Hotarul ierburilor la Kawabata

Dacă ar fi să dau o definiţie a unei cărţi bune, probabil ar fi apropiată de aceasta: o carte bună e cea pe care o purtăm cu noi, ştiind acest lucru sau neştiindu-l, întreagă sau pe fragmente, în imagini, în culori. Mi-am spus asta, iar, atunci când, toamna trecută, într-o grădină zgribulită, am dat de o stâncă ce avea, în două adâncituri ale sale, două plante grase. Şi mi-am reamintit, brusc, povestea tufelor de viorele de pe trunchiul de arţar, poveste de la începutul cărţii lui Yasunari Kawabata, Vechiul oraş imperial.

"Ceva mai jos de locul unde se îndoia mai mult, în trunchi erau două mici scorburi, şi în fiecare din ele răsăreau şi înfloreau viorele în fiecare primăvară. De când se ştia Chieko, aceste două tufe mici de viorele erau acolo, pe trunchi.

Între cele două tufe, viorelele de sus şi cele de jos, era o distanţă cam de un picior. Cu trecerea vremii, obişnuindu-se cu prezenţa lor, Chieko se întreba uneori: "Oare viorelele de sus şi cele de jos se întâlnesc vreodată? Ştiu ele oare unele de existenţa celorlalte? Dar, de fapt cuvintele «a se întâlni» şi «a şti» au vreun sens în cazul viorelelor?" În fiecare primăvară făceau cel mult cinci flori. Şi, cu toate astea, să înmugurească şi să înflorească în acele scorburi înghesuite de copac era ceva! Chieko le privea din hol sau îşi plimba privirea de jos, de la rădăcina copacului, în sus, spre ele, şi se întâmpla ca uneori să fie impresionată de "viaţa" viorelelor de pe copac, iar alteori să fie pătrunsă până în adâncul sufletului de un sentiment de singurătate."

M-a înduioşat să realizez cum purtasem în mine, ani de zile, o imagine pe care nu o văzusem niciodată, pe care doar o construisem la citirea unei cărţi (ce e drept, de mai multe ori) şi care imagine şi acum îmi e foarte clară în minte - clipa redescoperirii acestui tablou era ca şi una în care ţi-ar cădea un mărţişor dintre pliurile portofelului. Am realizat, astfel, cât de adânc era imprimat în sensibilitatea mea, a unei închipuiri vizuale, de fapt, felul în care Chieko, personajul principal al romanului lui Kawabata, îşi deapănă gândurile despre cele două tufe de viorele. Ceva banal - aţi putea spune. Şi totuşi, ceva nu poate rămâne banal dacă te mişcă, dacă îţi este aproape şi simţi că ai fi putut gândi (dacă nu chiar scrie) acele replici ca şi cum ar fi fost ale tale.

De fapt să mergem mai departe în mecanismul generării gândurilor. Chieko nu se pleacă asupra tufelor de viorele şi nu se lasă întristată de ceea ce îşi închipuie ea a fi un destin tragic al lor fără să fie ea însăşi o fire aplecată spre melancolie. Povestea vieţii ei nu are multe lumini şi multe umbre, ca medie, dar ea a aflat de una din umbrele mari ale începutului: nu este copilul familiei în care trăieşte, a fost abandonată iar sora ei geamănă poate se află în viaţă sau poate nu.

Un personaj al unui tablou îşi poate prezenta existenţa fie prin substanţa pe care o conţine el însuşi, prin culoare, prin detaliile din care e format, fie prin toate celelalte lucruri din afara sa care îl mărginesc, datorită cărora există ca entitate separată - ca şi contur, ca să fie spus mai simplu. Exact întâlnirea dintre spaţiul exterior şi personajele pe care ni le prezintă Kavabata, scriitorul japonez cu personajele sale japoneze, ar fi putut să se întâmple într-o mie de alte feluri dacă scriitorul ar fi fost altul sau dacă personajele ar fi fost de pe altundeva, din Europa, să spunem. Dar ceea ce individualizează personajele lui, iar Chieko şi cei cu care interacţionează ea nu fac excepţie, este, printre altele, că acel spaţiu de întâlnire, acel contur care trăieşte exact prin mărginirea de altceva, depinde mult de lumea plantelor.

Am folosit cuvântul "ierburi", din titlu, ca nume generic pentru toate plantele care apar în romanele lui Kawabata şi, în mod particular, în Vechiul oraş imperial. Oamenii scriitorului, personajele, nu capătă contururi, margini, hotare (nu sunt "hotărâţi", cum ar spune Noica) doar de acţiunile lor, de meseriile lor, de felul lor de a produce bani sau de a îi sparge ci şi, iată, ca nişte japonezi adevăraţi, aşa cum i-am putea decupa din vârful forfecuţei, din orice dicţionar despre japonezi, de raportarea lor la diverse "ierburi" - sensibilitatea lor, curăţarea lor sufletească, întrebările lor, nostalgiile lor îşi pleacă un cot pentru a sprijini bărbia în faţa a două tufe de viorele, ca în citatul de mai sus, în faţa unei alei cu arbori de camfor, în lângă un dulcişor (şi se întreabă românul din tine ce Dumnezeu e tufa aceea de dulcişor pe care japonezul ştie să o recunoască şi să o cheme cu numele cânt tu poate nici nu ai auzit de ea).

Chieko este fata care cumpără nişte rămurele pentru a face un aranjament floral. Nimeni, niciodată, în Europa nu cumpără rămurele. Ele se fură, se culeg, se primesc, se rup, se... orice, doar că nu se cumpără. Ea este cea care merge în satul în care cedrii sunt noima existenţei. E doar firesc să le acorde şi lor câteva gânduri, dat fiind că ei devin parteneri aproape umani ai surorii ei regăsite. Lalelele, plante considerate atât de ne-asiatice, devin prilej de gânduri serioase despre "lumea veche" şi "lumea nouă", despre modernism, despre sens, despre modă.

Şi, brusc, realizezi că ierburile, cu toate ale lor, nu sunt doar marginea, rama, limita ce spune de unde începe un personaj al lui Kawabata şi până unde ţine el ci că participă cu un filigran cuminte şi tăcut la ceea ce sunt aceste personaje, la substanţa de dincolo de contur, le dau culoare şi le definesc prin felul oamenilor de a se raporta la ele, de a le face părtaşe la propriile lor vieţi.

Şi-ţi spui că are sens să mergi mai departe, din carte-n carte, aşa cum am făcut şi eu cu toate cărţile de Kawabata traduse în română. Iar tufele de viorele, pe care, un minut, le-ai prins la reverul lecturii tale, continuă să te urmărească oferindu-ţi parfumul lor mult după ce ai întors pagina pe care amicele lui Chieko se cuibăriseră, ca în scorburile arţarului. Iar dacă, într-o zi de toamnă târzie, le regăseşti în Jardin des Plantes sau în orice altă grădină, şi ştii că ele sunt, chiar dacă arată altfel, e semn că încă o carte are ceva care te va urmări pe viaţă. Şi care poate intra în categoria de "carte bună", astfel.

Notă: Recenzie premiată cu premiul III (categoria site) la concursul LibHumanitas: Face a Book 3 / Confruntă-te cu o carte (8 august 2011 - 22 septembrie 2011). Mai multe detalii aici.