A fost odată, undeva, într-un ţinut îndepărtat, în care vara nu venea aproape niciodată, o familie de oameni harnici şi buni, dar foarte săraci.
Tatăl muncea toată ziulica într-o mină de aur, spărgând piatra cu târnăcopul şi sperând că va avea norocul să găsească aurul cu care să poată ieşi din sărăcie.
Mama avea grijă de copii şi de gospodărie şi se străduia să le pună pe masă o mâncare caldă şi gustoasă, pe care numai ea ştia cu câtă trudă o prepara din puţinul pe care îl aveau.
Cei şapte copii ai lor nu prea se sculau sătui de la masă, dar erau mereu voioşi. Hăinuţele şi ghetele treceau de la unul la altul, dar mama ştia cum să le îngrijească, aşa, ca să pară destul de noi când ajungeau la cei mai mici.
Despre jucării, ce pot să spun? Când de-abia ai ce mânca, numai bani de jucării nu-ţi mai rămân. Dar câte nu se pot inventa, dacă ai imaginaţie! Cutiile goale de chibrituri puteau fi legate una de alta ca cel mai grozav trenuleţ cu vagoane multe. Mâneca de la o cămăşuţă veche era numai bună pentru o păpuşă de cârpă sau chiar un ursuleţ, dacă îi dădeai forma potrivită şi puneai paie uscate înăuntru, ca să umfli capul, burtica şi labele. O coadă de mătură devenea căluţ, o frânghie de rufe mai uzată era cea mai grozavă coardă cu care fetiţele puteau sări cât doreau, aşa că cei şapte copii nu se plictiseau deloc.
Am zis şapte? Pardon. De fapt, nu se jucau decât şase dintre ei, iar al şaptelea, un băiat, stătea mereu pe gânduri şi era trist. Nimeni nu aflase încă de ce.
Într-o bună zi, după ce s-a întors de la şcoală, a scos un caiet şi a început să facă o mulţime de socoteli. Pe urmă, a desenat o sanie. A privit-o mulţumit, a închis caietul şi, spre mirarea tuturor, a exclamat: "Gata! Acum ştiu!"
Părinţii şi ceilalţi copii au făcut roată în jurul lui, aşteptând să le spună ce fel de socoteli făcuse şi ce l-o fi bucurat atât de tare după ce a desenat sania. Însă, băiatul doar le-a zâmbit şi s-a dus frumos să îşi facă temele pentru a doua zi. Oricum, din acel moment, nu l-a mai văzut nimeni trist şi, când avea timp, se juca cot la cot cu ceilalţi copii.
În caietul cu socoteli mai scria din când în când, dar nimeni nu se mai mira, iar de întrebat nici nu se mai gândeau să-l întrebe. Cunoşteau deja răspunsul: "O să aflaţi la timpul potrivit."
Au trecut anii... copiii crescuseră, unii aveau deja propriile lor familii şi plecaseră de acasă. Rămăsese cu părinţii tocmai băiatul cel tăcut, care de mic copil îşi făcuse un plan secret. Caietul cu socoteli încă exista şi devenise tot mai gros, pentru că băiatul avea mereu ceva de scris în el. De câţiva ani muncea alături de tatăl său în mina de aur, dar familia lor rămăsese tot săracă.
Şi totuşi, într-o zi care începuse ca toate celelalte, s-a întâmplat lucrul pe care îl aşteptau de foarte multă vreme: au dat de cel mai mare zăcământ de aur. Nu le venea a crede. Oriunde loveau cu târnăcopul era aur şi iar aur. În scurtă vreme au devenit foarte bogaţi.
Tânărul nostru era fericit şi le spunea tuturor că a venit momentul să înceapă să-şi pună în aplicare planul la care s-a gândit atâţia ani. Asta le spunea, însă planul îl ţinea încă secret. De ce oare? Pentru că era ceva foarte greu de realizat şi, dacă nu ar fi reuşit, i-ar fi putut dezamăgi pe foarte, foarte mulţi.
Aşadar, fără să mai dea explicaţii, a dat bani ca să se construiască în fiecare ţară câte o fabrică de jucării. După câţiva ani, fabricile au fost gata. Între timp, tânărul devenise om matur, ba chiar avea şi el familie cu copii.
Odată terminate, fabricile au început să lucreze şi au produs tot felul de jucării: păpuşi, maşinuţe, trenuleţe, cuburi sau alte jocuri de construit şi câte şi mai câte. Dar, spre mirarea tuturor, aceste jucării erau adunate în depozite mari de tot şi nu erau vândute în magazine. Ciudat... oare visul acelui om bun să fi fost doar acesta?
A mai trecut ceva vreme. Fabricile se dezvoltau, jucăriile se adunau. Într-o zi, consultându-şi caietul, bărbatul le-a spus tuturor că acum a sosit momentul să îşi pună planul în aplicare. Pentru asta a trebuit să angajeze foarte multe ajutoare şi a mai trebuit să spună, în sfârşit, tuturor, la ce visase încă din copilărie.
Le-a povestit întâi cât de greu au trăit ei în sărăcie şi cât de mult şi-ar fi dorit să aibă, măcar o dată, o jucărie adevărată. Apoi, le-a spus că dorinţa lui cea mai mare este să poată dărui tuturor copiilor bucuria de a primi în dar o jucărie. Socotelile le făcuse ca să ştie de câte jucării şi de câte ajutoare este nevoie în fiecare ţară.
Zis şi făcut! Într-o bună zi, a început distribuirea jucăriilor. Pentru ţinutul acela rece unde trăia el, singurul mod de a ajunge pe la toţi copiii era sania. Şi-a construit o sanie mare, la care a înhămat câţiva reni şi aşa a început să ducă daruri copiilor. El şi toţi ceilalţi, făceau asta întregul an, pentru că erau foarte mulţi copii, peste tot, în lume.
De la o vreme, generosului prieten al tuturor copiilor i se cam albise părul şi barba. Îmbătrânise şi el ca toţi oamenii... Acum, teama lui cea mai mare era aceea că va veni ziua în care nu va mai avea destulă putere să ducă jucării. Se mai temea el că banii aceia mulţi se vor termina şi fabricile se vor închide una câte una, iar noile generaţii de copii nu vor mai cunoaşte bucuria de a primi un dar frumos din partea lui.
Într-o noapte, obosit şi necăjit de gândurile ce nu-i dădeau pace, inimosul bătrânel a avut un vis.
Se făcea că însuşi Dumnezeu i-a vorbit şi i-a spus aşa: "Dragul meu, te-am urmărit de pe când erai copil. Eu eram singurul care îţi cunoştea frumosul plan şi te-am sprijinit mereu ca să ţi-l duci la îndeplinire. M-am bucurat că ai reuşit şi te-am admirat. De aceea, vreau să îţi fac un dar. Vei deveni nemuritor şi vei îndeplini, în continuare, dorinţele copiilor. Cu puterile pe care ţi le dau acum, nu vei mai avea nevoie de atâtea ajutoare. Vei ajunge chiar tu la fiecare copil în parte. Tu, cu sania ta trasă de reni. Dar nu vei mai munci în fiecare zi, ci doar într-una singură, în care toţi copiii vor fi fericiţi datorită ţie. Ziua pe care am ales-o este foarte importantă pentru mine, pentru că atunci s-a născut fiul meu. Este ziua de Crăciun şi tu te vei numi, de-acum încolo, Moş Crăciun."
În dimineaţa ce-a urmat, trezindu-se din somn, bunul moş a înţeles că Dumnezeu într-adevăr făcuse acea minune, iar importanta lui menire va dăinui de-a pururi, pentru ca toţi copiii să primească de Crăciun frumoasele lui daruri.