Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Imersia în noi - în Israel


Iuliana Iustina Stănculescu

17.10.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Moto: "Toate diamantele lumii sunt gunoi faţă de valoarea unei clipe în lumina dumnezeiască". (Părintele Arsenie Boca)

Ţara Sfântă este aşa pentru că adăposteşte pe lângă locul naşterii Mîntuitorului, Golgota, Piatra Ungerii şi Mormîntul Sfînt, paradoxuri la tot pasul. Nu m-aş fi aşteptat niciodată ca Israelul să fie o ţară atît de bătrînă cu oameni atît de tineri şi pisici la tot pasul. Parcă mai mult decît oriunde, Israelul este invadat de copii, emoţie, ludic şi naiv. Pînă şi materialul video de prezentare a elementelor de securitate din avion este o glumă animată în care adultul ataşează, după ce în prealabil s-a asigurat pe sine, masca de oxigen unui copil şi unei oi.

Totul este paradox

Am văzut totul ca într-un mare puzzle, de multe ori condimentat cu elemente care pentru ochiul unui neavenit (aşa cum m-am simţit eu, confruntată pentru prima oară cu lumea aceasta) păreau ciudate şi din care, pînă la această călătorie, lipseau piese numeroase.

Sărac bogat - Bogat sărac

Fabrici în care pietrele importate pe filiera Johannesburg - Londra - Tel Aviv, capătă 48 de faţete (cu două faţete mai mult decît în restul lumii) şi devin diamantele ce valorează mii, zeci de mii de dolari, sunt amplasate într-un fund de curte şi au acoperiş de carton. Nu m-am putut hotărî dacă evreii sunt un neam bogat dar zgîrcit şi dau aparenţa de sărăcie sau sunt bogaţi şi nu investesc niciodată în nimic şi atunci sărăcesc prin separarea de şansa de a gusta din plinătatea vieţii. Mi se pare o pierdere în ambele cazuri.

Bărbaţi, femei, copii: Pălării, umbre, zulufi.

Femeile muncesc, bărbaţii gîndesc. Sau se roagă. Un paradox incredibil derivă din aceea că femeile sunt umbre, adică se văd cu greu, în timp ce bărbaţii se recunosc de la o poştă. Vorbim, evident, de evreii ultra-religioşi, cei pe care zulufii laterali şi pălăria cu boruri largi îi definesc, cei care îl aşteaptă încă pe Mesia şi nu aprind, în timpul celor 25 de ore de post negru al Yom Kippur-ului, nici lumina în casă, pentru că această zi este dedicată exclusiv rugăciunii. La 25 de ani femeile sunt deja fade. Nu au voie să iasă cu nimic în evidenţă. Îşi pierd strălucirea într-un mod deliberat şi programat. Se îmbracă lung, în negru sau gri închis, se închid pînă în gît şi se compătimesc una pe alta dacă au doar un singur copil. Îi uneşte o singură mişcare, cea a capului de porumbel care se mişcă înainte şi înapoi în rugăciunea publică de la Zidul Plîngerii, separată pe considerente de gen, de un gard ostentativ.

Conştiinţa colectivă şi trăirea culpei neînţelese

Dacă "evreul rătăcitor" poate fi considerat de unii un mit, de alţii, o realitate, oroarea Holocaustului este o rană adînc crestată în fiinţa evreilor. Este interesant faptul că această suferinţă are înfăţişări diferite la generaţii diferite: copiii victimelor, oameni care acum au 60+ ani, au o muţenie asumată în faţa acestui subiect tabu; copiii copiilor victimelor, persoane cu vîrste de 30-40 de ani, se simt agresaţi fantastic, cel mai probabil de muţenia părinţilor sau de modul în care această muţenie le-a întunecat vîrsta fragedă. Cert este această agresiune s-a transformat în ură faţă de poporul german, ură transmisă conştient sau mai puţin conştient fiilor lor. Este ca şi cum un copil care se naşte după un lung şir de sarcini pierdute sau avorturi poartă în conştiinţă suferinţa copiilor nenăscuţi şi nu îşi poate explica tristeţea care îi străbate fără sens întreaga viaţă. Această suferinţă inconştient moştenită coagulează evreii din întreaga lume şi îi întoarce, uneori, parcă printr-o răzvrătire neînţeleasă de ceilalţi oameni împotriva restului lumii. Printr-un mecanism mai mult sau mai puţin evident, aceştia permit intrarea restului lumii în mica lor enclavă prin intermediul banului. Este trăirea mea, nu are caracter de generalitate şi doresc să fie înţeleasă ca atare.

Interesat, dezinteresat

De ce am simţit, însă nevoia să o exprim ca atare? Pentru că banul, cu tot ce presupune acesta, - putere, influenţă, control, interes - este, pentru mulţi, evrei sau nu, dumnezeul la care se închină fără gînduri alternative. Azi, simt, evreii sunt atît de puternici şi, de cele mai multe naţii chiar invidiaţi, pentru că induc sentimentul apartenenţei la castă şi a cîştigului reciproc. Acest principiu "win-win", în care, într-un fel, cîştigăm amîndoi, este viu transpus în concepte ce au acoperire naţională (vezi chibuţurile israeliene) sau globală (BNI - Business Network International) şi au ca fundament ajutorul oferit celuilalt în schimbul unui ajutor care ţi-e oferit. Văd această globalizare a genului acesta de ajutor interesat ca fiind total opus ajutorului total dezinteresat pe care tot un evreu l-a oferit întregii lumi atunci cînd s-a oferit pe Sine pentru a-i ajuta pe toţi. Paradoxal, spuneam.

Iubirea

Starea mundană pe care concretul monezii de schimb o menţine în conştiinţa pelerinului în Israel este miraculos spulberată de trăirea ce te inundă la mormîntul Mîntuitorului. Şi în rest, peste tot pe unde poţi avea, dacă îţi deschizi inima, conştiinţa faptului că pe acolo a păşit Dumnezeu întrupat pentru noi. Oricît de mult m-aş strădui nu aş putea exprima în vreun fel Taborul, Sionul, Bethleem-ul, Golgota, Hozeva, Deşertul Iudeii, Cezareea, Grădina Ghetsimani, Iordanul, Ierusalim-ul pe care le-am trăit altfel decît pe nişte nume aflate pe google.maps. Ce frumos spune Sfîntul Apostol Pavel în prima sa Epistolă către Corinteni atunci cînd vorbeşte despre dragoste, adică, am înţeles eu, despre Iisus, că aceasta nu cade, chiar dacă "toate le suferă, toate le rabdă". Imersia în noi înşine, dureroasă şi plină de suferinţă, este singurul mod în care putem să ne iubim, părăsind omul vechi şi viind omul nou. Această trecere de la moartea condiţiei noastre, care astăzi ne nemulţumeşte, la viaţa pe care doar o astfel de jertfă ne-o promite, este, am considerat, esenţa acestei călătorii.

"Aproape. Departe."

"Doamne, ajută-mi să mă leapăd de mine, (...) că altfel, ţinînd la mine, te pierd pe Tine. (...) Cît eşti de aproape de sufletele noastre şi cît te depărtăm prin micimile noastre." (Părintele Arsenie Boca)

Transformarea neparadoxală

Să mergeţi şi să simţiţi, cu inima, nu să judecaţi cu mintea, vii, toate: clipocitul apei ce străpunge pietrele deşertului pentru că un călugăr se roagă, sunetele biciului pe trupul nevinovat gata să se jertfească pentru noi, legat de o coloană care încă există, emoţia luminii imateriale ce coboară în mici fulgere albastre şi aprinde spontan toate candelele din Biserica Sfîntului Mormînt la Paşti, mirul care izvorăşte din Piatra Ungerii şi minunea transformării voastre. Se vor petrece toate. Fără dubiu.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer