Nicole Krauss (37 de ani) vorbeşte despre ce înseamnă să fii scriitoare şi despre cum digitalizarea modifică mintea oamenilor. În 2010, revista The New Yorker a inclus-o pe Nicole Krauss printre cei mai buni 20 de scriitori americani sub 40 de ani. Acesta este al doilea interviu pe care scriitoarea îl acordă pentru Adevărul literar şi artistic.
Primul său roman, Man Walks Into a Room / Un bărbat intră în cameră (2003), este desemnat cartea anului de ziarul Los Angeles Times. Romanul The History of Love / Istoria iubirii (2005) este tradus în peste 30 de ţări şi ajunge printre finaliştii Orange Prize for Fiction (2006). Cel de-al treilea roman, Great House, apare în 2010.
Krauss publică proză scurtă şi în revistele Esquire şi The New Yorker. Este căsătorită cu scriitorul Jonathan Safran Foer. Au doi copii. Cel mai recent roman al său tradus în româneşte este Un bărbat intră în cameră, romanul său de debut.
Ana-Maria Onisei: Un bărbat intră în cameră e o poveste despre trecut, viitor şi memorie. Sunt subiecte ambiţioase pentru un debut. De ce le-ai ales?
Nicole Krauss: Ideea mi-a venit destul de repede. Mi-am amintit că citisem un articol într-un ziar vechi despre un bărbat în vârstă care s-a ridicat dintr-o dată de la birou şi-a plecat, dispărând. A fost găsit la multe state distanţă. Avea o tumoare pe creier care îl făcea să-şi piardă memoria, exact ca personajul principal din carte. A fost operat, însă nu şi-a mai revenit... Aşa că m-am gândit: cum ar fi dacă ar exista o persoană a cărei viaţă adultă i-a fost ştearsă din minte? Cine-ar mai fi? Cine-ar deveni?
A-M.O.: Ideea lipsei de trecut ţi-a dat libertate?
N.K.: Pe măsură ce scriam, am descoperit mai multe lucruri. Îmi plăcea mult ficţiunea, mă simţeam bine cu ea. Dar am descoperit şi că situaţia era mult mai înspăimântătoare decât mi-aş fi imaginat... Conceptual, e o eliberare să nu mai ai trecut. Dar, dacă e aşa, atunci ce este Eul, ce rămâne din noi în lipsa memoriei? Poţi să mai empatizezi cu restul oamenilor fără a avea un trecut, fără experienţă?
A-M.O.: Unul dintre personajele din carte face ce-i plăcea în copilărie: se-ntinde în pat şi îşi imaginează ce face tot restul lumii exact în acelaşi moment. Ce-ţi plăcea să faci în copilărie?
N.K.: Citeam. Enorm. Era singura mea evadare. Şi singura cale de înălţare. Îmi dădea posibilitatea de a trăi o viaţă pe care n-o puteam trăi din cauza vârstei - eram foarte tânără -, şi fiindcă n-am crescut într-un oraş, ci într-un loc izolat. Cititul era puntea mea către viaţă. Sigur că citeam cărţi pe care eram prea tânără să le înţeleg. Simţeam că există ceva desupra mea, chiar dacă încă nu-l atingeam, şi această posibilitate mă încânta. Eram un copil singuratic. Dar nu mă deranja. Eram şi plină de imaginaţie. Inventam tot felul de jocuri care, evident, s-au prelungit şi în viaţa mea adultă. (Râde)
A-M.O.: Ai început să scrii de la 14 ani, poezie. Cum ai trecut la proză?
N.K.: Am scris Un bărbat intră în cameră când aveam 25 de ani. Absolvisem liceul în Anglia şi mă întorsesem în America şi-am simţit că trebuie, măcar pentru o vreme, să-ncerc să schimb formele. Poezia mă făcea să mă simt ca într-o cuşcă. Nu ştiam dacă voi fi în stare să scriu un roman, să-l termin. A fost un fel de experiment.
A-M.O.: Care a fost momentul când ţi-ai dat seama că ţi se potriveşte? La fel de bine, putea să fie un eşec...
N.K.: Cred că n-are legătură cu un moment anume, ci cu timpul. Pur şi simplu. Îţi ia câţiva ani să scrii o carte. Deci trăieşti înlăuntrul poveştii toţi aceşti ani. În timp ce o poezie e foarte scurtă. Eşti poet doar timp de cinci minute, apoi nu ştii dacă o să mai scrii vreodată. Romanul e un monstru din hârtie, poţi să pui orice vrei în el. Forma în sine mă fascina. Nimeni nu poate să spună cu exactitate ce este un roman. Posibilităţile sunt nelimitate.
A-M.O.: Scrisul tău e în acelaşi timp foarte sensibil şi intelectual. Ce-ţi place cel mai mult la a fi femeie-scriitoare?
N.K.: Nu mă gândesc la mine ca la o femeie-scriitoare. Nu mă subestimez. Mă gândesc la mine ca la o scriitoare şi-atât. Nu simt nicio limitare. De foarte multe ori sunt vocea unui bărbat, aşa cum sunt şi vocea femeilor. Personal, ce mă face să simt faptul că sunt o femeie care scrie? Din când în când sunt frustrată, aşa cum orice femeie scriitoare e în cultura noastră. Chiar dacă scriitoarele practică una dintre cele mai serioase scriituri astăzi, tot nu sunt luate suficient de în serios pe cât sunt luaţi bărbaţii. Va mai dura până se va schimba definitiv. Dar, din nou, nu e ceva la care mă gândesc când scriu. Mă gândesc la asta doar când trebuie să ies în lume, să-mi promovez cartea. (Râde)
"Digitalizarea ne sparge puterea de concentrare"
A-M.O.: Spuneai cândva că literatura rămâne singura formă de intimitate într-o eră a digitalizării.
N.K.: Nu mă pot gândi la altă experienţă care-ţi permite să intri instantaneu în viaţa altcuiva, să simţi cum e să fii altcineva. Când un scriitor îi descrie cititorului un personaj, cititorul intră în pielea acestuia. E o experienţă incredibil de puternică pe care o avem mereu, dar poate că nu ne gândim suficient de des la ea. E combinaţia oportunităţii de a pleca din tine tocmai pentru a ajunge înapoi în tine. Interacţiunea cu alte personaje îţi extinde şi amplifică simţul sinelui. Apoi, ai această intimitate cu scriitorul. O conversaţie care poate fi atât de profundă şi care-l poate marca pe cititor - dacă descoperă cartea potrivită - toată viaţa.
A-M.O.: Să ne gândim la viitor. Dacă ţi-ai imagina un suport - excluzând hârtia, ecranul de calculator, tableta, telefonul - pe care ţi-ar plăcea ca lumea să-ţi citească romanele, ce-ar fi?
N.K.: Mă tem că rămân o fană a hârtiei. Nu citesc cărţi în altă formă. Toată viaţa am citit pe hârtie. Nici nu mă satisface să citesc altfel. Oamenii se vor schimba - în fond, lumea se schimbă şi nu putem face nimic să oprim asta. Dar gusturile tale se bazează pe cine eşti şi pe cine ai fost dintotdeauna...
A-M.O.: Dar mintea umană se transformă odată cu evoluţia tehnologiei. Nu putem ignora asta.
N.K.: Ce face digitalizarea e să ne rupă, să ne spargă puterea de concentrare în bucăţi infinite. Odată cu asta, ne pierdem capacitatea de lectură, de a gândi adânc, lucruri pentru care mintea noastră s-a antrenat atâţia ani... Le pierdem într-o secundă! Nu mai facem conexiuni şi nu ne mai avântăm în iluzii. Dacă citeşti pe iPad sau pe orice alt dispozitiv care-ţi perminte să-ţi verifici şi mailul şi să faci shopping imediat, nu poţi decât să cedezi acestei tentaţii, acestei dependenţe. Mintea îşi doreşte să cedeze fiindcă e o muncă grea să te concentrezi! De fapt, e o muncă grea să gândeşti. (Râde) Sigur că, odată ce tehnologia se va schimba, şi creierele oamenilor se vor schimba. Mă îngrijorează însă dacă generaţiile viitoare sau chiar cele care cresc în prezent vor mai fi în stare să susţină o muncă de concentrare.
A-M.O.: Simţi că scrisul, scriitorul vor trebui să se schimbe ca să capteze cititorul şi să-l ţină în poveste?
N.K.: Scriitorii se vor schimba în mod natural. Ei se schimbă odată cu trecerea timpului şi o fac tocmai ca să ţină pasul cu vremurile. N-o să mai întâlneşti azi pe nimeni care să scrie ca Dickens - deşi, sigur, poţi fi influenţat de Dickens... (Râde) Nu cred că intră în responsabilitatea scriitorului să se schimbe din cauza mediului. Şi mă îngrijorează efortul scriitorului de a se adapta imediat. Ar trebui să fie însoţit romanul de videoclipuri? Ar trebui să aibă şi-o coloană sonoră, la fel ca filmele? - Există moda asta, mai nou... Astfel de lucruri nu mă tentează. De ce am manipula cititorii? Scriitorii s-au schimbat încă de când lucrează la calculator şi dau copy/paste în loc să taie şi să scrie de mână pasaje. Întrebarea e: ar trebui să se schimbe fiindcă oamenii nu se mai pot concentra la fel de mult pe chestiuni mai profunde?
A-M.O.: Ce le-ai spune oamenilor ca să-i convingi să continue să citească, chiar dacă atenţia lor e mult mai fragmentată decât în urmă cu 20 de ani?
N.K.: Aş putea vorbi ore întregi despre asta. Valorile pe care literatura le sădeşte în noi ţin de reflectare, de analiză, de compasiune şi de empatie. Or, reflectarea nu e deloc valoarea timpului nostru a cărui regulă a devenit viteza. Dacă ne gândim la care ne sunt valorile ca societate, iar dacă acestea sunt abilitatea de a gândi, de a procesa şi de a transforma cele procesate în înţelesuri profunde şi dacă e important pentru noi să înţelegem cine suntem şi să-i înţelegem pe ceilalţi, atunci ar trebui să continuăm să citim. Dacă lucrurile astea nu sunt importante pentru noi ca societate, atunci nici cărţile nu vor mai fi. E greu să-ţi imaginezi o astfel de lume... Eu, cel puţin, n-aş vrea să trăiesc în ea.
A-M.O.: Să presupunem că lucrezi la cel mai important proiect al tău, o carte despre care crezi că va fi cel mai bun lucru pe care l-ai făcut. Ce-ai fi în stare să sacrifici pentru scris?
N.K.: N-aş renunţa niciodată la familia mea. Copiii mei sunt mai importanţi pentru mine decât orice pe lume. Într-o listă de priorităţi, cărţile ar fi mult sub copii. Dar există lucruri la care aş renunţa. Şi unele la care chiar am renunţat pentru a scrie. Scrisul implică multă solitudine. E o muncă incredibil de grea, e dificilă psihologic... Sunt costuri şi sacrificii. Însă am ajuns să mă obişnuiesc cu ele. E singura viaţă pe care o cunosc.