Cinci minute pe zi

Lavinia Branişte
Cinci minute pe zi
Editura Casa de pariuri literare, 2011



***
Prezentare autor
 

Lavinia Branişte s-a născut pe 23 februarie 1983, la Brăila. A studiat Litere la Cluj. A debutat în 2006 cu volumul de versuri Poveşti cu mine (Editura Paralela 45). Tot din 2006 este membră a clubliterar.com. Locuieşte în Bucureşti.

***
Fragment
 

Păianjen pe tavan

 
Hotărâserăm să ne îmbătăm împreună în seara aia, dar vântul se oprise. Mama a adus, totuşi, un Porto de la Osborne, pentru că tot văzusem pe drum, de-a lungul coastei, siluetele taurilor devastate şi vorbisem cu ea toată ziua despre scandalul cu simbolurile naţionale la ăştia. Venisem în Relleu de trei zile şi eram distrusă, nu putusem dormi nici zi, nici noapte din cauza zgomotului, vântul şuiera, dar rău de tot, era pentru prima dată în viaţă când înţelegeam ce înseamnă că şuieră vântul până ţi se face pielea de găină, ca-n poveştile cu fantome. Pensiunea de care îngrijea era într-o vale pustie, în mijlocul unor livezi de migdali. Stăteam în camera ei din turn, de 90 de euro pe noapte, de obicei nu se ocupa toată casa, dar dacă da, ar fi trebuit să ne mutăm pe saltele în bucătărie. Voiam să mă-mbăt ca să dorm tun.
 
A adus şi brânză de capră rămasă de la prânz şi alune, mergeau cu vinul, dar era deja 10, adică 11 la noi, şi eu eram la dietă, nu puteam mânca mai târziu de 8, adică 7 la ei, şi la 8 nu făceam decât să iau pastila cu concentrat de oţet de mere.
- E, hai, că nu te-oi îngrăşa de la o alună. Şi mai încolo:
- Nu stai la o alună cu mama ta?
Dintotdeauna m-a şantajat sentimental, am urât toată copilăria o pălărie albă de fâş, cu care eram uşchită, şi-mi venea să vomit de la caimac, dar nu ştiam ce-i bun, şi abia înghiţeam ficatul de pasăre din curte, dar mamele rac sunt invazive şi copiii peşti sunt blegi şi uşor de manipulat, dar acum nu mai, nu înţelegi că e important pentru mine să rezist?
 
Şi ea:
- Ce să zic!
De la 7 jumate la 8 jumate fusese Earth Hour, am propus să stingem lumina, nici n-a vrut s-audă (şi nici nu reciclează, deşi coboară o maşină din sat în fiecare săptămână), a ieşit şi m-a lăsat să stau singură pe întuneric, m-am ghemuit lângă peretele din sticlă şi m-am uitat cum bate becul din drum în cactuşii de la intrare.
- Deci ce ţi-ai ales? Să vedem...
 
Îmi petrecusem ziua în faţa dulapului, am răscolit-o prin haine, am probat şi am luat, m-am simţit un pic aiurea, dar ea zice că-i face plăcere şi aşa făcea cu mine de când eram mică, încă de la un an, când avea treabă mă punea în fund în faţa dulapului şi eu
începeam să trag de haine, ea se ducea şi-şi vedea de ale ei şi când terminam, începeam să urlu şi ea se-ntorcea.
- Bluza asta... (n-am mai stat să-i desfac nasturii, am tras-o repede pe cap) se confiscă.
Nu părea foarte convinsă.
- Bineînţeles, cu un sutien sănătos.
 
Câinele Bobby a început să latre, mama a zis că probabil la vieţuitoare, era plin de animale în zonă, erau numai terenuri de vânătoare, se vânau iepuri, mistreţi, păsări care zburau foarte jos sau păsări care zburau direct în sus, era atât de viu şi atât de pustiu, zgomotele erau ireale - şi cele de departe şi cele de foarte aproape -, era de ajuns să te opreşti ca să te umpli de gâze.
Probabil vreun iepure, în ultima vreme câinele aducea în gură iepuri, dar grădinarul era de părere că-i găsea deja morţi, că dăduse o boală peste ei.
 
S-a auzit o sticlă spartă şi încă una, mama a fugit să încuie uşa de la cameră, ne-am băgat sub pat amândouă, aşa spusese mai demult grădinarul, care, în tinereţe, fusese în guardia civil: stai nemişcat şi nu scoţi o vorbă, mama m-a luat de mână, stăteam într-o poziţie incomodă şi mi-am amintit că era ziua în care trebuia să fac abdomene.
Moises se cazase pe la prânz în camera de sub noi. Era singur - venise să facă poze, aşa a zis -, dar îşi închiriase camera cea mai mare. Când a dat drumul la jacuzzi, s-a luat curentul în toată pensiunea, a pornit generatorul, mama s-a dus să umble la panoul cu siguranţe, ca un bărbat în casă.
- Cred că-i ăsta de sub noi... S-a îmbătat şi face scandal, ştie că suntem singure.
 
O sticlă se rostogolea pe ciment. A ieşit de sub pat, a deschis încet geamul (simţeam
cum fug iepurii din tufişuri în toate părţile, şi marea dincolo de munţi, ştiam că dacă urc suficient de sus, se vede) şi s-a aplecat în afară, a ieşit cam pe jumătate pe geam, numai aşa avea semnal. A sunat-o pe Maricarmen şi Maricarmen a liniştit-o, i-a zis că mâine îl dăm afară, deşi îşi rezervase trei zile. După micul dejun îl dăm afară, dar în timpul ăsta să nu uit eu să intru în cameră să văd ce-a consumat de la minibar, că majoritatea declară că n-au consumat nimic şi te trezeşti cu sticluţe goale şi hârtii de Snickers şomoiogite.
 
A închis la loc fereastra (am vrut să-i spun că acasă, când deschizi o fereastră ca asta şi într-o noapte ca asta, jos sunt greieri, dar acum se-ntâmplau prea multe), a tras draperia şi s-a băgat la loc sub pat, m-a luat de mână, dar eu stăteam chiar rău şi mă ustura şi ceafa. Fuseserăm chiar în ziua aia în sat pe jos, 7 kilometri dus şi 7 întors, 21 de mii de paşi pe pedometrul lui Paqui, îi doborâsem recordul, mama n-a mai râs când i-am zis că numai bine, am ars jumătatea de turron de azi-dimineaţă. Fusese un soare puternic, douăzeci şi ceva de grade şi la noi zăpadă şi eu: când o începi să-ţi iei şi tu reperele care contează, nu te mai gândi cât e ceasul dincolo, tu pe ce lume trăieşti.
- Pe ce lume trăieşti tu, ameţito, tu în câte locuri eşti...?
 
Mă bronzasem după tricou, de la mâneci în jos, şi în jurul gâtului, o zgardă roşie care mă ustura, peste trei zile avea să mă mănânce, să facă băşicuţe şi să se cojească.
Moises avea un aer uşor extraterestru, mic şi slab, îl văzusem în timpul zilei în salon, picior peste picior pe canapea, avea şosete cu degete, albastru-închis, care îi făceau nişte labe sinistre. Buletinul îl lăsase la recepţie, era născut în '78, capricorn, din Murcia.
Mama mă strângea tare de mână.
- Pe ce lume trăieşti tu...
 
Îmi era în continuare frică. Nu ca atunci, dar totuşi. Şi cu toate astea nu mai voiam nici în ruptul capului să mă întorc. Mai aveam mici atacuri de panică; odată, pe stradă, m-am uitat în portofel şi mi-am dat seama că nu mai am bani şi nici n-am de la cine să cer şi am început să tremur, m-am aşezat pe o bancă să-mi revin, dar la capătul celălalt al băncii era unul care a început să se întindă către mine, mâna lui a ajuns foarte aproape de mine, a zis ceva şi a rânjit cu dintele spart către mine, iar eu m-am ridicat şi am luat-o la fugă, la semafor m-am băgat printre oameni şi am trecut şi de pe partea cealaltă n-am mai întors capul. Mama insista să mă întorc, mă voia înapoi, dar "înapoi" era dincolo şi pierderea ar fi fost aceeaşi oriunde, doar că acum e mai simplu să explicăm de ce.
Îmi era foame, sub pat era praf, poate şi pânze de păianjen, tu de când n-ai mai şters pe aici.
O forţă la joasă înălţime ducea sticla de colo-colo.
- O să vedem mâine. O să coborâm mâine şi o să ne uităm pe cameră.