Despre obiectivitate (II) - Singura critică, de Mircea Martin

Pentru a nu rămâne o vorbă frumoasă şi găunoasă, obiectivitatea în critică trebuie testată şi probată. Probată prin sublinierea calmă a meritelor altor autori (unii dintre ei critici literari, deci concurenţi pe acelaşi culoar) şi testată pe subiectul devenit obiect. Pe urmele lui Andrei Cornea, care a scris despre testul de autoincluziune, însă într-o accepţie diferită, aş propune acest examen ca eliminatoriu pentru un comentator ce vrea - dar nu poate - să devină critic. Cei care pledează pentru "demitizarea" marilor scriitori (a lui Eminescu, de exemplu), dar tremură de furie la cea mai mică obiecţie care li se aduce lor nu trec acest test. Reacţiile disproporţionate, de "lezmaiestate", dovedesc că ei, aspirând să aibă absolut toate libertăţile actului critic, vor în acelaşi timp să le obstrucţioneze pe ale altora. Numai drepturi, nu şi responsabilităţi; o critică unidirecţională, nu circulară...

Iar lângă testul de autoincluziune ar putea figura şi unul de asumare a principiilor enunţate. Acestea nu valorează nici cât hârtia pe care sunt redactate, dacă nu se regăsesc în practica analizei şi evaluării critice. Pe un teren atât de accidentat cum este cel al literaturii şi într-o lume atât de atomizată şi suspicioasă cum e cea culturală, a apăra principiul obiectivităţii lăudând ceea ce ai vrea să "razi" şi penalizând opere în legătură cu care ai vrea "s-o scalzi" e un act aproape eroic. Trebuie să uiţi nu numai de omul de pe coperta cărţii citite, dar şi de omul din tine, cu simpatii şi antipatii fireşti, aderenţe şi delimitări anterioare. Autor - text - critic - text - critic, iată reţeaua, infinit variabilă în stânga şi infinit extensibilă în dreapta, din care am exclus figurile oamenilor implicaţi, ca şi pe cele ale cititorilor dezinteresaţi de culisele lumii literare.

"Dacă nu e capacitate de înţelegere, critica nu e nimic", arată Mircea Martin, dând pe aceeaşi pagină o definiţie personală memorabilă. Singura critică este, pentru el, una de identificare, pe vectorul de forţă analitică şi intuiţie al simpatiei penetrante: "Critica înseamnă înţelegere, ziceam. Ea nu este iubire, pentru că iubirea se dispensează de înţelegere, e necondiţionată. Critica poate fi o «o artă a admiraţiei», cum bine a definit-o la noi Al. Paleologu, dar această admiraţie este, de regulă, condiţionată, motivată, explicată. Sunt critici, după cum sunt oameni, care nu înţeleg decât ceea ce iubesc şi dacă iubesc. Sunt alţi critici şi, de bună seamă, alţi oameni, care nu iubesc decât ceea ce înţeleg şi dacă înţeleg. Cred că un critic ar trebui să înţeleagă şi ceea ce nu iubeşte; după cum ar trebui să se apropie cu iubire de ceea ce nu înţelege; să încerce să înţeleagă şi ceea ce la început n-a înţeles, să depăşească momentele de contrarietate sau de opacitate printr-un elan de simpatie penetrantă. Abia după aceea judecata lui poate cădea fără întoarcere. Înţelegerea deci, ca putere de supunere la obiect, ca probă de plasticitate spirituală" (pp. 82-83). O singură rezervă am de făcut la această superbă profesiune de credinţă, şi ea se leagă anume de unicul accent rezolut al autorului: "judecata lui poate cădea fără întoarcere". Nimic nu poate să cadă, în sfera omenescului, "fără întoarcere", iar în domeniul criticii, cu atât mai puţin. Judecăţile noastre, chiar îndelung chibzuite, atent argumentate şi ferm sprijinite pe opere, suportă corecţii, revizuiri, adăugiri în timp. Ba chiar pot fi dislocate cu totul, printr-o mai bună perspectivă istorică. Dacă textul literar rămâne acelaşi, textul critic glisează pentru a surprinde noile relaţii stabilite între o operă autentică şi contextele diferite pe care aceasta le traversează. E limpede că noi îl citim azi altfel decât Maiorescu pe Eminescu; şi că Mircea Martin îl înţelege pe Cristian Popescu într-un chip diferit decât acum douăzeci de ani, pe vremea cenaclului Universitas. Judecata se deplasează, vrând-nevrând, pe conturul noii înţelegeri. Şi nu e vorba de conformism, ci, într-adevăr, de plasticitate spirituală.

Această adecvare la obiecte diferite, cu capacitatea criticului, despre care am vorbit, de a capta şi expune note străine, se remarcă de îndată în secţiunea a doua, de "aplicaţii", a cărţii sale. Mircea Martin grupează aici cinci medalioane critice (analize minuţioase ale operelor şi portrete profesionale făcute cu fineţe) consacrate, în ordine, lui Edgar Papu, Adrian Marino, Lucian Raicu, Nicolae Manolescu şi Gheorghe Grigurcu; şi adaugă două texte de mai mică întindere şi importanţă, despre Liviu Petrescu şi Al. Călinescu. Dacă acestea din urmă ar fi putut să lipsească, ele fiind evident lipite pe structura de rezistenţă a cărţii, cele cinci comentarii de prim-plan sunt capitole de sine stătătoare, prin soliditate şi multiplă specificare. Sunt nişte lecţii de critică: în sensul că fiecare dintre aceşti autori ilustrează o tendinţă, o şcoală, o gândire critică; şi de asemenea, în sensul excelenţei tranzitive şi reflexive a comentatorului. Rezultatele sunt pe măsura efortului hermeneutic depus. Tentativele de transpunere, de locuire a diferitelor conştiinţe critice îi reuşesc, de fiecare dată, lui Mircea Martin - astfel că sistemul şi metoda celor cinci autori ne devin transparente. Le vedem parcă din interiorul lor, dinspre centrul generator pe câmpurile simbolice predilecte. Le vedem însă, totodată, din afară, de pe poziţia unei alte gândiri, care îşi rezervă dreptul de a le verifica, amenda, completa. Prin urmare, o operă critică, în ansamblul ei, este mai întâi decupată şi decriptată, desfăşurată pe liniile directoare şi restabilită în coerenţa edificării sale; după care e raportată la alte sisteme de referinţă ale teoriei şi practicii critice. Raportarea devine ciocnire a contrariilor, chiar dacă Mircea Martin nu-şi propune explicit o asemenea dramatizare a diferenţelor. Şi totuşi, n-ar fi exclus ca el să fi avut o intenţie secundă. Prea apăsat-diferiţi sunt aceşti critici, pentru ca analistul lor, grupându-i, să nu ajungă încă o dată la concluzia diversităţii formelor şi formulelor (meta)literare!

Ireductibilitatea critică maximă mi se pare nu atât aceea între Lucian Raicu şi Gheorghe Grigurcu (fiindcă, deşi pe versanţi diferiţi, ei împărtăşesc un cod al criticii artiste, îndrăgostite de propria expresie), cât cea între Adrian Marino şi Nicolae Manolescu: două galaxii îndepărtate una de alta, cu orientări complet divergente, cu alte reguli de validare şi chiar cu alt lexic critic. Să-i examinăm îndeaproape, supunând în acelaşi timp analiza lui Mircea Martin unui nou examen şi unei noi înţelegeri critice.

Adrian Marino este, încă din tinereţe, obsedat de construcţia intelectuală masivă şi sistematică. La articolele publicistice are alergie, contribuţiile "parţiale" îl deprimă. Din Destinul criticului tânăr (1945) se vede frenetica lui dorinţă de documentare şi ambiţia, aproape dureroasă, de cultură maximă. Ceea ce frapează însă la viitorul arhitect al criticii ideilor literare este contrastul dintre "impersonalitatea temelor" şi "subiectivismul atitudinii". Ar fi fost de aşteptat, din partea lui, o supraetajare peste pulsiunile omeneşti, peste inflexiunile... publicistice şi afectele ce debordează în ele. Dimpotrivă, Adrian Marino îşi prezervă şi apără impulsivitatea, fiind pasionat şi polemic, iar nu impersonal şi distant. Critica ideilor literare e creatoare, în cazul său, nu prin aceea că sunt produse idei inedite, ci prin "redescoperirea ideilor consacrate, a modului propriu în care ele revin". Însă limbajul critic al lui Marino, cum însuşi recunoaşte, generează "alte conotaţii, alte aproximaţii, în serie infinită, într-o adevărată rostogolire şi avalanşă de sensuri progresive şi tot mai greu controlabile" (p. 147). Aşadar, deşi, dintre toate straturile operei, ideile se pretează cel mai bine sistematizării (motiv pentru care criticul le ridică la putere, în teoria sa), în finalul logic al dezvoltării premiselor, opera lui Adrian Marino e un grandios eşec. Aceasta şi pentru că ideile literare, aşa cum le concepe şi le rulează el, se adecvează numai aproximativ la textele literare propriu-zise. Cum punctează decisiv Mircea Martin, critica ideilor literare "rămâne să fie apreciată nu numai după capacitatea speculativă şi ordonatoare, dar şi după adecvare, după măsura în care construcţiile ei abstracte răspund unei realităţi artistice." (p. 127). E greu să nu fii de acord cu criticul criticului.

În pofida sensului acestei demonstraţii, autorul încearcă să-şi intensifice comprehensiunea. Contradicţiile de mai sus nu sunt plasate în spotul unei retorici de penalizare. Cu totul altfel procedează criticul în medalionul dedicat lui Nicolae Manolescu, medalion care, nefiind nici pe departe o medalie, e stricat de un text final omagial (scris în 1989, an în care cronicarul "României literare" era în pericol de a-şi pierde rubrica). "Bun" cu Marino, Mircea Martin este "rău" cu Manolescu - chiar dacă, repet, aprecierile lui ies dintr-un fond de obiectivitate şi supunere la obiect. Nicolae Manolescu e în esenţă un cronicar, folosindu-se de spaţiul scenic al foiletoanelor sale săptămânale pentru a deveni un "dispecer al gloriei literare momentane". Are o maleabilitate remarcabilă şi un instinct "aproape computerizat" al relaţiilor umane şi sociale. Critica lui de întâmpinare captivează "mai mult prin meandrele decât prin rezultatele sale", însă din continuum-ul foiletonistic se degajă un suflu al totalităţii. În timp, reprezentarea asupra literaturii devine mai complexă, înţelegerea ei devine aproape panoramică. Dar criticul, în toate etapele activităţii sale, "nu se situează în adevăr decât dacă e sigur că va fi singur să-l ocupe, şi e gata să-l părăsească de îndată ce bănuie că ar putea fi împărtăşit" (p. 213). El are voinţa de a face "operă personală, şi nu subordonată".

De acord cu mai toate observaţiile lui Mircea Martin, i-aş reproşa totuşi absenţa contextualizării, a acelei situări istorice pentru care, în alte ocazii, pledează atât de convingător. Critica creatoare a lui Nicolae Manolescu şi a altor comentatori din generaţia '60 a apărut într-o perioadă sufocată de directivele criticii "ştiinţifice", realist-socialiste. Subiectivitatea garanta îndepărtarea de schemă, fuga din tiparul şi tipicul "obsedantului deceniu". Înainte deci de a fi o extensie a personalităţii criticului tânăr, ea funcţiona ca o metodă de apărare împotriva toxinelor ideologice.

Cum ar fi arătat această critică dacă s-ar fi născut într-un climat liberal? Iată o întrebare nu numai pentru Mircea Martin şi Nicolae Manolescu, ci pentru toţi criticii reprezentativi, creatori şi artişti de voie-de nevoie, din strălucita generaţie '60.