Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Variaţiuni pe tema ceremonialului băutului de ceai


Oana Hristea

14.01.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
1.

Seara ne strângeam cu toţii în spaţiul îngust şi cald al mansardei. Aprindeam lumânări parfumate, ardeam beţişoare cu miros de iasomie indiană şi beam ceai, într-o atmosferă ritualică şi familiară. Discutam despre lucruri frumoase, nu alegeam niciodată subiecte incomode sau neplăcute. Momentele de tăcere ne surprindeau uitându-ne zâmbitor unii la ceilalţi, într-o complicitate greu de aşezat în cuvinte. Timpul se suspenda, iar noi primeam o energie radiind dintr-o afecţiune împărtăşită, dintr-o prietenie dincolo de graniţele materiei. În acele momente, sufletele noastre se contopeau în spuma mistică a universului şi ne simţeam liberi ca puii de porumbel.

2.

Tatami-ul era îmbietor, iar uşile glisante, silenţioase. Totul în jur era tăcut, nu se auzea nici măcar clinchetul ceştilor de porţelan pictat. Kyoko mă privi cu ochi impenetrabili, cu un surâs imobil şi trist. Am privit-o la rându-mi. Soţul ei murise cu trei săptămâni înainte, rămăsese singură, fără copii care să o aline. Am pus ceaşca pe farfurioară şi am încercat să condensez în figura-mi de european întreaga gamă de sentimente reconfortante pe care o aveam în posesie. Kyoko a plecat capul, mi-a aruncat o nouă privire distantă, apoi s-a ridicat, cu veşmântul foşnind a frunze uscate, şi a deschis uşa batantă. Adierea vântului de seară ne-a întrerupt tăcerea.

3.

- De ce bei ceai? mă întrebă fata, muşcându-şi uşor buza de jos şi mângâindu-şi piercingul cu limba.
- Îmi aduce aminte de viaţa mea de dinainte. Nu ştiu, poate ar trebui să mă tratez de nostalgii inutile.
- Nostalgia ne ţine în viaţă. Ciocnim ceai cu bere pentru asta?
- Ce ştii tu despre nostalgie? N-ai mai mult de şaptesprezece ani. Ciocnim, deşi nu s-ar cădea.
- Ştiu. Am trăit o viaţă concentrată. Ca pulberea aia din ceaiul tău care se lasă la fund. Nu vrei bere? Are un efect testat împotriva chestiilor de nesuportat din viaţă, şi în definitiv, împotriva vieţii în general.
- Mulţumesc, trebuie să mă întorc acasă.
- Ne vedem şi mâine?
- Nu mai frecventez baruri de ani buni. Azi a fost o excepţie. Şi una deloc neplăcută, am ciocnit ceai cu bere cu o adolescentă cerebrală.
- Mulţumesc, mă consider într-adevăr o fiinţă raţională, mai raţională decât alţi reprezentanţi ai speciei mele.
- Permite-mi să îţi ofer ceva înainte să plec. În chip de rămas bun. / Scrie rapid două catrene pe un şerveţel./ Citeşte-le acum şi apoi reciteşte-le când vei avea vârsta mea, dacă nu se vor dezintegra până atunci. La revedere, prietenă! / Se ridică, îşi îmbracă paltonul şi iese.
Fata, uşor nedumerită, ridică şerveţelul, îşi opreşte privirea asupra literelor, apoi ia o scobitoare şi împrăştie particulele de ceai de pe fundul ceştii.
- La revedere, străin familiar.
Tuşeşte uşor şi înghite ultima gură de bere, apoi împătureşte şerveţelul şi se ridică.

4.

Nu mai e nimic, au distrus tot.
Omul se uită în jur, cu pupilele dilatate la maximum şi cu ochii ieşiţi din orbite. Genunchii îi cedară şi se prăbuşi.
Am rămas singur.
În jurul lui, pământul fumega, iar norul greu de praf înceţoşa atmosfera. Solul arăta ca un maldăr imens de gunoaie. Omul începu să plângă şi să se zvârcolească.
De ce am rămas eu ultimul? De ce nu am murit ca ceilalţi, într-o clipă, fără să simt nimic?
Imaginile din jur îl terifiau, iar gândul că era ultimul supravieţuitor al planetei îl aducea aproape de nebunie. Se simţea împresurat de gunoi negru. Deodată se ridică, se simţea înăbuşit în pământul rarefiat. Începu să meargă apăsat, greu, scufundându-se în porii de lut. Nicio culoare nu era perceptibilă, totul se uniformizase în argintiu. Se uită în sus, luna însăşi îşi pierduse strălucirea aurie şi părea metalizată. O foame de nesuportat îl cuprinse şi se apucă să scobească înnebunit prin mormanele de plumb lichefiat. Descoperi o rădăcină de copac, pe care o smulse animalic. Începu să o ronţăie nesătul, iar contactul vegetalei cu propria-i salivă o transformă într-o băutură a morţii, cu gustul cenuşiu al apocalipsei finalizate.

5.

- Mami, mami, am venit!
- Bună, iubito! Cum a fost la şcoală?
- Ooo, super! Am cunoscut un băiat drăguţ pe care îl cheamă Adam! Are 12 ani şi e super mişto!
- Mă bucur să aud. Sunteţi colegi de clasă?
- De bancă chiar!!! S-a mutat acum din Namibia, familia lui nu mai avea ce să mănânce acolo, aşa că au venit cu toţii aici.
- Înţeleg. Şi e un băiat prietenos?
- Da! M-a învăţat cum se salută în limba lui! Dar am uitat, îl întreb mâine iar.
- Îmi pare bine să aud că ţi-ai făcut un nou prieten. Vino să mănânci, masa e caldă.
- Nu mi-e foame, am mâncat din mâncarea lui în pauză. Mami, ce simţi când eşti îndrăgostit?
- Simţi că vrei să stai tot timpul cu băiatul respectiv.
- Chiar şi când eşti la baie?
- Cred că ai nevoie şi de momente de respiro. Majoritatea timpului, să spunem.
- Atunci cred că sunt îndrăgostită! O colegă mi-a povestit cum se prepară o poţiune magică, mă gândeam să o încerc pe Adam mâine!
- Cred că se pricepe mai bine la poţiuni decât noi, doar e african.
- Oare ştie voodoo?
- Cred că e prea mic, deşi nu se ştie niciodată.
- Mâine îi dau să bea din ceaiul meu de muşeţel, în care voi presăra petalele de crizantemă şi de trandafir. Voi spune şi incantaţiile! Abia aştept să văd ce se întâmplă!

6.

Nimic nu e mai minunat decât somnul. Mi-am dat seama de acest lucru în lungile nopţi hoinare, când rătăceam pribegit pe străzile londoneze, cu un singur gând în minte: imaginea unui pat mic şi primitor, cu cearşafuri proaspăt spălate ce miros a curat şi cu o pătură moale, care să mă acopere pe de-a-ntregul. Visam cu ochii deschişi, în atmosfera de ceaţă şi de felinare îngheţate, căutând cu ochii mijiţi ferestrele cu lumini calde şi dorindu-mi cu sufletul întreg ca o figură prietenoasă să apară şi să mă invite înăuntru. Aş fi acceptat pe dată, rămânând veşnic recunoscător, fidel şi supus binefăcătorului meu. Apoi aş fi păşit în pragul de lumină, m-aş fi descălţat cu grijă şi aş fi fost condus până în camera mică şi caldă unde m-ar fi aşteptat o cană cu ceai englezesc aburind şi o gustare. Gazda mea m-ar fi îndemnat să mă fac comod şi să mă simt ca acasă, iar eu i-aş fi mulţumit cu toată căldura privirii şi a sentimentului care m-ar fi inundat. Iar când aş fi rămas singur, aş fi deschis fereastra ce dă spre stradă şi aş fi privit în întunericul slab luminat, încălzindu-mi mâinile la reşoul cu flăcări portocalii. Aş fi privit străinul din faţa casei ce se oprise ostenit şi care se uita la rându-i cu ochi umezi de ceaţă şi de apăsare şi l-aş fi invitat înăuntru. Iar acela ar fi făcut acelaşi lucru până ce însuşi conceptul de străin într-o lume a oamenilor s-ar fi disipat în ceaţa londoneză.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer