Predicatorul

***
Fragment
 

Tocmai se pregătea să ridice receptorul şi să formeze numărul din Germania, când telefonul sună. Pulsul îi acceleră atunci când auzi că erau cei de la Medicină Legistă din Göteborg, apoi se întinse după carneţelul său acoperit de mâzgălituri. Persoana de la celălalt capăt al firului trebuia de fapt să‑i raporteze lui Patrik, dar fiindcă acesta nu venise încă, era nevoită să se mulţumească cu Martin.
- Lucrurile chiar par să se înfierbânte în fundul ăla de ţară.
 
Medicul legist Tord Pedersen se referea la autopsia pe care i‑o făcuse lui Alex Wijkner în urmă cu un an şi jumătate, care condusese la una din puţinele anchete criminale întreprinse vreodată la secţia de poliţie din Tanumshede.
- Da, începem să ne întrebăm dacă e de la ceva din apă. Curând vom ajunge din urmă statisticile de omoruri din Stockholm.
Tonul simplu, glumeţ era modul lor - şi al multor alţi profesionişti care intrau des în contact cu moartea şi cu adversităţile - de a face faţă presiunilor muncii lor zilnice. Nu era menit să le dimininueze seriozitatea profesiei.
 
- Aţi terminat deja cu autopsia? Credeam că oamenii s‑au omorât între ei mai repede ca niciodată pe canicula asta pe care‑am avut‑o, continuă Martin.
- Ei bine, chiar ai dreptate în privinţa asta. Ne dăm seama că oamenii au nervii mai întinşi din cauza căldurii, însă treburile chiar s‑au mai potolit în ultimele zile. Aşa că am putut ajunge la cazul vostru mai rapid decât ne aşteptam.
- Ia să auzim.
Martin îşi ţinu respiraţia. Mare parte din evoluţia unei investigaţii depindea de cât de mult aveau de oferit cei de la Medicină Legistă.
- Păi, e clar că nu aveţi de‑a face cu un individ agreabil. Cauza morţii a fost uşor de determinat: victima a fost strangulată. Însă remarcabil e ce i s‑a făcut înainte să moară.
 
Pedersen făcu o pauză, iar Martin şi‑l imagină punându‑şi o pereche de ochelari.
- Da?
Martin nu îşi putu ascunde nerăbdarea.
- Să vedem... Veţi primi asta şi prin fax... Hmm, spuse Pedersen, părând a răsfoi raportul.
Mâna lui Martin începu să transpire din cauza strângerii puternice în ea a receptorului.
- Da, iată. Paisprezece fracturi în diferite părţi ale scheletului. Toate produse înaintea morţii, judecând după numeroasele grade de vindecare.
- Vreţi să spuneţi -
- Vreau să spun, cineva i‑a rupt membrele posterioare, membrele inferioare, degetele de la mâini şi de la picioare în decursul aproximativ al unei săptămâni, aş zice eu.
- I‑au fost rupte cu un singur prilej sau mai multe? Vă puteţi da seama?
 
- După cum am spus, ne putem da seama că fracturile prezintă diferite grade de vindecare, aşa că opinia mea profesională e că au avut loc în mod sporadic de‑a lungul întregii perioade. Am făcut o schiţă a ordinii în care consider că s‑au petrecut fracturile. Este inclusă în raportul pe care vi l‑am trimis prin fax. Victima avea, de asemenea, un număr considerabil de incizii superficiale pe corp. Din nou, în diferite stadii de vindecare.
- Dumnezeule mare! lăsă să‑i scape Martin.
- Tind să fiu de acord cu acea părere.
 
Vocea lui Pedersen suna sec la telefon.
- Suferinţa prin care a trecut trebuie să fi fost de nesuportat.
Pentru o clipă, amândoi reflectară în tăcere asupra cruzimii de care puteau da dovadă oamenii. Apoi Martin îşi veni în fire şi continuă:
- Aţi găsit pe cadavru dovezi care ne‑ar putea ajuta?
- Da, am găsit spermă. Dacă depistaţi un suspect, se va putea face legătura cu crima datorită ADN‑ului. Bineînţeles că ne uităm şi în baza noastră de date, însă rareori găsim ceva în felul acesta. Până în momentul de faţă, registrul este pur şi simplu prea mic. Nu putem decât visa la ziua când vom avea ADN‑ul fiecărui cetăţean, într‑o bază de date uşor de cercetat. Atunci ne‑am afla într‑o poziţie complet diferită.
 
- Cred că "vis" ar fi cuvântul potrivit. Probabil că‑i vor pune urgent beţe‑n roate plângerile referitoare la încălcarea libertăţii individului şi toate lucrurile de genul ăsta.
- Dacă prin ce‑a trecut femeia asta nu se poate numi îngrădirea libertăţii individuale, atunci nu ştiu ce s‑ar putea numi aşa...
Era ceva neaşteptat de filozofic pentru, în mod normal, prozaicul Tord Pedersen. Martin îşi dădu seama că el chiar fusese impresionat de soarta victimei. Acesta, de regulă, nu era un lucru pe care un medic patolog să şi‑l poată permite, dacă vroia să doarmă liniştit noaptea.
 
- Îmi puteţi da o oră estimată a decesului?
- Da, am primit rezultatele mostrelor luate de la faţa locului de către echipă, apoi am adăugat la ele şi propriile mele observaţii, deci vă pot da un interval orar destul de sigur.
- Să auzim.
- După estimările mele, a murit cândva între orele şase şi unsprezece, în seara dinainte să fie descoperită în Prăpastia Craiului.
- Nu mi‑aţi putea oferi o perioadă mai exactă de‑atât?
Martin păru dezamăgit.
- Este procedeu standard aici în Suedia de a nu da niciodată un răstimp mai mic de cinci ore în asemenea cazuri, deci mai bine de‑atât nu pot face. Însă probabilitatea intervalului este de 95%, aşa că măcar e foarte solid. Oricum, pot confirma ceea ce voi trebuie să fi suspectat deja: Prăpastia Craiului este locul secundar al crimei. A fost ucisă altundeva şi a stat acolo timp de câteva ore după deces, fapt evident din livor mortis.
 
- Ei bine, e şi asta ceva, oftă Martin. Cum rămâne cu scheletele? V‑au oferit vreo informaţie? Bănuiesc că aţi primit mesajul lui Patrik, legat de cine credem noi că ar fi.
- Da, l‑am primit. Cu privire la asta, nu suntem încă foarte siguri. Nu e pe‑atât de simplu precum ar părea să obţii fişe dentare din anii şaptezeci, însă ne mişcăm pe cât de repede posibil. Vă vom anunţa îndată ce vom şti mai multe. Însă pot confirma că sunt scheletele a două femei, iar vârsta pare a fi corectă. Pelvisul uneia din femei indică, de asemenea, faptul că avusese un copil, iar asta se potriveşte cu informaţiile pe care le avem. Cel mai interesant lucru e că ambele schelete au fracturi similare cu cele ale victimei recente. Între noi fie vorba, aş îndrăzni chiar să spun că fracturile celor trei cadavre sunt aproape identice.
 
Puternic şocat, Martin scăpă un pix pe podea. Ce anume căzu de fapt pe capul lor? Un ucigaş sadic ce lăsa să treacă douăzeci şi patru de ani între faptele sale îngrozitoare? Martin nici măcar nu dori să se gândească la alternativă: aceea ca asasinul să nu fi aşteptat douăzeci şi patru de ani, ci pur şi simplu ca ei să nu fi găsit încă şi celelalte victime.
- Au fost, de asemenea, înjunghiate cu un cuţit?
- Având în vedere că nu mai există deloc ţesut moale, e mult mai greu de spus, însă da, există câteva zgârieturi pe suprafaţa oaselor, care ar putea indica supunerea lor unui tratament similar.
- Şi cauza morţii în cazul lor?
- Aceeaşi ca şi în cazul femeii germane. Oasele comprimate din zona gâtului corespund leziunilor rezultate în urma strangulării.
 
Martin lua iute notiţe în timpul conversaţiei.
- Alte lucruri de interes pe care mi le‑aţi putea oferi?
- Doar că scheletele au fost probabil îngropate. Există pe ele urme de pământ, şi s‑ar putea să aflăm câte ceva în urma analizelor. Însă nu e foarte clar momentan, aşa că va trebui să aveţi răbdare. Exista pământ pe Tanja Schmidt şi, de asemenea, pe pătura pe care era întinsă, aşa că vom compara asta cu mostrele de la schelete.
Pederson făcu o pauză.
- Mellberg conduce ancheta?
 
Exista o oarecare nelinişte în vocea sa. Martin zâmbi în sinea lui, însă din punctul acela de vedere putu să‑l liniştească pe medicul patolog.
- Nu, cazul i‑a fost repartizat lui Patrik. Însă cine va primi laurii odată ce va fi rezolvat e o cu totul altă chestiune...
Amândoi râseră la auzul remarcii însă, cel puţin în ceea ce‑l privea pe Martin, nu prea era râsul lui.
După ce îşi luă la revedere de la Tord Pedersen, plecă să adune paginile care veniseră pe faxul secţiei. Când Patrik ajunse la serviciu peste o vreme, Martin îşi făcuse bine temele. După ce ascultă rezumatul raportului legist, Patrik fu la fel de deprimat precum Martin. Devenea un caz al naibii de tot.
 
Anna lăsă razele soarelui să‑i încingă pielea, în vreme ce stătea întinsă, într‑un bikini, la prora unei bărci cu pânze. Copiii trăgeau un pui de somn de după‑masă în cabina de dedesubt, iar Gustav era la cârmă. Picături mici de apă sărată o împroşcau de fiecare dată când prora atingea suprafaţa apei, şi era extraordinar de reconfortant. Dacă închidea ochii, putea uita pentru o clipă că ar fi avut vreo grijă pe lume şi se putea convinge pe sine că adevărata ei viaţă era aceea.
 
- Anna, la telefon.
Vocea lui Gustav o trezi din starea ei aproape contemplativă.
- Cine e?
Îşi feri privirea de lumină cu mâna şi‑l văzu fluturându‑i telefonul mobil.
- N‑a vrut să zică.
La naiba. Ştiu imediat cine era şi, simţind mici noduri de nelinişte în stomac, se îndreptă cu grijă spre Gustav.
- Anna la telefon.
- Cine naiba era ăla? şuieră Lucas.
 
Anna ezită.
- Doar ţi‑am zis că plec cu un prieten cu barca.
- Deci acum încerci să mă prosteşti să cred că tipul nu e decât un prieten, se repezi el. Cum îl cheamă?
- Asta nu‑i treaba...
Lucas o întrerupse.
- Cum îl cheamă, Anna?
Rezistenţa ei se şubrezea cu fiecare secundă în care‑i auzea vocea la telefon. Calmă, ea răspunse,
- Gustav af Klint.
- A, da. Se putea mai snob de‑atât?
 
Vocea lui se schimbă, de la dispreţuitoare, la gravă şi ameninţătoare.
- Cum îndrăzneşti să‑mi duci copiii în vacanţă cu alt bărbat?
- Suntem divorţaţi, Lucas, spuse Anna.
Îşi acoperi ochii cu mâna.
- Ştii la fel de bine ca mine că asta nu schimbă nimic, Anna. Eşti mama copiilor mei, ceea ce înseamnă că noi doi vom aparţine mereu unul altuia. Tu eşti a mea şi copiii sunt ai mei.
- Atunci de ce încerci să mi‑i iei?
- Pentru că tu eşti instabilă, Anna. Dintotdeauna ai suferit de nervi slabi şi, ca să fiu sincer, nu am încredere în tine să‑mi îngrijeşti copiii aşa cum o merită. Uită‑te doar la cum trăiţi. Munceşti toată ziua iar ei sunt la creşă. Crezi că asta‑i o viaţă bună pentru copii, Anna?
 
- Dar trebuie să lucrez, Lucas. Şi cum plănuiai să rezolvi problema dacă ai fi avut tu grijă de copii? Şi tu trebuie să lucrezi. Cine‑ar fi avut atunci grijă de ei?
- Există o soluţie, Anna, şi ştii care este.
- Ai înnebunit? Crezi că m‑aş întoarce la tine după ce i‑ai rupt braţul Emmei? Ca să nu mai pomenesc de tot ce mi‑ai făcut mie.
 
Vocea îi urcă spre falset. Instinctiv, ea ştiu imediat că mersese prea departe.
- Nu a fost vina mea! A fost un accident! În plus, dacă tu n‑ai fi fost aşa de încăpăţânată şi n‑ai fi continuat să mi te opui, n‑aş fi fost din start nevoit să‑mi ies din fire atât de des.
Era ca şi cum ar fi vorbit singură. Nu avea rost. Ştia, după toţi anii petrecuţi cu el, că Lucas credea ceea ce spunea. Niciodată nu era vina lui. Tot ce se întâmpla era din vina altcuiva. De fiecare dată când o lovise, o făcuse să se simtă vinovată pentru că nu fusese destul de înţelegătoare, de iubitoare, de ascultătoare.
 
Recurgând la stocuri de forţă în prealabil ascunse, reuşise într‑un final să divorţeze de el. Aceasta o făcu să se simtă puternică, invincibilă, pentru prima oară în ani buni. În sfârşit avea să poată prelua controlul asupra propriei vieţi. Ea şi copiii aveau să poată începe de la zero. Însă totul mersese puţin cam strună. Lucas chiar fusese şocat de faptul că‑i rupsese braţul fiicei sale, într‑o criză de furie, şi fusese neaşteptat de docil. Viaţa sa încărcată, de burlac, de după divorţ, însemnase, de asemenea, că îi lăsase în pace pe Anna şi pe copii, în vreme ce el făcea cuceriri, una după alta. Însă exact atunci când Annei i se păru că reuşise să scape, Lucas începu să fie plictisit de viaţa lui şi îşi îndreptă din nou privirile asupra familiei sale. Atunci când florile, cadourile şi rugăminţile stăruitoare de iertare nu dădură roade, el încetă să se mai poarte cu mănuşi. Ceru custodia unică a copiilor. Pentru a‑şi susţine afirmaţiile, el avu o multitudine de acuzaţii nefondate cu privire la caracterul inadecvat de mamă al Annei. Nimic nu era adevărat, însă Lucas putea fi atât de convingător atunci când îşi folosea şarmul, încât ea tot mai tremura la posibilitatea ca încercările lui să aibă, poate, succes. Ştia, de asemenea, că nu după copii umbla el. Viaţa lui de afaceri nu ar fi funcţionat dacă ar fi avut custodia a doi copii mici, dar speranţa lui era să o înspăimânte îndeajuns pe Anna, pentru a o determina să se întoarcă. În momente de slăbiciune mai mare, era pregătită să facă întocmai asta. În acelaşi timp, ştia că era imposibil. Ar fi distrus‑o. Aşa că se oţeli.
 
- Lucas, nu are rost să purtăm discuţia asta. Am mers mai departe după divorţ, iar tu ar trebui să faci acelaşi lucru. Într‑adevăr, am cunoscut un alt bărbat, lucru pe care va trebui să‑l accepţi. Copiii sunt în regulă, iar eu la fel. Nu putem trata asta ca nişte adulţi?
Vocea îi era stăruitoare, însă tăcerea de la celălalt capăt era de nepătruns. Deveni conştientă că întrecuse măsura. Când auzi tonul şi realiză că Lucas pur şi simplu închisese telefonul, ştiu că el avea s‑o facă să plătească în vreun fel. Ba chiar scump.