Cîteva întrebări despre arhitectură azi

La invitaţia echipei de la Igloo, am răspuns la următoarele întrebări:

1. Este arhitectura percepută ca un fenomen cultural în România?
Nu.

2. Care ar trebui să fie calităţile unui proiect de arhitectură pentru a aduce valoare culturală (şi socială) locului în care se inserează?
Să vă spun întâi de ce nu. Asta şi pentru că, de fapt, ea, arhitectura, nu este tocmită ca un gest cultural, ci, copleşitor, ca o reacţie epidermică la un număr mai mic sau mai mare de convocări şi de imperative: nou descoperita relaţie cu clientul privat, pe care încă arhitecţii români o negociază deficitar; relaţia cu tehnologiile prăvălite asupra sa pe de o parte şi relaţia cu slaba capacitate constructivă a firmelor de profil; presiunea din dezvoltarea imobiliară, centrată exclusiv pe profit; slaba şi, oricum, desueta cultură de specialitate a celor ce ar trebui să fie vectori de diseminare în societate a culturii arhitecturale personalizate, cu identitate locală / regională (şi, oricum, auctorială) şi contemporane. Atribute, care să devină, eventual, calităţi: capacitatea de a găsi soluţii măiestre, negociate la toate problemele menţionate şi încă multe altele; inteligenţă conceptuală şi expertiză la zi, nu neapărat în cea mai scumpă tehnologie, ci şi în tradiţia vernaculară şi în materialele naturale, de pildă. Subtilitate şi graţie. Spirit.

3. De ce credeţi că opinia publică demonizează, cu puţine excepţii, arhitectura nouă? Numiţi trei clădiri care vă plac în oraşul în care locuiţi.
Nu cred că o demonizează pentru că e nouă. Demonizează ceea ce nu cunosc, ceea ce nu înţeleg (spre pildă, comentariile aiuritoare ale unor nume publice relativ cunoscute şi, aş fi zis înainte, inteligente, de respingere a Sediului UAR din Piaţa Revoluţiei) şi ceea ce, oricum ar fi, irită pentru că nu este de-a locului, de-a timpului, de-a culturii în care se inserează. Uneori, irită pentru că înlocuieşte cu brutalitate istoria. Alteori, pentru că e nesimţită ca scară şi ca relaţie cu spaţiul public. Îmi place zisul Sediu UAR, pe care îl consider adevăratul memorial al evenimentelor din 1989. Îmi place Ambasada Canadei (Westfourth Architecture, arh.Vladimir Arsene). Îmi plac câteva restaurări de clasă, Marmorosch Blank şi sediul vechi al Băncii Naţionale, de pildă, dar şi cea a Mănăstirii Stavropoleos. Îmi plac MULT mai mult de trei sau cinci edificii, dar nu cred că remarcabile cu adevărat sunt suficient de multe pentru a mişca publicul şi a-l convinge că arhitecţii de azi se ridică măcar până la talia celor interbelici.

4. Cum credeţi că s-ar putea întări responsabilitatea socială / culturală a arhitecţilor?
În primul rând legal şi în al doilea rând prin activitate pro bono, care de asemenea poate fi reglementată de breaslă măcar, dacă nu de bunul simţ şi de conştiinţa noastră. Nu cred că locuinţele sociale şi edificiile de caritate şi asistenţă, adăposturile de urgenţă, lăcaşurile de cult comunitare (de parohie) trebuie să fie proiectate pe bani. Se poate decide de către comunitate, dacă nu de către breaslă, ca parterele urbane cel puţin (dacă nu şi un mezanin) să fie libere, accesibile (deschise sau închise) cetăţenilor unui oraş.

5. Mai sunt astăzi arhitecţii percepuţi ca o elită? De ce ar fi nevoie pentru a restabili un dialog constructiv, dinamic cu publicul larg?
Probabil că da, dar trăim din amintiri şi din prăbuşirea relativă a mediei culturale în alte bresle şi în alte forme de învăţământ academic. Pentru dialog ar fi nevoie de doi parteneri, dar barem un început de monolog, al arhitecţilor către spaţiul public, merita să fi fost măcar început, de douăzeci de ani încoace. Or, suntem autişti. Nu comunicăm către exterior. O parte din elitismul de care vorbiţi e şi expresia unei obscurităţi: pare că păstrăm secrete medievale pentru că nu vorbim.
Or, nu...