, puneau pe masă tot ce aveau, erau nişte regine. Lumea asta mai exista şi de aceea mai existam şi noi. Parcă plutea deasupra oamenilor din Bucureşti, sigur că şi-n provincie era la fel, dar eu vorbesc de ce observam aici, parcă plana tot timpul un nor în care cultura, inteligenţa, libertatea umană funcţionau aproape perfect. Nu ca înainte de '44, dar aproape. Te simţeai protejat.
 

T.C.: La Conservator care era atmosfera?

J.R.: Ajunsesem studentul celui mai grozav contrabasist din lume la ora aceea, Iosif Pruner, care cînta întregul repertoriu pentru violoncel al lui Pablo Casals la contrabas, aveam profesori minunaţi, maestrul Jora, Jianu, Andricu, dar stai să vezi apropo de condiţii: aveam săli, instrumente, sigur, cantină, cămin, tabere gratuite de vacanţă, dar n-aveam, dacă se poate închipui, partituri pentru tot ce s-ar fi cerut la cea mai bună şcoală din ţară. Dincolo de romantism, nu mai găseai nimic: nici Ravel, nici Debussy, nici César Franck, nici Skriabin, din partea a doua a vieţii lui, nici compozitorii de pînă la Bartók, în frunte cu vai! George Enescu. Nu vorbesc de cele două rapsodii. Vorbesc de muzica lui, care în mileniul următor îşi va lua galonul pe care-l merită. Cultura zisă socialistă bătea moneda pe şcolile naţionale: la ruşi Glinka, la cehi Smetana, la noi săracul Ciprian Porumbescu; polonezii aveau noroc cu Chopin. Partiturile lor le găseai. Dacă erai curios să ştii ce-i cu Pasărea de foc a lui Stravinski, trebuia să umbli prin case pe la profesori; cînd se făcuse "epurarea", Jora luase acasă tot, Andricu luase acasă tot, şi ca urmare cursurile se desfăşurau pe la ei pe-acasă, în înghesuială şi cu prudenţă. Eu n-o să obosesc să spun că binele depindea de noi, nu ţinea de condiţiile oferite de noua societate. Care aparent erau bune, dar te ţineau sub obroc...
 
Bucuria şi răscumpărarea
 

T.C.: Dar dacă nu depindea exclusiv de noi? Un ascultător al vestitei orchestre de la "Monj" putea să se afle acolo într-o seară fiindcă sărbătorea primirea unei locuinţe de la stat, un premiu pentru cine ştie ce invenţie, care şi azi funcţionează, sau plecarea într-un concediu la mare, cu bilet gratuit. Ce facem cu aceste clipe posibile de mulţumire şi seninătate, reale şi ele? Ce explică acest om astăzi copiilor săi, care-l pot acuza de nostalgii comuniste?

J.R.: Despre vieţile oamenilor ăştia nu pot să spun decît atît: săracii de ei, mi-e milă de ei, îi respect pe toţi care au murit, îi stimez pe toţi cei care nu s-au realizat din pricina regimului trecut, şi-mi pare rău că aceia care s-au realizat au fost împinşi la compromis. Dacă toată lumea n-ar fi colaborat, comunismul n-avea cum să reziste.

T.C.:  Credeţi că la 20 de ani, în plin stalinism, cineva ar fi ales deliberat riscul de a nu se realiza, chiar dacă nu-i stătea împotrivă nici un dosar de cadre încărcat sau nici o altă piedică? 

J.R.: Nu ştiu. Dacă n-aveam noroc, dacă nu-mi dădea Dumnezeu ce mi-a dat, dacă nu cîntam, astăzi nu mai aveam de ce să stăm de vorbă despre subiecte complicate.

T.C.: După ce aflăm suferinţele unei întregi categorii, cum mai apar momentele noastre bune de odinioară? Nu se modifică nimic?

J.R.: Aici depinde de cum se raportează fiecare la sine. În ce mă priveşte şi respectînd scopul pentru care consider că am fost creat de Dumnezeu eu n-am avut nici o vinovăţie. Oriunde am cîntat, pînă şi pe-o estradă în Cişmigiu, cu Oni Oroveanu, cu Gheorghe Rosetti, cu Bobiţă Nasta, eu cîntam la bas şi-aveam printre auditori şi miliţieni, or fi fost şi securişti, poate, prin public, tot ce-i posibil, oriunde faţă de Dumnezeu şi de mine niciodată n-am cîntat fără bucurie. Or, cînd asta era în sufletul meu şi în mintea mea şi dădeam tot ce aveam eu mai bun, că pînă şi pe ultimul tip care n-avea nici o informare despre muzică îl zgîndăream şi-l scoteam din apatie, înseamnă că niciodată n-am cîntat decît cu mare bucurie şi-am răspîndit starea asta şi la ceilalţi. Socotesc că astăzi am dreptul să spun că niciodată şi nicăieri n-am cîntat decît cu mare bucurie.
 

T.C.: Şi asta răscumpără ceva?

J.R.: O linguriţă într-un ocean, da.

T.C.: Despre ce bine din vremea noastră de tranziţie credeţi că-şi va aminti generaţia de 20 de ani, care umple "Lăptăria lui Enache" ca să vă asculte?

J.R.: Nu contez pe cei de 20 de ani, pe mine mă interesează viitorii pragmatici, cei care au astăzi 10 ani şi-al căror bine mi-l pot închipui cu uşurinţă şi de durată: dacă o să aibă paşaport şi dacă o să fie liberi şi dacă o să fie profesionişti, vor fi fericiţi.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer