Marţi (1 noiembrie 2011), când Barcelona a dat golul de 3-0 contra celor de la Plzen, fotbalistic se întâmplase un eveniment firesc. Campioana Spaniei e gata să bată pe oricine cu un scor de forfait, cu o naturaleţe dezarmantă şi uneori de-a dreptul plictisitoare. Privit mai atent, golul acesta deconspiră o întreagă filosofie care face din gruparea catalană cel mai mare, mai viguros, mai sănătos la cap şi mai de viitor club al lumii.
Şi aici nu vorbesc despre acel Mas que un club, scris chiar şi pe tribuna de pe Camp Nou. Nici despre jocul aproape perfect al acestei echipe, jocul acela în care mingea se bucură de atâta alergătură şi mângâiere drăgăstoasă. Nici despre Lionel Messi, fotbalistul, cel în faţa căruia ne frecăm la ochi pentru a fi siguri că e real.
Era, deci, minutul 72. Cuenca, un puşti de 20 de ani, prima oară titular în Liga Camionilor, a pătruns pe dreapta, a centrat din alergare, Fabregas a pus capul şi s-a făcut 3-0. Cesc s-a dus spre Cuenca, au venit pe rând ceilalţi coechipieri să-i felicite pe cei doi. S-au dat reluări ale golului, apoi meciul s-a reluat şi transmisiunea tv a redevenit live. După care, de nicăieri, încă o reluare. Fabregas şi Cuenca râzând, se bucurau de gol, ceilalţi au venit să-i felicite. I-am numărat: erau toţi 11! Strânşi într-un cerc perfect, îmbrăţişaţi, râzând! Era 3-0! Regizorul transmisiei simţise şi el că ceva era unic acolo, în acea îmbrăţişare colectivă.
Mi-am adus aminte atunci o mulţime de goluri şi de bucurii de după, când se strângeau câte 3-4 jucători şi asta era tot. La Barcelona până şi bucuria e altfel, a tuturor, la fel cum e fotbalul acestei echipe pe care n-o prea simpatizez, din diverse motive subiective.
Dar felul în care toţi ceilalţi 10 au înţeles să vină să împărtăşească bucuria acelui gol cu marcatorul, a dus înţelegerea jocului la o graniţă neatinsă încă. Jucătorii aceştia au priceput şi au simţit că marcaseră toţi, că fotbalul rămâne un sport de echipă, că echipă înseamnă exact ce fac ei, unii se apără perfect, alţii atacă irezistibil, dar rezultatele, faima şi plăcerea vin doar împreună.
Nu pentru că la antrenamente învaţă să recupereze mingea în 8 secunde de la adversari, după ce au pierdut-o, nici pentru că Messi e în stare să dribleze şi pinguinii în Antarctica, nici pentru că Xavi poate da pase şi prin găurile plasei de ţânţari, nici pentru că Iniesta şi Piqué deposedează şi un tanc, ci pentru că toţi joacă pentru ceilalţi, de aia e Barcelona cea mai mare echipă de fotbal din lume.
Şi aici nu vorbesc despre acel Mas que un club, scris chiar şi pe tribuna de pe Camp Nou. Nici despre jocul aproape perfect al acestei echipe, jocul acela în care mingea se bucură de atâta alergătură şi mângâiere drăgăstoasă. Nici despre Lionel Messi, fotbalistul, cel în faţa căruia ne frecăm la ochi pentru a fi siguri că e real.
Era, deci, minutul 72. Cuenca, un puşti de 20 de ani, prima oară titular în Liga Camionilor, a pătruns pe dreapta, a centrat din alergare, Fabregas a pus capul şi s-a făcut 3-0. Cesc s-a dus spre Cuenca, au venit pe rând ceilalţi coechipieri să-i felicite pe cei doi. S-au dat reluări ale golului, apoi meciul s-a reluat şi transmisiunea tv a redevenit live. După care, de nicăieri, încă o reluare. Fabregas şi Cuenca râzând, se bucurau de gol, ceilalţi au venit să-i felicite. I-am numărat: erau toţi 11! Strânşi într-un cerc perfect, îmbrăţişaţi, râzând! Era 3-0! Regizorul transmisiei simţise şi el că ceva era unic acolo, în acea îmbrăţişare colectivă.
Mi-am adus aminte atunci o mulţime de goluri şi de bucurii de după, când se strângeau câte 3-4 jucători şi asta era tot. La Barcelona până şi bucuria e altfel, a tuturor, la fel cum e fotbalul acestei echipe pe care n-o prea simpatizez, din diverse motive subiective.
Dar felul în care toţi ceilalţi 10 au înţeles să vină să împărtăşească bucuria acelui gol cu marcatorul, a dus înţelegerea jocului la o graniţă neatinsă încă. Jucătorii aceştia au priceput şi au simţit că marcaseră toţi, că fotbalul rămâne un sport de echipă, că echipă înseamnă exact ce fac ei, unii se apără perfect, alţii atacă irezistibil, dar rezultatele, faima şi plăcerea vin doar împreună.
Nu pentru că la antrenamente învaţă să recupereze mingea în 8 secunde de la adversari, după ce au pierdut-o, nici pentru că Messi e în stare să dribleze şi pinguinii în Antarctica, nici pentru că Xavi poate da pase şi prin găurile plasei de ţânţari, nici pentru că Iniesta şi Piqué deposedează şi un tanc, ci pentru că toţi joacă pentru ceilalţi, de aia e Barcelona cea mai mare echipă de fotbal din lume.