Ada Milea (36 de ani) vorbeşte despre bunicii ei, despre cum a ajuns să cânte la chitară dintr-o întâmplare şi despre întâlniri care au marcat-o. Artista care i-a dat viaţă pinguinului Apolodor a compus în ultimul timp muzică pentru diverse piese de teatru.
I-am spus că vreau să fac un interviu cu ea şi a întrebat: "Sigur nu mă confundaţi?". Aşa e Ada. De o smerenie cuceritoare, cu un simţ al ridicolului săltat dincolo de limite, o prezenţă neînţepătoare, care nu-ţi cere decât să te relaxezi şi să laşi fasoanele pentru altcineva. Majoritatea spectacolelor cu care Ada Milea a avut succes, acolo unde energia şi creativitatea răbufnesc, sunt adaptări de muzică şi versuri după scrieri ale lui Gellu Naum (Apolodor, Insula), un autor care i-a revelat expresivitatea. Şi care a atras-o prin personaje magnifice - un pinguin trist, care lucrează la circ şi într-o zi pleacă să-şi caute fraţii pe tot globul, un Robinson Crusoe izolat pe o insulă plină de oameni -, dar mai ales prin forţa semnificaţiilor. Căci asta o interesează fundamental pe Ada: cum să arate ce simţim noi în adâncuri, vâltoarea noastră secretă şi miraculoasă.
Roxana Lupu: De unde a apărut ideea de a da la Teatru? Tu ai absolvit un profil real în liceu, şi chiar te pregăteai să intri la Medicină.
Ada Milea: Profa de biologie, care vedea că sunt în grupul de elevi care se pregătesc pentru facultatea asta, mi-a zis: "Tu chiar vrei să faci Medicină?" Profa aceea a avut un coleg care era la Teatrul din Cluj, Dorin Andone (acum el e la Bucureşti), şi l-a rugat să mă lase să-i recit o dată.
R.L.: Ea de unde ştia că ai avea aplecare către asta?
A.M.: Eram în trupa de teatru a şcolii şi coordonatorul era Terente, cunoscutul caricaturist. Au ieşit mulţi actori de acolo, Doru Surcel, acum mare actor în Australia.
R.L.: Şi ai dat o probă...
A.M.: Da, m-a văzut Dorin Andone şi mi-a spus că data viitoare să mă duc în fustă (râde); şi nu m-am mai dus. Se vedea că sunt mai junky aşa, şi probabil voia să-mi vadă şi latura asta... feminină. Aşa că am continuat să mă pregătesc pentru Medicină. Psihic. (râde)
R.L.: Dar în trupa de teatru cum ai intrat?
A.M.: Să mă gândesc bine-bine... Cred că aveam nişte.... n-aş putea să le spun cântece. Odată m-am dus cu o colegă la ea acasă, ca să ne pregătim la matematică. Eram în clasa a IX-a. Şi ea m-a învăţat acorduri la chitară în loc de exerciţii la matematică, am mers la părinţii ei în satul Coşbuc.
R.L.: Stăteaţi pe prispa casei şi cântaţi la chitară...
A.M.: Ea locuia în singurul bloc din tot satul (râde). Şi-am început să ne prostim şi-am scris cântece despre toţi colegii din clasă. Şi apoi am trecut la profi. Cântecele au avut mare succes pentru că erau despre realitatea crudă a acelor vremuri.
R.L.: Aţi cântat improvizaţiile astea la şcoală?
A.M.: Da. Le-am cântat şi au avut succes la colegi. Şi proful de mate mi-a spus că este trupa de teatru a şcolii, poate mă interesează (râde). Toate succesele mele au venit din insuccesele la alte materii. Observ asta acum, cu stupoare.
R.L.: Şi ce făceai la trupa de teatru?
A.M.: Cântam din astea şi făceam şi roluri. Era foarte simpatic ce lucram noi acolo. Terente, Toni cum îi spuneam noi, ne învăţa multe lucruri legate de cum să citeşti un text, cum să te uiţi la un text, şi aşa mai departe. De acolo am câştigat enorm ca om.
R.L.: A fost grea admiterea la Teatru?
A.M.: Eram aşa de sigură că nu intru, că a fost... Ai mei au zis că mă lasă să-mi fac nebunia anul ăla şi să nu dau la Medicină, ca orice om serios...
R.L.: Şi ai intrat.
A.M.: Da...
R.L.: Mai ţii minte probele?
A.M.: Cum să nu! Asta e de neuitat. Cel mai interesant moment care mi s-a-ntâmplat din tot examenul a fost că în dimineaţa unei probe importante m-am trezit cu un poem de Nina Cassian în cap; un poem care nu era de forţă, o fabulă, sau înscris într-una din zonele obligatorii pentru examen. Şi poemul sună aşa: "Te-mboridez, guruvă şi stelpică norangă, / te-mboridez să-ţi calpeni introstul şi să-ţi gui / multembilara voşcă pe-o creptiruă pangă/şi să-ţi jumizi firiga lângă-un hisar mârzui." Este un poem în limba spargă, specific Ninei Cassian (n.r. - formă de expresie artistică, inventată de poetă). Comisia mi-a spus: "Spune un poem de forţă" şi mie nu-mi venea în cap decât chestia asta, deşi mă pregătisem. Şi am început: (declamativ): "Te-mboridez, guruvă şi stelpică norangă!". Apoi mi-au cerut un poem de dragoste.
R.L.: Şi tot nu-ţi aminteai nimic?
A.M.: Nu, bineînţeles. Şi am început din nou: (lasciv) "Te-mborideez...." (aceeaşi poezie, tonalitate adaptată). Aşa că ei au crezut că sunt deşteaptă, când colo eu doar uitasem. (râde)
R.L.: Tu ai fost genul de copil care făcea spectacol, care recita poezii şi cântecele la pomul de Crăciun?
A.M.: Când eram mică, mică, mă puneau părinţii să spun aceeaşi poezie despre pisică, aşa cum fac toţi părinţii. Dar în particular, după cum vedeţi, sunt destul de stupidă, şi chestia asta era şi-n copilărie...
R.L.: Dac-ar fi să te descrii, cum erai?
A.M.: Ca acuma, neinteresantă.
R.L.: De ce spui mereu chestia asta? N-o crede nimeni.
A.M.: Eu cred că faptul că sunt atât de neinteresantă în viaţa de zi cu zi mă face să-mi concentrez ceea ce e de arătat acolo unde trebuie.
R.L.: Erai timidă când erai mică?
A.M.: Nu-mi amintesc. Am crescut la bunici şi mă duceam cu bunicul meu la grădină şi săpam şi aveam tot felul de activităţi... (se gândeşte la cuvânt)
R.L.: Rurale.
A.M.: (râde) Rurale, da.
R.L.: O imagine din copilărie care-ţi vine în minte.
A.M.: Sunt multe. Odată, bunica a plecat undeva în sat. Mă supărase cu ceva şi, până s-a întors ea, m-am îmbrăcat în hainele ei şi am enervat cocoşul; l-am încolţit cu un băţ. Şi când s-a întors bunică-mea şi s-a îmbrăcat în hainele ei, a trebuit să vândă cocoşul. A zis c-a înnebunit. (Râde) Nu i-am spus niciodată. A murit şi n-a aflat. (Uitându-se în sus) Acuma poate-a aflat.
R.L.: Am mai citit interviuri; vorbeşti cu multă rezervă despre tine.
A.M.: Să-mi expun aşa viaţa mi se pare ceva destul de indecent, pentru că viaţa mea înseamnă ceva pentru mine, dac-o spun, înseamnă altceva pentru altcineva.
R.L.: De ce nu apari la televizor, la emisiuni?
A.M.: Nu am o problemă cu emisiunile... Dar dacă mă duc la televizor mă trezesc într-un context în care simt că e incomod să fiu acolo, pentru mine şi gospodinele care privesc la emisiunea respectivă. M-am simţit de multe ori ciudat, întrebându-mă: "Ce caut eu aici?".
R.L.: După ce-ai învăţat să cânţi la chitară, te-ai ţinut de chestia asta, nu? De muzică, vreau să zic.
A.M.: Muzică n-am făcut niciodată. Asta nu e muzică. E ceva... nici muzică, nici teatru.
R.L.: Ce e?
A.M.: Nu ştiu, nu-mi bat capul. Cred că fiecare dintre noi vede lumea cumva şi e ca o invitaţie: "Hai să vedeţi cum văd eu textul ăsta!". Un text se poate cânta în mii de feluri. Şi eu aleg felul ăsta. Dacă lucrez cu actori, mă uit la felul lor şi, fiind parşivă (zâmbeşte ironic), mă folosesc de universul colaboratorilor mei; astfel încerc să merg în zone în care n-aş fi mers singură.
Eu în Canada eram o carcasă
R.L.: Cum îţi vin textele astea?
A.M.: Nu ştiu, s-au oprit. Nu mai fac de mulţi ani asta. Aveam senzaţia că se poate schimba, că, mamă!, câtă forţă poate exista în voinţa oamenilor, în cuvânt. Dar mi-am dat seama că alţii au exprimat mult mai bine aceste idei. Şi din momentul ăla mi-am zis că mai bine slujesc un autor. Şi atunci mă duc la Gogol, mă duc la Cervantes, la Gellu Naum, şi mă gândesc să-l arăt pe scenă, că poate acasă omul n-ar deschide cartea. Sau ar deschide-o în alt fel.
R.L.: Ai numit la un moment dat acele texte ale tale "pastile de atitudine". Înţeleg că erau oameni care te sunau şi te ameninţau?
A.M.: Da, da. Eu exprimam un gând şi incomoda pe unii. Nu înseamnă neapărat că-i rău, asta înseamnă că a ajuns undeva mesajul meu.
R.L.: Şi ce-ţi spuneau la telefon?
A.M.: De obicei o nimereau pe bunică-mea şi spuneau că să mă potolesc. Şi bunica se speria şi-mi spunea: "Tu nu poţi cânta frumos, despre flori, despre iubire? Uite, alţii cum pot?" Eu aveam un cântec, "Hai să dăm topoare la popoare", pe linia melodică de la "Hora Unirii". Oamenii care n-au văzut dincolo de mesajul pacifist!, în fond, al cântecelor mele, ziceau: "A! A întinat «Hora Unirii»". N-am întinat nimic. Eu mă consider patrioată.
R.L.: Patriotismul e motivul pentru care te-ai întors din Canada, unde plecaseşi cu Cirque du Soleil, celebra companie de circ care te ofertase?
A.M.: Eu n-am crezut foarte tare în dor. Era ceva abstract pentru mine. Cred acum (cu o voce voit tremurată) dupăăă secoole de atunci, cred că suntem legaţi de locurile în care ne naştem. Avem nişte rădăcini invizibile, care hrănesc ceva în noi. Eu eram o carcasă acolo. Cred. Habar n-am.
R.L.: Dar îţi plăcea ce făceai acolo?
A.M.: Cirque du Soleil e o companie renumită, dar pe de altă parte e o uzină de artişti. Oamenii sunt piuliţe pe acolo. Dar nu m-ar fi deranjat dacă simţeam eu că ce fac altcineva nu poate să facă. A fost un moment când am crezut asta, şi ei au zis "Great!" (n.r. - "Minunat!") şi m-au chemat acolo "for my special presence and my special voice" (n.r. - pentru vocea mea specială şi prezenţa mea specială), ha, ha. Trebuia să fac un personaj care cânta. Am cunoscut oameni extraordinari acolo, clovni, acrobaţi, artişti foarte faini. Lucram muzicile separat şi partea de personaj separat. Când s-au reunit muzica şi personajul - eu deja nu mai cântam cum cânt eu, cântam "frumos", pentru că-mi dăduseră trei profesori - a venit regizorul şi a zis: "De ce cânţi aşa?!". Aşa că, de comun acord, mai ales ei (râde) au zis să punem punct.
R.L.: După ce te-ai întors ce s-a întâmplat?
A.M.: A, foarte multe lucruri frumoase. Care, culmea, aveau legătură cu circul. Regizorul Radu Afrim a făcut un spectacol, De ce fierbe copilul în mămăligă?, unde e vorba despre circ, am făcut Apolodor (spectacol, adaptare după Cartea Apolodor, de Gellu Naum), în care e vorba despre circ, Insula (spectacol după piesa de teatru cu acelaşi nume a lui Naum), au început să se lege nişte lucruri... Am cunoscut-o pe Lygia Naum, soţia lui Gellu Naum, şi a început o perioadă extraordinară din viaţa mea.
R.L.: Lygia Naum e motivul pentru care te-ai aplecat asupra operei scriitorului?
A.M.: Eu i-am spus că nu prea înţeleg poezia lui Gellu Naum şi ea mi-a spus: "Vai de mine, dar nu trebuie s-o înţelegi! O laşi să se întâmple". Şi lăsând-o să se întâmple, am citit-o complet diferit. Apoi s-au tot legat lucrurile. Am făcut Don Quijote, Insula, am cunoscut o groază de oameni extraordinari.
R.L.: Cum era Lygia Naum?
A.M.: Am mers odată pentru drepturi de autor la dânsa şi efectiv m-a cucerit din prima. Mi-a spus: "Nu te uita la mine că sunt babă. Spiritele mele sunt tinere". (râde) Apoi, producătorii mei şi-au dat întâlnire cu mine în faţa blocului meu. Le-am spus unde să vină şi ei au spus: "Ce chestie! Acolo locuieşte şi doamna Naum". Le-am zis: "Nuu, am fost eu la domnia sa acasă, acum o lună. Locuieşte lângă Aviatorilor". Şi ei: "Nu, tocmai s-a mutat". Şi eu abia mă mutasem! Ne-am trezit vecine. A fost suprarealist. Au fost multe de genul ăsta. Ea venea la concerte noaptea, la crâşme din astea oribile (râde). Era foarte tare.
R.L.: La ce mai lucrezi acum?
A.M.: Am făcut nişte încercări pe nişte poeme cu alcoolici, de Ion Mureşan; îmi place la nebunie cum scrie poetul ăsta! Am început cu Bobo Burlăceanu, de la Fără Zahăr, să lucrăm la Cel mai mare Gulliver, un text de-al lui Naum din '58 - superb text, despre un băieţel rău, pe nume Matei, care bate toţi băieţii şi mâzgâleşte toţi pereţii, şi singura lui dorinţă este să crească, şi vine un cangur mic care-l transformă în... De fapt, ce vorbesc eu aici? Mie nu-mi place să vorbesc despre chestii, înainte să le fac. Că de multe ori nu-mi iese. E la Bulandra acum Meşteşugul vieţii (n.r. - spectacol de Felix Alexa, muzica Ada Milea), am mai făcut muzica pentru Florenţa sunt eu, în regia domnului Alexandru Dabija, la Teatrul din Cluj, acum văd c-am început să recânt în Biederman şi Incendiatorii, piesă la Teatrul din Iaşi, în regia lui Felix Alexa.
R.L.: Tu ţi-ai dorit vreodată să joci un rol mare?
A.M.: Nu ştiu... Sunt fan al unui actor care spune aşa: "E foarte frumos ca un actor să-ţi arate Luna şi să vezi măiestria cu care ţi-o arată, şi frumuseţea mişcării cu care ţi-o arată, dar prefer actorul care te face să vezi Luna de fapt, şi pe el să nu-l vezi; actorul invizibil."
R.L.: De la cine moşteneşti ascuţimea limbii?
A.M.: Habar n-am. Mama are mult umor involuntar. Tata tot încearcă să aibă umor voluntar (râde). Cred c-a fost combinaţia ideală.
R.L.: Ai ales să nu te înscrii vreodată în ultimul trend vestimentar şi voiam să te întreb, cum trăieşti în lumea asta plină de sclipici?
A.M.: Bine... (zâmbeşte). Cred că putem coexista, nu ar trebui să fim toţi la fel. La unii le stă bine cu sclipici.
Una din două
- Robinson Crusoe sau Sancho Panza? Robinson Panza.
- Vis sau realitate? Visul din realitate.
- Un han medieval sau un club contemporan? Han contemporan.
- O seară de cabaret sau una de concert rock? Rock.
- Energizare prin dans sau prin sport? Energizare prin comunicare.
- Zi cu soare sau zi cu ploaie? Ploaie cu soare.
- Abstract sau absurd? Absurd.
- Târgu Mureş sau Bucureşti? Târgu Mureş.
- O cabană în pădure sau un cort în deşert? Cabană-n pădure.
- Când preferi filmul teatrului? Când filmul e bun şi piesa de teatru nu.
CV
- Muzică pentru teatru
- Numele : Ada Milea
- Data şi locul naşterii: 6 august 1975, Târgu Mureş;
- Studiile şi cariera:
- A absolvit Universitatea de Artă Teatrală din Târgu Mureş, secţia Actorie;
- A cântat şi a jucat în piese de teatru în regia lui Radu Afrim: No Mom's Land, America ştie tot, De ce fierbe copilul în mămăligă?;
- A realizat coloane sonore pentru diferite piese de teatru;
- A cântat în regia lui Th. Cristian Popescu muzica premiată a unor spectacole de teatru: Eu când vreau să fluier, fluier, Trilogie belgrădeană;
- A realizat discurile Aberaţii sonore, Absurdistan, Apolodor, Quijote.
- Locuieşte în: Bucureşti.
- Starea civilă: necăsătorită.