Mulţumesc / Privind prin oglindă

Mulţumesc

Azi, când auzul s-a purificat,
Am auzit din nou muzica sferelor.
Mulţumesc.
 
Trăiesc, plutesc,
În centrul protejat al sferei dăruită mie.
Mulţumesc.
 
Când nu mă uit, când nu lipsesc,
Aud armonia ce mi se dăruieşte.
Mulţumesc.
 
Când nu mă uit
în uitare
Când nu mă pierd
în căutare
Când îmi amintesc
răbdarea
Când îmi exersez
aşteptarea
Când îmi trăiesc
răgazul echilibrului
Primesc - echilibru.
Mulţumesc.
 
***

Privind prin oglindă

Amintirea s-a-ntrupat
şi a venit să stea cu mine la masă
câteva ore.
"Ce surpriză!" cred că nici n-am îngăimat,
ci doar am gândit, pentru că Ea, Amintirea,
conversa ca şi cum era perfect normal:
să vorbim, să dansăm, să trăim iar...
Mai mai că m-a convins.
Şi... gata!
Am încercat apoi s-o îndes la loc,
în pod, în cutia veche de pălării dantelate
ale altor vremuri.
Nu mai încape!
Am vrut s-o ascund
după tabloul prăfuit
al celor ce au plecat din viaţa mea.
N-am reuşit: aluneca mereu,
continuu, împiedicându-mă să plec.
M-am prefăcut că e un semn de carte
şi am încercat s-o strecor
între paginile altor destine.
Aiurea! Destinele rămâneau căscate,
blocate din curgerea lor din cauza Amintirii mele
Era A Mea.
Şi atunci? "Ce mă fac eu cu tine, măi?!"
Nu mai poate să-mi răspundă. Gata.
"Eu ce să mai fac acum? Să te târâi după mine
peste tot?"
Tace.
Am lăsat-o pe podea,
în mijlocul vieţii mele.
Din când în când
trag cu ochiul la ea.
"Ei cât crezi tu c-o să mai aştept eu
să te-ntrupezi la loc?"
De fapt, cred că ştiu:
abia aşteaptă o secundă de neatenţie
ca să apară iar drept în faţa mea
şi să îngaime:
"Ce surpriză! Şi eu care credeam că tu eşti Amintirea!"
O să-i ţip:
"Sunt, măi, Orbule şi Nevăzutule,
Sunt Amintirea,
Dar sunt Amintirea Ta!"