La naştere, nu talent să-i prisosească i-au dat ursitoarele. Deşi, el a crezut o vreme că are cât să-i fie de ajuns. Abia mai târziu, dar la timp totuşi, a descoperit că primise alte daruri. Şi a ştiut să le împlinească.
Cam când se apuca el de fotbal, Chimia Rm Vâlcea retrograda în Divizia B. Mai apoi se desfiinţa şi juniorul îşi găsea altă echipă prin oraş, în acelaşi timp îndrăgostindu-se de o fată care juca handbal la junioarele Oltchimului. El a jucat prin diviziile inferioare şi, deşi ştia cu mingea, ceva de dincolo de el îl făcea să nu urce.
De plecat, a plecat într-o vară. De fapt plecase ea, iubita, tocmai în Insulele Faroe, de unde primise o ofertă ispititoare. La Oltchim nu avea cum să se impună. Nici ea nu era tocmai cea mai talentată. Dar vroia să trăiască din pasiunea pentru handbal. Iar el vroia să trăiască alături de ea.
Avea 22 de ani şi nu ştia nimic despre colţul de lume în care ajunsese. O mână de insule aruncate în nordul Atlanticului, între Marea Britanie şi Islanda, unde vântul suflă rece iarna, iar vara temperatura rareori trece de 15 grade. Pe insule, o mână de oameni zâmbitori, deschişi şi muncitori. Echipă şi-a găsit repede, dar i-au spus că nu-l pot plăti cât să trăiască acolo, aşa că trebuie să îşi găsească o slujbă. L-a salvat antrenorul secund al formaţiei unde juca. Construia case de lemn şi l-a angajat şi pe el. Azi e om de bază în firmă, ştie toate secretele meseriei şi pe deasupra îi mai şi place ce face.
Joacă încă fotbal, la aceeaşi echipă. Deja se împlinesc zece ani de când i-au dat tricoul cu numărul 10. Între timp, s-a căsătorit cu fata de care se îndrăgostise la Vâlcea, au şi-un copil, a învăţat să vorbească faroeza, în vacanţe vine în ţară cu maşina, traversând Atlanticul cu ferryboatul, şi la dus, şi la întors.
Şi e erou la EB Streymur. Cum n-ar fi fost vreodată în România. A strâns deja 302 meciuri oficiale în tricoul formaţiei din Eidi, cele mai multe din istoria clubului. A câştigat o dată campionatul, în 2008, a terminat de alte cinci ori pe locul al doilea, din 2006 încoace. De trei ori a cucerit Cupa, ultima oară în această vară, prinzând şi 8 meciuri în cupele europene. La Vâlcea n-ar fi reuşit vreodată asta. În campionatul care abia s-a terminat, a jucat în toate meciurile, 24 la număr, în 22 dintre ele fiind titular.
E şi antrenorul echipei de senioare a clubului la care joacă, iar fetele au câştigat şi ele titlul de campioane în Faroe, în 2009. Anul acesta au terminat pe locul al doilea.
Pur şi simplu, Sorin Anghel a reuşit aproape de capătul pământului, pentru că într-o zi a descoperit că are ambiţie, răbdare, abnegaţie şi că viaţa e ceva mai mult decât un pic de talent şi o minge de fotbal. Pe lângă asta, a învăţat să construiască şi case. Acum vreo 7 ani, când am vorbit prima oară cu el mi-a spus că asta e cea mai mare bucurie a lui în arhipelagul nordic: "Ştiu şi eu o meserie acum, pot să fac şi altceva în viaţă!"
Cam când se apuca el de fotbal, Chimia Rm Vâlcea retrograda în Divizia B. Mai apoi se desfiinţa şi juniorul îşi găsea altă echipă prin oraş, în acelaşi timp îndrăgostindu-se de o fată care juca handbal la junioarele Oltchimului. El a jucat prin diviziile inferioare şi, deşi ştia cu mingea, ceva de dincolo de el îl făcea să nu urce.
De plecat, a plecat într-o vară. De fapt plecase ea, iubita, tocmai în Insulele Faroe, de unde primise o ofertă ispititoare. La Oltchim nu avea cum să se impună. Nici ea nu era tocmai cea mai talentată. Dar vroia să trăiască din pasiunea pentru handbal. Iar el vroia să trăiască alături de ea.
Avea 22 de ani şi nu ştia nimic despre colţul de lume în care ajunsese. O mână de insule aruncate în nordul Atlanticului, între Marea Britanie şi Islanda, unde vântul suflă rece iarna, iar vara temperatura rareori trece de 15 grade. Pe insule, o mână de oameni zâmbitori, deschişi şi muncitori. Echipă şi-a găsit repede, dar i-au spus că nu-l pot plăti cât să trăiască acolo, aşa că trebuie să îşi găsească o slujbă. L-a salvat antrenorul secund al formaţiei unde juca. Construia case de lemn şi l-a angajat şi pe el. Azi e om de bază în firmă, ştie toate secretele meseriei şi pe deasupra îi mai şi place ce face.
Joacă încă fotbal, la aceeaşi echipă. Deja se împlinesc zece ani de când i-au dat tricoul cu numărul 10. Între timp, s-a căsătorit cu fata de care se îndrăgostise la Vâlcea, au şi-un copil, a învăţat să vorbească faroeza, în vacanţe vine în ţară cu maşina, traversând Atlanticul cu ferryboatul, şi la dus, şi la întors.
Şi e erou la EB Streymur. Cum n-ar fi fost vreodată în România. A strâns deja 302 meciuri oficiale în tricoul formaţiei din Eidi, cele mai multe din istoria clubului. A câştigat o dată campionatul, în 2008, a terminat de alte cinci ori pe locul al doilea, din 2006 încoace. De trei ori a cucerit Cupa, ultima oară în această vară, prinzând şi 8 meciuri în cupele europene. La Vâlcea n-ar fi reuşit vreodată asta. În campionatul care abia s-a terminat, a jucat în toate meciurile, 24 la număr, în 22 dintre ele fiind titular.
E şi antrenorul echipei de senioare a clubului la care joacă, iar fetele au câştigat şi ele titlul de campioane în Faroe, în 2009. Anul acesta au terminat pe locul al doilea.
Pur şi simplu, Sorin Anghel a reuşit aproape de capătul pământului, pentru că într-o zi a descoperit că are ambiţie, răbdare, abnegaţie şi că viaţa e ceva mai mult decât un pic de talent şi o minge de fotbal. Pe lângă asta, a învăţat să construiască şi case. Acum vreo 7 ani, când am vorbit prima oară cu el mi-a spus că asta e cea mai mare bucurie a lui în arhipelagul nordic: "Ştiu şi eu o meserie acum, pot să fac şi altceva în viaţă!"