Atelier LiterNet Dialoguri Interviuri

Am 49 de premii şi nu mi-au folosit la nimic

Monica Andronescu, un interviu cu Victor Ioan Frunză

02.12.2011
Adevărul literar şi artistic, noiembrie 2011

Unul dintre cei mai cunoscuţi regizori români, Victor Ioan Frunză (54 de ani) este autorul unor creaţii care au marcat istoria recentă a teatrului românesc. Fie că e vorba de montări grandioase, cu muzică live pe scenă, fie că vorbim de montări în care magia se creează în spaţii mici, spectacolele lui nu seamănă niciodată unul cu altul, dar toate sunt propuneri artistice care se definesc printr-un stil inimitabil.

La Teatrul Metropolis, va avea loc în curând premiera cu Îngeri în America, primul spectacol de teatru în serial din România, iar în recent încheiata ediţie a Festivalului Naţional de Teatru (FNT) au fost prezente două dintre montările lui: Furtuna, realizat în patru personaje, şi Cântăreţa cheală & Lecţia. Am stat de vorbă într-o după-amiază rece, pe care teatrul şi amintirile au făcut-o să devină caldă şi luminoasă.

Creator al unor spectacole fără egal în teatrul românesc, regizorul de teatru Victor Ioan Frunză povesteşte despre neliniştile care i-au străbătut existenţa artistică.

Monica Andronescu: Cele două spectacole incluse în selecţia FNT 2011 vă reprezintă în acest moment al creaţiei dumneavoastră?

Victor Ioan Frunză: Mi s-a părut extraordinar că a putut fi inclus în festival spectacolul Cântăreaţa cheală & Lecţia. Pentru că a fost creat într-un context destul de dificil, într-o iarnă foarte grea, cu mult viscol, şi pe urmă a fost întâmpinat cu aceeaşi răceală şi de fostul selecţioner, care pur şi simplu n-a vrut să-l vadă. Sigur că eu nu pot să vorbesc laudativ despre spectacolul meu, dar cred că, într-o lume teatrală destul de lineară cum e cea de la noi, înseamnă policromie. E bine că a apărut în tandem cu Furtuna, pentru că spectacolele mele nu seamănă unele cu altele. Furtuna reprezintă o direcţie regizorală pe care nu mi-am propus-o ca atare, dar care s-a iscat asemenea unei furtuni... şi cred că poate să fie un exemplu pentru ce vrea să însemne teatru independent. Pentru că, în toată disputa asta cu aspect doctrinar, despre teatrul instituţionalizat şi cel independent, cred că adesea se pierde din vedere spectacolul ca atare. Nu forma e importantă... Iar, la noi, teatrul independent este asociat creatorilor tineri, iar cel instituţionalizat celor bătrâni. Or, asta nu e adevărat. Creatorii nu pot fi nici bătrâni, nici tineri. Sunt creatori pur şi simplu.

M.A.: Experienţa nu înseamnă nimic?

V.I.F.: Şi bătrânii fac greşeli la fel de mari. Dacă cineva îmi spune că experienţa te face mai deştept, cred că greşeşte. Drumul unui artist nu este permanent ascendent, pozitiv, cum încearcă să ne sugereze multe clasamente care apar în teatrul din România. Un artist are suişuri şi coborâşuri şi e firesc să fie aşa. Eu am 49 de premii şi nu mi-au folosit la nimic.

M.A.: Şi la ce-ar putea să folosească premiile?

V.I.F.: Să-i întrebaţi pe acei care umblă după ele. La nimic... Nu vreau să spun că nu sunt recunoscător pentru ele. Dar ştiţi la ce folosesc? La distrus cariere. Cunosc mulţi regozori care au fost distruşi de premii, pentru că au ajuns să creadă că acele coroniţe îţi dau valoare eternă.

M.A.: Revin la ce v-am întrebat. Cele două spectacole vă reprezintă acum? Sunteţi în punctul în care vreţi să fiţi?

V.I.F.: Mă simt într-un moment de căutare, dar momentul ăsta de căutare durează de când am început să fac teatru. Tot timpul m-am simţit în căutare, n-am simţit vreodată că fac bine ce fac. Nu mă pot bucura la premieră. O premieră nu-i o serbare şcolară. E începutul unui alt tip de lucru... Da, cred că mă reprezintă aceste spectacole şi, ca orice artist, aş fi vrut să fie incluse în FNT şi mai multe. Nu pot să zic că n-am acest orgoliu. Dar, pe de altă parte, îmi dau seama că o selecţie e o selecţie. Eu niciodată n-am criticat selecţiile, eu am criticat lipsa de criterii în selecţie.

M.A.: Şi acum au existat?
V.I.F.: Da. În mod clar. Au fost criterii anunţate, respectate, iar zona de profesionalism a fost acoperită. N-am mai simţit că sunt la bunul plac al cuiva. Faptul că temele anunţate au fost respectate, că selecţionerul n-a văzut spectacolele "cu urechea" a fost important. Mi-a plăcut că au fost Divanele la care au fost invitaţi creatorii să stea de vorbă cu publicul. Perioada când eu m-am format ca artist semăna puţin cu ce s-a întâmplat acum...

M.A.: Apropo de acea perioadă. La ce visaţi pe-atunci?
V.I.F.: Multă vreme am crezut că un regizor are ceva de spus doar până la 50 de ani. Şi pe măsură ce mă apropiam de vârsta asta, pe la 40 şi ceva, mi-am zis: "Cum adică... Aşa puţin să mai am?! Nu se poate...". La momentul la care m-am apucat eu de teatru îl vedeam ca fiind foarte depărtat de zona socială. Asta era o reacţie la teatrul vremii. Te îndreptai spre o zonă în care puteai să vorbeşti "prin semne", care să răspundă cumva abuzurilor regimului. Pe urmă mi-am dat seama că teatrul înseamnă mult mai mult. Acum văd lucrurile cu totul altfel. Cred foarte mult în teatrul care are o componentă comunitară extrem de puternică. Cred într-un teatru al Cetăţii. Când vorbesc de teatru comunitar vreau să spun că teatrul ar trebui să se simtă al comunităţilor care au nevoie de teatru. Să ştii că faci pentru cineva... Iar accesibilitatea e o valoare care trebuie luată în calcul. Nici absolutizată, dar nici scoasă din ecuaţie. Noi trebuie să avem cui vorbi. Că în momentul ăsta numărul sălilor de teatru este ridicol de mic ne arată că teatrul şi oamenii de teatru nu fac presiuni ca această artă să aibă locuri de exprimare.

M.A.: Revenind la limita de vârstă pentru un regizor... 50 de ani? De ce trebuia să tacă? Se termina talentul?

V.I.F.: Eram obsedat de câţi ani o să am eu în anul 2000. 43 de ani... Şi pentru mine asta însemna "bătrân". Calculul îl făceam pe la 18 ani. Sigur că nu mai sunt de acord cu ce credeam atunci.

M.A.: Una dintre direcţiile dumneavoastră regizorale este "eroi surprinşi într-un moment de tragică ratare". Deci problema vă preocupă. Era vorba de o spaimă de ratare?

Nu neapărat. Credeam că nu mai ai ce să descoperi.

M.A.: Şi ratare asta înseamnă?
V.I.F.: Nu. Înseamnă să ai un destin artistic pe care nu l-ai împlinit. Ai ignorat harul pe care l-ai avut. Ratează numai un mare creator. Ei au apanajul ratării. Ce cred, totuşi, că mi s-a modificat ca perspectivă este privirea asupra posturii de artist. Credeam foarte mult şi asta era rodul educaţiei acelei perioade, că artistul stă într-un turn de fildeş. Acum îl văd mult mai aproape de un meseriaş, care nu are neapărat ambiţia capodoperei, ci a lucrului bine făcut. Nu ştiu dacă talentul meu există în mod real şi aproape că nici nu-mi pasă, eu sunt mulţumit că ştiu să-mi fac meseria. Pentru că un spectacol bun e al naibii de greu de făcut.

M.A.: Şi cu ce măsuraţi acest "a-ţi face bine meseria"?

V.I.F.: Trebuie să poţi să comunici foarte clar ceea ce vrei să spui cu un spectacol. Să poată ajunge la spectator. Să poţi gestiona corect textul, fără să cazi în genunchi în faţa lui. Să participi la dezvoltarea actorilor. Să elaborezi programe regizorale. Ceea ce nu înseamnă să-ţi stabileşti ce montezi pe un cincinal, ci să ai nişte direcţii. Iar atunci textele vin către tine.

M.A.: Ambiţia capodoperei aţi avut-o vreodată?

V.I.F.: Da. Nu vreau să mă descriu ca un sfânt... Când am făcut primul meu spectacol, la Piatra Neamţ, eram convins că am făcut un spectacol pentru iniţiaţi şi că nimeni n-o să-l înţeleagă. Eram aşa de emoţionat la premieră, că am plecat. După jumătate de oră de plimbat pe străzi, m-am întors, că mă rodea. Când am ajuns, din sală se auzeau aplauze, râsete şi era o atmosferă plăcută. Ceea ce mi s-a părut ciudat, că doar spectacolul trebuia să fie pentru iniţiaţi... Asta a fost o lecţie bună pentru mine. Acum, în România, presiunea capodoperei e foarte mare şi se ajunge, din păcate, ca spectacolele bune să fie dispreţuite. E foarte greu să faci un spectacol bun. De-abia dintr-o medie bună se poate ivi capodopera.

M.A.: Pentru cine faceţi dumneavoastră teatru?

V.I.F.: Cred că întrebarea ar trebui să fie una standard pentru oamenii de teatru. Ca şi răspunsul. Un om rămas singur pe o insulă n-ar putea să facă teatru, pentru că n-ar avea pentru cine.

M.A.: N-ar putea sa faca pentru el?

V.I.F.: Doar dacă face un teatru de umbre. Teatrul are această alcătuire, care presupune că vrei să-i spui cuiva ceva. În spectacole ne povestim pe noi înşine. Vrei să-i spui celuilalt ceva despre tine sau despre lumea în care trăieşti.

M.A.: Şi ce vreţi să spuneţi lumii despre dumneavoastră?

V.I.F.: Povesteşti frânturi din tine. Atunci când am făcut Regele moare, într-un fel m-am regăsit în orgoliul de a fi om al acelui personaj. Mai ales că era exact în anul 2000, acel an pe care-l proiectam eu ca fiind începutul sfârşitului... Apoi, am făcut de două ori Visul unei nopţi de vară, pe urmă Caligula. Toate povestesc ceva despre răzvrătitul din tine. O temă care m-a preocupat foarte mult este cea a copilăriei. Mi s-a părut foarte important să-mi povestesc şi copilăria, şi adolescenţa. De-asta am făcut Deşteptarea primăverii. De-asta am făcut o suită de spectacole pentru copii, despre copilul din mine: Mica sirenă, Crăiasa zăpezilor. Cred că m-am povestit pe mine.

M.A.: Povestiţi-mi o imagine din copilărie care vă vine acum în minte.

V.I.F.: Pe vremea aceea existau diafilme. Aveam mai multe aparate în casă şi făceam un fel de proiecţie pe un cearşaf mare. Mă jucam cu un capac de maşină de spălat, rotund, care imita volanul, şi făceam să se stingă şi să se aprindă imaginile după cum mişcam "volanul". Când o lua la stânga, apăreau imagini din Insula misterioasă, pe centru era întotdeauna Ocolul lumii în 80 de zile. Iar în dreapta, 1001 de nopţi.

M.A.: Mi-aţi povestit că în casa în care aţi copilărit nu existau deloc cărţi. Că prima carte aţi cântărit-o cu cântarul de făină. În această lume, cum şi-a făcut loc teatrul?

V.I.F.: Şi teatrul, şi cărţile au venit spre mine ca o minune. Pur şi simplu, am simţit că lipsea ceva în acea casă. Ascultam radio mult şi se auzea cum cineva fâşâia filele unei cărţi. Aşa am realizat că lipsea ceva în casă. Nu ştiu când mi-am dat seama că vreau să fac teatru, dar era un loc în care mergeam mereu cu mare plăcere. Când eram prin clasa a IV-a ştiu că am luat tramvaiul 3, m-am dus în centru - locuiam în Bucureştii Noi - şi m-am dus la Teatrul Ion Creangă, în Piaţa Lahovari pe atunci, am cumpărat un bilet şi am văzut Cei trei muşchetari. Ţin minte şi locul în care am stat, pe ultimul rând. Nu m-am mişcat de frică să nu deranjez pe cineva de pe scenă. Un moment extraordinar pentru mine a fost când a apărut regina la sfârşit şi avea un guler extraordinar de frumos, cu nişte pietre care mie mi se păreau preţioase. Din momentul ăla am început să mă duc la teatru. Şi educaţia mea teatrală în cea mai mare parte a fost făcută la matineele de duminică.

M.A.: Cum arăta Bucureştiul atunci?

V.I.F.: Era un oraş curat şi foarte sigur. Nu spun neapărat că era frumos. Sigur, avea pecetea lumii comuniste în care totul era gri. Pigmenţii de culoare nu erau posibili. Am revăzut de curând filmul lui Fellini, Roma. Şi m-am gândit că ar fi foarte posibil să faci un film şi despre Bucureşti.

M.A.: De ce nu faceţi film?

V.I.F.: Nu mi-a plăcut niciodată. Nu-mi place lipsa de intimitate pe care o presupune creaţia cinematografică.

M.A.: E o formă de timiditate?

V.I.F.: Se poate. Devin foarte nervos când în sala de repetiţii cineva se uită la mine şi de-asta foarte puţini oameni vin să se uite la repetiţiile mele. Nu pot să mă desfăşor.

M.A.: Care e cea mai importantă calitate a unui regizor?

V.I.F.: Să ştie să facă anumite compromisuri. Nu artistice! Inflexibilitatea nu duce la creaţie. Poziţia mea acum e destul de dificilă, pentru că mă întâlnesc cu actori tineri care ascultă ce le spun, ca să nu mă supere. Şi asta e o nenorocire. Un actor care te ascultă e o capcană... Regizorul e un mare compilator. Într-o artă atât de aluvionară cum e teatrul pretenţia originalităţii e o greşeală.

Una din două

William Shakespeare sau Eugene Ionesco?

William Shakespeare.

Victor Ioan Frunză sau Adriana Grand?

Adriana Grand.

Scenă sau carte?

Scenă.

Teatru sau viaţă?

Teatru.

Lună sau soare?

Lună.

Muzică sau cuvânt?