Câinele lui Kafka stătea cu limba scoasă, se uita spre fotograf şi s-a mişcat când nu trebuia. Una dintre urechi, cea dreaptă, este ascunsă de mâna scriitorului. Observaţii stupide. Mă întreb, inutil, cum îl chema. Nu ştiu de ce îmi evocă un personaj din acela de film SF hollywoodian, despre călătorii în timp. Un fel de câine fabulos, care se mută din când în când în timp şi-n spaţiu, ondulând aerul, în cazul acesta, în fotografii. Cred că-l ştiu şi din alte poze. Ba mai mult, aş putea jura că în seara aceasta l-am văzut în mijlocul străzii, pe un refugiu cu iarbă, adulmecând ceva. Probabil urina altui câine. M-am uitat la el din autobuzul care mergea spre casă şi m-a întristat. La fel şi acum, la 00:33, când îl văd pe calculator, în fotografie. Poate că nu se mişca pur şi simplu, ci se metamorfoza în altceva. Ridicol! Era doar un câine normal de curte şi probabil fericit, cu pureci, alergător după pisici. Atâta tot. De curând am văzut un semn de carte din carton, care arăta ca un tub Raid anti-gândaci, plat, nu rotund - într-un volum "Metamorfoza". Nu mi s-a părut amuzant. Acum e dimineaţă. Mic dejun cu biscuiţi vechi de un an (nu făcuţi de mine, ci luaţi iarna trecută de la chioşc) şi cafea neagră, fără zahăr. Lângă cană - Jurnalul lui K. Deschid la întâmplare: "O parte din strada Sfântul Nicolae şi podul întreg s-au întors, cu emoţie, după un câine care fuge, lătrând tare, în urma unei ambulanţe. Şi deodată câinele renunţă, se întoarce, se arată a fi un câine obişnuit, străin, care n-a urmărit nimic deosebit fugind după ambulanţă". Prin urmare nu era un animal din acela credincios, care să stea la mormântul stăpânului câţiva ani, ci alergător după roţi (ar fi fost din alt film, unul lacrimogen). Ce prostie îmi mai trece prin cap: în pălăria lui K. ar fi încăput multe mere mici, de vară. Nimeni nu şi-ar fi dat seama dacă ar fi umblat cu ele pe stradă. Are zâmbet de om bun. Nu mi-ar fi fost teamă de el.
La altă pagină, K. notează că îşi aude mama în încăperea vecină, vorbind cu cineva despre gândaci şi bătături. Cred că n-am mai recitit nimic de K. de mai bine de 8-10 ani. Nu-mi vine, pentru că oricum aud des vorbe de genul "Şi stăteam acolo în birou, fără să spun nimic, mă simţeam ca în «Procesul» - nu aveam nici o vină, era absurd", "E ireal ca în Kafka, nu-mi vine să cred!" sau "Eram la tribunal şi habar nu aveam ce caut acolo. Ştii, ca în Kafka". Doar câteva exemple. Mi s-a întâmplat şi mie să gândesc asemănător, însă niciodată nu-mi spuneam că e absurd, consideram că e firesc, în firea lucrurilor. Nimic deosebit. E normal să ţi se întâmple lucruri ilogice. Fără legătură: din surse sigure ştiu că vânzătoarele de hrană pentru animale dau în fiecare an teste psihologice, pentru a se vedea dacă sunt sănătoase la cap şi nu vor sări la beregata clienţilor, atentând la siguranţa şi integritatea lor corporală. Cei din guvern, şeful statului şi parlamentarii nu dau astfel de teste. Se presupune din start că sunt sănătoşi (nu psihopaţi, sadici, paranoici) şi că nu ar avea cum şi de ce să facă rău altora (adică nouă). Anul acesta s-a respins un proiect de lege prin care politicienii din funcţii înalte ar fi fost testaţi psihologic obligatoriu. Mi se pare normal. Am vorbit cu mai mulţi (un jurist, o educatoare, un pensionar şi o studentă, strânşi la o masă) şi tuturor li s-a părut firesc, în ton cu vremurile dintotdeauna.
Multe vise descrise amănunţit, insomnii, mărturisiri despre scris şi logodnice, boală, boală, plictis, oboseală, regrete legate de tată, amărăciuni, scrisori către Milena (botezasem o pisică roşcată aşa, cu ani în urmă). Am închis Jurnalul lui K - mă simt ca şi cum m-aş fi uitat pe gaura cheii, în baie, în timp ce se spăla pe cap şi pe picioare.
Mi-ar plăcea să-mi spună cineva ce visează câinii când dau din labe şi scheaună în somn şi unde s-a dus R., după ce a murit. Aş vrea să ştiu unde-i sunt oasele (nu mi-a spus nimeni). Le-aş dezgropa şi le-aş strânge în ceva, poate într-un pulover, şi le-aş ţine la mine în dormitor, sub pat. N-am nici o fotografie bună cu R. Există totuşi una - făcută cu Smena prin '92 (poate că în alt an, nu ştiu de ce mi-a venit în minte 1992). Iarna, în pădure. Pozam de fapt razele de soare care trecea printr-un pui de copac - arătau ca o fâşie de curcubeu - iar R. era acolo, la marginea fotografiei, în zăpadă. Acum nu mai e nicăieri.