Pierdem în fiecare zi ceva. Prieteni pe care n-am apucat să-i cunoaştem şi duşmani pe care îi ştim de cînd lumea. Pierdem ocazia să facem bine, nu ratăm prilejul de a fi indiferenţi la suferinţă. Pierdem. De cele mai multe ori fără să o ştim. Din păcate, astăzi ştim. L-am pierdut pe Socrates. Socrates Brasileiro Sampaio de Souza Vieira de Oliveira. Un nume mare ca un roman sud-american. Dens, bogat, plin de sensuri neînchipuite. Socrates, un brazilian de profesie fotbalist cu şcoală de medicină. Doctor. De fapt, un artist care îşi celebra operele pe terenul de fotbal.
Socrates a murit într-un spital din Sao Paulo. Spitalul se numeşte "Albert Einstein", dar moartea fostului mare fotbalist brazilian nu are nimic relativ. Este definitivă, absurdă şi tristă, dar nu relativă. Socrates a murit fiindcă a băut, nu din cauză că avea "probleme cu alcoolul". Ştia ce îl aşteaptă, dar a continuat să bea. Şi-a ruinat sănătatea cu bună ştiinţă, aşa cum fac toţi cei care de la un moment dat al vieţii lor se rătăcesc: caută prilej pentru autodistrugere. Nu este nimic romantic în acest sfîrşit, cum îşi închipuie unii. Moartea prin şoc septic pe un pat de spital nu are nimic glorios.
Acel Socrates pe care îl ştiam noi nu mai exista însă demult. Pe acel Socrates trebuie să-l recuperăm. Despre el trebuie să le povestim copiilor care s-au născut cu Messi şi Cristiano Ronaldo sub ochi. Ceea ce nu este tocmai o dramă. Acel Socrates era un munte de om şi un monument de eleganţă. Socrates, căpitanul naţionalei Braziliei la Mondialul din '82, avea supleţea unui balerin şi puterea unui hamal.
Alerga uşor, fără să are gazonul. Privea terenul de la înălţimea celui 1 metru şi 93 de centimetri, ştia întotdeauna unde urmează să paseze. Nu învăţase să dea cu latul. Ca toţi marii fotbalişti brazilieni, atingea mingea cu o delicateţe nesfîrşită. O gingăşie izvorîtă din adîncurile unei lumi cu aromă de cafea aburindă. Juca alături de Falcao, Zico şi Cerezo, adică într-una dintre cele mai frumoase echipe ale Braziliei din toate timpurile. Sfertul de finală cu Italia însemna sfîrşitul poveştii şi învierea squadrei azzurra. Paolo Rossi înscria de 3 ori în poarta lui Waldir Perez, veriga slabă a sud-americanilor, şi ducea Italia spre titlul mondial. Socrates şi ai lui plecau învinşi de naivitate. Atacaseră atunci cînd se puteau apăra. Dar ei nu ştiau să se apere. Nu voiau.
Nici Socrates nu a ştiut să se apere. Nu a vrut. Poate că a fost un om slab. Omul slab totuna cu marele fotbalist ne-a lăsat moştenire amintirile. Bucuria fotbalului. O nălucă înaltă cu părul creţ şi cu barbă de insurgent cubanez bîntuie pe youtube. Nu vă fie frică de ea, daţi click şi luaţi-vă rămas bun!