Urmăreşti cum vrea să se aplece asupra mâinii tale, să o sărute, şi îţi spui că a sosit momentul să ne coborâm zeii din Olimp, să-i târâm pe Pământ şi să-i tăvălim în noroi. Nimic mai comic decât să vezi un zeu tăvălit în noroi, încercând să se ridice din noroi, să se cureţe, dar mâinile-i sunt pline de noroi şi în loc să se cureţe se mânjeşte tot mai tare cu noroi şi tu stai deoparte şi-i savurezi stupefacţia că tocmai Lui, invulnerabilul, i s-a putut întâmpla asta, apoi vezi cum, încet-încet, se scufundă în noroi şi-ţi vine să râzi, tare, în hohote, cu poftă, că Zeul adorat atâta vreme a fost tăvălit în noroi şi se scufundă în noroi şi nu ştie că, de data asta, legea lui Arhimede nu mai este valabilă.
