În Antichitatea tîrzie, cînd filozofii erau mai numeroşi decît profesorii de filozofie, iubitorul de înţelepciune era definit ca un truditor al modelării de sine. Nu ţi se cerea să cauţi o formă de cunoaştere generică, un adevăr "obiectiv", străin de fiinţa ta, un adevăr fără efecte palpabile asupra modului tău de a fi. Nu pura instrucţie (înţeleasă ca strictă inventariere de informaţii sau ca acrobaţie de concepte) era sensul căutării filozofice, ci desăvîrşirea interioară, identificarea unei soluţii de viaţă care să-ţi garanteze libertatea, echilibrul lăuntric, împlinirea existenţială, virtutea. Exerciţiul cunoaşterii avea sens cîtă vreme el se putea converti în progres sufletesc. Cu alte cuvinte, cunoaşterea trebuia nu doar să te înveţe ceva, ci să te "salveze" omeneşte, să te transforme, să te apropie de versiunea optimă a firii tale.
În limbaj creştin, s-ar fi spus că nu era de preţuit decît cunoaşterea "mîntuitoare". Filozofia se recomanda, aşadar, ca drum. Drum către armonia eului, examinare de sine în vederea perfecţionării de sine. S-au scris pagini exaltante pe această temă, de la Platon la Epictet şi Marc Aureliu, de la Epicur la neoplatonici. Iată un faimos pasaj din Plotin: "Dacă încă nu-ţi percepi frumuseţea proprie, procedează asemenea sculptorului care lucrează la o statuie pentru a o face să fie frumoasă: mai ciopleşte ici, mai netezeşte dincolo, mai curăţă unde e nevoie, pînă cînd iese la lumină chipul frumos al statuii. Tot astfel, înlătură şi tu ceea ce e de prisos, îndreaptă ce e strîmb, limpezeşte părţile umbroase şi nu conteni să-ţi sculptezi propria statuie, pînă cînd va străluci în tine lumina divină a virtuţii..."
Dar istoria filozofiei a părăsit, de mai multe secole, această specie a filozofării. Astăzi, filozoful vrea să se distingă mai curînd prin uitare de sine: umblă la fineţuri chintesenţiale, afectează "rigoarea" ştiinţei, construieşte ample pagode terminologice, sisteme atotcuprinzătoare, cu atît mai valabile cu cît el e mai absent, ca persoană vie, din "tehnicitatea" lor. Înţeleptul antic se concentra, hipnotic, asupra ordinii lui interioare, asupra "stabilizării" umorilor curente, asupra unor procedee ale construcţiei de sine, în perspectiva unei valorificări integrale a potenţialului individual, a nimbului lui de universalitate. "Specialistul" de azi slujeşte, infailibil, zeul aspru şi glacial al competenţei. E un "ştiutor", un "expert" al discursului despre discursuri. Are tot atîta nevoie de biografie proprie şi de interlocutor, pe cît de puţină nevoie are căutătorul de înţelepciune de jargonul lui. E exponentul acru al unei minorităţi fascinate de micile ei dexterităţi analitice.
Cine parcurge însă marile texte ale Antichităţii privind grija de sine simte, la un moment dat, că ceva lipseşte. Chiar dacă predică eliberarea eului de registrul determinărilor contingente, "sculptarea" sinelui în vederea unei desăvîrşiri dătătoare de "măreţie sufletească" şi de nobleţe iradiantă, înţelepciunea lumii greco-romane suferă, de la o vreme, de un soi de inflaţie a eului. Preocuparea de sine riscă să instaureze, de jur împrejurul persoanei, un tot mai apăsător spaţiu al singurătăţii. Sinele evacuează lumea. O pune între paranteze. Nu mai există decît sculptorul, modelul său ideal şi materia primă a viitoarei statui. Avem de-a face cu o titanomahie care se consumă într-un pustiu. Instanţa cu desăvîrşire absentă e Celălalt! Ne putem reprezenta cu oarecare uşurinţă un "nevoitor" stoic străduindu-se de unul singur, cu ochii aţintiţi spre o perfecţiune care se poate dispensa de patosul comunitar, de zumzetul vital al "aproapelui", de freamătul indescifrabil al lumii pămînteşti.
A fost nevoie de "revoluţia" neotestamentară pentru ca imperativul "cunoaşterii de sine" şi al "sculptării de sine" să fie întregit cu acela al "iubirii aproapelui". Dintr-odată, lumea se repopulează. Efortul solitar se sprijină pe o solidaritate sufletească şi spirituală, fără de care un astfel de efort rămîne o simplă performanţă atletică. Naşterea lui Iisus e o şansă nesperată, exemplară, restauratoare, dată Celuilalt. Ea spune da "îngrijirii de sine", dar adaugă că nu poţi lucra de unul singur asupra lutului propriu. Că ai răspunderi şi dincolo de desăvîrşirea ta. Că desăvîrşirea ta e de neobţinut fără grija de celălalt. Că, mai mult, măsura desăvîrşirii tale e modul cum înţelegi să te porţi cu semenii tăi. Că e musai ca, în timp ce te ocupi de perfecţionarea de sine, să te laşi sculptat şi de ceilalţi, să îngădui celorlalţi să-şi lase în tine urma lor. În sfîrşit, că dalta cu care îţi netezeşti portretul ar fi mult mai stîngace, dacă - vorba lui Salvador Dalí - alături de mîna ta n-ar intra în joc şi mîna unui înger...
E adevărat că şi monahul creştin pare, uneori, să fie echivalentul duhovnicesc al stoicului aplecat asupra sinelui propriu. Că şi el pare, uneori, un "împătimit" de mîntuire, un aspirant singuratic la rai. Dar asta deschide o dezbatere pentru care, în spaţiul acestei rubrici, nu mai e, deocamdată, loc.