Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Sport  Sageata  Sport de poveste

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Puterea de a crede până la capăt


Cosmin Stăniloiu

24.02.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Pentru că primul meci important al anului se va juca la Bucureşti, împotriva Germaniei, m-am gândit că n-ar fi rău să ne plimbăm împreună prin istoria vice-campioanei mondiale. Gary Lineker a spus odată că fotbalul e un joc în care se înfruntă două echipe şi câştigă mereu germanii. Nemţii au adus pe terenul de fotbal toată încrederea şi ambiţia întregii lor naţiuni, credinţa că niciodată nu e totul pierdut şi că mai ai şanse până în clipa în care arbitrul pune capăt jocului. Practic, adevărata influenţă germană asupra fotbalului mondial începe în 1974, după victoria finală de la Mondialul organizat pe propriul teren. Anunţul a ceea ce avea să devină Germania a fost făcut însă în 1966 (în Anglia, când a pierdut finala în faţa gazdelor) şi repetat în 1970, în Mexic, când Italia a învins "pantzerele" foarte greu, în semifinale. Până atunci, însă, Germania scrisese deja două dintre paginile istoriei fotbalistice. Prima în 1938, când, după anexarea de către al doilea Reich a Austriei, Sepp Herberger a avut la Mondialul francez şi jucători austrieci în echipă. În fapt, a fost vorba de spulberarea celebrului "Wunderteam", una din marile echipe naţionale ale Europei acelor ani.

A doua pagină, scrisă de Germania în cartea de istorie a fotbalului, găzduieşte primul triumf mondial, cel din 1954, din pastorala Elveţie. Acelaşi antrenor, Sepp Herberger, altă echipă. Herberger este unul din tehnicienii decisivi pentru evoluţia jocului. În 1954, marea favorită la cucerirea titlului era Ungaria. Cu doi ani înainte câştigase titlul olimpic. în 1953 învinsese Anglia cu 6-3, pe Wembley. Era neînvinsă de patru ani (ultima oară pierduse pe 14 mai 1950, la Viena, contra Austriei), timp în care disputase 31 de jocuri. Avea o generaţie de fotbalişti uimitori, cu Puskas, Hidegkuti, Kocsis, Czibor şi Kovacs lideri. O formaţie care înscria enorm de multe goluri, atacul său fiind de neoprit. Sandor Kocsis deţine şi azi recordul de goluri marcate pentru o echipă naţională, în 68 de apariţii pentru Ungaria el înscriind de 75 de ori, o medie de 1,31 goluri pe meci. La turneul final helvet a mai stabilit un record, marcând 11 goluri în 5 jocuri. Argumentele Ungariei erau strict fotbalistice şi toată lumea aştepta triumful "echipei de aur". 9-0 în meciul de debut, contra Coreei de Sud. Apoi 8-3 cu Germania. Nemţii au jucat baraj cu Turcia (scor final 7-2), pentru a ajunge în sferturile de finală. Ungaria a învins în faza a doua Brazilia, cu 4-2. Germania a trecut de Iugoslavia, scor 2-0. În semifinale, maghiarii au eliminat campioana lumii din 1950, Uruguay, cu două goluri marcate de Kocsis în prelungiri. Germania a bătut Austria cu 6-1. Marea finală s-a jucat la Berna, pe 4 iulie. Puskas a deschis scorul în minutul 6. Czibor a marcat pentru 2-0 în minutul 8. Toată lumea şi-a adus aminte atunci de acel 8-2 înregistrat în grupe. În minutul 10, Morlock a redus diferenţa. În minutul 18, Rahn a egalat. Jocul ungurilor n-a mai funcţionat la fel de bine, Herberger reuşind să închidă tactic culoarele spre poarta lui Turek. Şi în minutul 84, Rahn avea să înscrie golul unei victorii de-a dreptul incredibile. Cu Germania anului 1954 se poate vorbi prima oară în fotbal de "colectiv". Fritz Walter, primul "kaiser" al fotbalului german, şi-a condus echipa spre o victorie neaşteptată şi ulterior contestată pe motiv de... dopaj. Câteva săptămâni după finala de la Berna, toţi jucătorii campioni mondiali s-au îmbolnăvit subit de icter şi majoritatea au renunţat din această cauză la performanţă. Dopaj? Doar mister până în ziua de azi. Rămâne excelenta capacitate fizică a acelei echipe, cu fotbalişti capabili să alerge mai mult decât se văzuse vreodată până atunci pe un teren de fotbal.

În 1966 nemţii au pierdut finala pe Wembley după cel mai controversat gol din întreaga istorie fotbalistică. Un gol validat în favoarea englezilor de sovieticul Bahramov, arbitrul de tuşă, care a plecat spre centrul terenului după ce mingea şutată de Hurst a izbit transversala şi a căzut... în poartă sau în faţa ei. Nimeni nu ştie exact dacă a fost sau nu gol.

În 1974, finala Germania - Olanda a început paralizant. Mingea repusă de la centru de olandezi, la startul meciului, a circulat incredibil până în careul german, unde Cruyff a fost faultat. Lovitura de pedeapsă a fost transformată de Neeskens şi Olanda conducea cu 1-0. Nemţii au atins prima oară mingea abia când au reluat jocul, după gol. Au avut însă tăria morală să revină şi să întoarcă partida, născându-se legenda că pot reveni indiferent de ceea ce se întâmplă pe teren. A fost Mondialul lui Beckenbauer, secondat excelent de Vogts, Hoenes, Overath şi Breitner. Peste toţi s-a remarcat golgeterul Gerd Muller omul care a marcat cele mai multe goluri în două prezenţe la turneele finale, 14.

În 1982, germanii au oferit, alături de Franţa, cel mai tragic şi frumos joc al Mondialelor, semifinala de la Sevilla, când echipa lui Rummenigge a egalat în prelungiri, după ce fusese condusă cu 3-1, impunându-se apoi la lovituri de departajare. Trebuie să vă mărturisesc că cea mai emoţionantă cronică fotbalistică citită de mine vreodată se referă la acest meci, în cartea "Espana '82", a maestrului Ioan Chirilă.
Pentru nemţi, finala din '82 a fost o înfrângere mai ales fizică, Italia impunându-se cu 3-1.

Mexic '86 i-a găsit din nou în finală pe germani, din păcate pentru ei adversar fiindu-le Maradona. Încă o dată tenacitatea lor i-a păstrat în joc, deşi argentinienii au condus cu 2-0. Rummenigge a mai egalat o dată, dar Maradona l-a deschis în adâncime pe Buruchaga, pentru golul victoriei finale.

Franz Beckenbauer a adus, ca antrenor, a treia Cupă Mondială ţării sale, după ce reuşise performanţa şi ca jucător. S-a întâmplat în 1990, în Italia, printr-o meritată revanşă luată în faţa lui Maradona. A fost însă o finală urâtă, cu doi eliminaţi la argentinieni şi golul victoriei germane marcat spre final, din penalty, de Brehme.

De fiecare dată când s-a impus, Germania a făcut-o mai ales mental, având forţa să revină şi să se lupte pentru fiecare balon, ca pentru ultimul pe care avea să-l mai întâlnească. O echipă puternică fizic tot timpul, care nu preferă artificiile, ci atacurile masive, cu "bombardiere de luptă grele", nu cu "avioane uşoare de vânătoare". O formaţie care sapă tranşee pe fiecare metru din lăţimea terenului, umplându-le apoi cu sudoarea fiecăruia dintre jucătorii săi. Nu-mi place un astfel de fotbal, dar îl respect, măcar pentru că vine dintr-o tradiţie istorică nobilă. Germania, ca să fac o comparaţie cu Italia şi ca să închei pentru azi, preferă lupta corp la corp, privindu-şi adversarul în ochi.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Bayern şi povestea ei cu suedezi (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Din Scandinavia, un fotbal epic (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Ultimele lacrimi (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro În pas cu Paul (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Cu mingea, pe apă (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Zi de zi, mingea e rotundă
Sageata Euro 2008 - Mai mult decât fotbal
Sageata Olimpice
Sageata Cupa Mondială 2010
Sageata Cupa Mondială 2014
Sageata Je suis Football


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer