Mama era şi mîndră, şi derutată că-s poet

 
Emil Brumaru este, probabil, poetul cel mai iubit de public, după Nichita Stănescu şi Marin Sorescu.
Sorescu şi-a cîştigat publicul prin inteligenţa combinatorie şi o poezie desfăcută, la vedere, sub ochii cititorului.
Stănescu şi-a cîştigat publicul prin actul de magie combinatorie şi printr-o poezie, dimpotrivă, refuzată înţelegerii comune. Nichita este atît de iubit şi popular tocmai fiindcă poezia lui Stănescu nu poate fi înţeleasă decît de connaisseur-i.
La fel se întîmplă cu Emil Brumaru, cu precizarea că unii dintre connaisseur-i au murit, iar alţii nu s-au grăbit să apară.
Brumaru este afectat în mod direct de enorma influenţă stănesciană, fiindcă aceasta din urmă a dat Cititorului un anumit model de reprezentare poetică: registru înalt, transfigurare a realului, cosmicizare a experienţelor concrete, ştergerea conturului individual şi social. Cititorul a învăţat de la Stănescu Nichita că poezia, pentru a fi Poezie, trebuie să fie abstractă.
De la Brumaru Emil, acelaşi Cititor trebuie să înveţe altceva. Nu proiecţie metafizică, ci inserţie în banalul cotidian. Nu expansivităţi simbolice, ci ritualuri domestice. Cosmosul nu este Altceva şi Altunde, spre care spiritul purificat al poeziei ne transportă. Cosmosul poetic este aici, în scenele cu lucruşoare şi mici vietăţi, cu un samovar, un fir de mărar şi un motan care toarrrrce mulţumit, în acolada imaginativă a artistului. Universul lui Brumaru este concret, mărunt şi mărunţit. Poetul mîngîie cu privirea obiectele umile făcînd, ca altădată tînărul Ionescu, "elegii pentru fiinţe mici"; şi developînd orele nesfîrşite ale timpului provincial
În această imaginaţie a aproapelui (iar nu a departelui de performanţă stănesciană), Brumaru este atins de aripa geniului. Privirea lui dilată "mărunţişurile" casnice şi le modifică structura. Fiecare obiect se naşte din nou, prin raporturile inedite şi valenţele deschise de versuri dislocante la modul uimitor.
Poetul, totuşi, nu face doar hiperrealism cu turnură fantastică. Într-un text al meu mai vechi din Dilema Veche, din care am şi preluat aici cîteva fragmente, observam că scriitorul se plasează mai degrabă într-un cîmp de tensiune al fantasmaticului, folosind prezentul dat pentru a evada în zonele unor obsesii fecunde.
S-a văzut aceasta, din plin, în extraordinarele răspunsuri oferite în interviul de faţă.
Unui poet mare încă din vremea regalităţii stănesciene îi trebuie un critic literar care să-l propună, să-l studieze, să-l analizeze şi să-l confirme ca poet mare.
L-am propus deja; l-am studiat bine; îl voi analiza pe o sută de pagini; şi îl confirm, de pe acum.
Emil Brumaru, un mare poet.


Daniel Cristea-Enache: Stimate domnule Emil Brumaru, am ajuns la finalul dialogului nostru. Aţi fost... indescriptibil şi de nerezumat. Aţi răspuns la fiecare rundă de întrebări cu maximă seriozitate (şi aplicaţie); şi totodată, cu o libertate creativă incredibilă. Aţi fost, deopotrivă, liber şi riguros, fantezist şi maniac al gramaticii, al nuanţei lexicale, al sonorităţii şi muzicalităţii fiecărui cuvinţel.
Mă gîndesc că, aşa cum intervievatorul studiază şi analizează atent personalitatea celui pe care-l "încolţeşte" cu întrebări - şi cel intervievat este interesat de persoana celui care întreabă. E o "lectură" reciprocă, încrucişată. Cum vă hotărîţi să răspundeţi solicitărilor de interviuri? Aveţi un criteriu după care vă selectaţi interlocutorii, spunînd "da" unora şi "nu" altora? Dacă aveţi un criteriu, care este acela?
Personal, mă interesează foarte mult răspunsurile dvs. la aceste întrebări. Fiindcă de ele depinde, cred, şi răspunsul la ultima întrebare pe care v-o adresez în cuprinsul acestui dialog pe LiterNet. Stimate domnule Emil Brumaru, aţi fi de acord să facem o carte de convorbiri?

Emil Brumaru: Să-mi amintesc... Primul interviu, deşi am făcut fel de fel de fiţe, opunîndu-mă, luînd în rîs încăpăţînarea lui blîndă (lucra tocmai la o carte de interviuri, o parte fuseseră publicate în revista Argeş, din redacţia căreia făcea parte, ba mă îndemnase şi pe mine, cu seriozitate, să intru ca redactor la secţia de poezie, prezentîndu-mă doar o dată pe lună, pentru cîteva zile, la Piteşti!, lucru destul de incomod pentru un om învăţat să scrie cînd îi trăsneşte roua, adică numai dacă simte că ceva se "mişcă" în el), enervîndu-l pînă la a-l determina să fie sarcastic cu mine şi-a-mi zice: "Sigur, dumnealui cîntă precum pitulicea, cînd îi vine!", primul interviu mi l-a luat Florin Mugur. Într-o zi m-a prins în toane mai bune şi pe loc, el bătînd la maşină, eu răspunzînd în răspăr, sprijinit de soba de teracotă, a încropit ceva. În volum a adăugat multe fragmente din sutele de scrisori primite de la mine. Cred că deja apăruse, sau era predat al treilea volum al meu, Julien Ospitalierul, chiar la dînsul, şi îl dezamăgeam declarînd ritos că după încă un altul, Cîntece naive, schiţat, o să termin "distracţia". De fapt nu glumeam, aveam impresia ca reuşisem să consum spaţiul din jurul meu, să-l storc ca pe-o rufă de amănunte (mă înşelam!), să-l transform în poezie... Sau poate că spaţiul, aerul luminos de peste dealuri, păduri, de peste lunca Siretului mă consumaseră pe mine! (Lunca Siretului! Prin părţile acelea era Ocolul Silvic, cu oamenii lui îmbrăcaţi ca-ntr-o operetă, cu uniforme verzui şi pălărioare şi mai verzi, ţuguiate, cu pană, bînd bere la sticlă, veseli, aşteptîndu-te oricînd să-şi înceapă aria lor vînătorească, suflînd în cornuri şi emiţînd triluri voiniceşti.) Oricum, nu mai scriam ca în primii ani, pauzele se lungeau, apăruseră şi scrisorile fremătătoare, îmbietoare, zăpăcitoare, ale elevei Tamara, repetentă în clasa a XII-a, făcînd naveta la Iaşi, paginile rupte de prin maculatoare, pline de promisiunile unor desfătări demne de O mie şi una de nopţi, fragmentele de lemn, expediate în pacheţele, reprezentînd bucăţi din patul ei de fecioară declarată. Mai cu seamă că era şi mare amatoare de Sade! Nebunia amoroasă se iscase datorită altui interviu, dat între timp la Tribuna, mai tîrziu (volumul lui Mugur urmîndu-şi lunga lui cale tipografică, ajuns apoi pe piaţă hăt mai încolo), unde-mi apăruse o fotografie de pe la 23 de ani, din facultate, şi în care specificam că-s medic la Dolhasca. Acela a fost interviul fatal! Şi nu numai Tamara mi-a scris, ci şi o asistentă medicală, o trupancă dotată nibelungic, marfă!, Mimi Puia, din Brăila, de-o stîngăcie gramaticală năucitoare şi excitant-dezarmantă. Ghinionul a pus-o să-mi paseze şi o poză cap-picioare, de la o expoziţie din Bucureşti, flancată de un malac pe măsură (i-am reproşat şi ea mi-a explicat că tipul se afla întîmplător în preajmă!), expoziţie vizitată în concediul ei bovaric, sentimental şi haios! Înaltă, piciorongoasă, cu rotulele apetisante, fusta minimă cuprinzîndu-i fest coapsele, şoldoasă pîn' la durere, rîzînd cu patru perechi de dinţi splendizi, c-o alură de-un kitsch copleşitor, de tută versată în ale tehnicii erotice, am abandonat-o după cîteva misive cu spume, de-un fals lirism al expeditoarei c-un nume parcă inventat, comic cumva, dacă nu savuros-ispititor de-a binelea. Repetam în gînd, oarecum entuziasmat de negoţul înfiripat: "Mimi Puia din Brăila/ Vinde bucile cu kila‼!". Mugur era contrariat şi asista la dizolvarea paradisului din spatele casei, unde, amîndoi întinşi în şezlonguri, discutam aprins "literatură". Atunci, în premieră, un măr perfid şi trădător, stricat la coajă şi la miez, cu codiţa debilă, mi-a căzut în creştet, uimindu-l şi pe Mugur, fiindcă fructele, de ani de zile, bufneau doar prin iarba din jur! Iar şezlongul în care stam lăbărţat regeşte, putrezit de ploi, s-a dărîmat sub mine! Semne clare‼! O detronare ruşinosă, cu martori, de la conducerea imperiului meu de lene vastă! Tamarei îi găsisem o rezolvare în versuri, acolo se numea Lèprocika şi întreaga Rezervaţie naturală de îngeri era afectată, infectată de o mică "Leprozerie ideală" construită rapid la o periferie a ei. Colac peste pupăză, începusem să-i trimit elevioarei avide de cultură şi pupeuri cărţi pe care scriam Biblioteca Leprozeriei Ideale, obligînd-o să citească, chiar să traducă. Nu pot uita cum am primit un caiet grosuţ scris îngrijit cu pixul, conţinînd poeziile lui Valéry, rimate şi ritmate perfect! Asta m-a ruinat, peste cîţiva ani eram căsătorit cu ea! Pe Mugur nu-l impresionau farafastîcurile noastre. Soţia lui, Iulia, bolnavă, intra o dată pe săptămînă la dializă. Dializele s-au îndesit. Aparatele erau puţine. Mi-a povestit cît de mult l-a ajutat Adrian Păunescu în nenorocirea nevestei, obţinîndu-i o aprobare nesperată pentru tratamentul extrem de costisitor.
Dar să revin la interviuri. Nu le ţin minte pe toate, se înţelege. Nu răspundeam la întrebările dum-dum, de soiul: Ce este poezia? Ce este femeia? De ce scrieţi versuri? Ce este viaţa? Agreaţi sexul în grup? Dar omida păroasă a dudului? Gătiţi "ostropel de scolopendră dulce"? Vă roadeţi unghiile? Umblaţi cu fofîrlica? Ş.a.m.d... Mă hotărăsc greu să dau cîte unul, şi numai în scris, reportofoanele mi-au jucat nenumărate feste. M-am trezit cu cuvinte adăugate din zelul niţel obscen al reporteriţelor. Nu pot uita cum o lungancă blondă, simpatică, ce-mi cumpăra şi iaurturi, ca să mă scutească de drumuri, cu un defect de vorbire, clipocind din buzele-i senzuale din cînd în cînd, ca o mlaştină carnală, promiţătoare de mormoloci obscuri, mi-a introdus într-un interviu scurt, la o revistă locală, un cuvînt nepronunţat de mine, deşi-l folosisem copios în Infernala comedie: lindic! Mi-a sărit capsa, i-am telefonat să se prezinte cu reportofonul la mine, să verificăm dacă, într-adevăr, pomenisem despre atît de delicatul, de gingaşul şi de ocultatul chiţibuş feminin, absolut esenţial în smîrcurile divine! Nici vorbă! Ea venise împăciuitoare cu o plasă doldora de iaurturi degresate, 0,1%, să mă domolească, dar textul apăruse, mă strofocam degeaba. Mi-a explicat, spăşită, crăcoasă cît încape, că fusese o greşeală de transcriere. Dar cea mai năstruşnică chestie e alta. Mi-a telefonat o admiratoare, prin anul 2000, cînd începusem să public în Plai cu boi nişte sonete picante. O contabilă de vreo 30 de ani, din Iaşi, dorea să se întîlnească cu mine. Am stabilit locul de randevu în biserica aflată vizavi de Parcul Expoziţiei, unde se întoarce tramvaiul. Era o tipă planturoasă, sculpturală, solidă, cu ochelari enormi, crupă la etaj, pulpe fine, şlefuite la meserie, ce mai, cancer! Ne-am ales o măsuţă retrasă, am băut cuminţi bere la halbă, am mîncat mici cu scobitoarea, ea a fumat interminabil, artistic, ţigări lungi, eu am delirat pînă spre seară, devorîndu-i decolteul voluptuos, mîinile nervoase, expresive, nările dilatate, picioarele aranjate mortal genunchi peste genunchi. Pe urmă am coborît conversînd, romantici, pe Copou, ca să se ducă acasă, undeva pe stradela Sărărie. Era o toamnă prăbuşită-n mormanele uriaşe de frunze. La un moment dat s-a oprit pe trotuar şi m-a întrebat subţirel, serafic, inofensiv, într-o inocenţă desăvîrşită: Domnule Emil Brumaru, întrebuinţaţi în versuri un cuvînt pe care nu-l înţeleg: lindic! A intercalat o pauză retorică. Ce este lindicul!? Am rămas meduzat, fixat pe ciment, "stîlp în lună". Îşi bătea joc de mine? Mi-am revenit şi i-am răspuns sec, ţeapăn, demn şi pedagogic: Domnişoară, lindicul e denumirea populară a clitorisului. Sper să fi învăţat la anatomie, nu? Daaa?!, a exclamat "femeia la 30 de ani". Uau!, a sonorizat ea vocalele, limpezindu-le-n gîtlej ca pe-o gargară mentolată, nu ştiam, v-o jur. Sînt crescută la oraş. Ne-am despărţit precipitat, eu sărutîndu-i respectuos palma languroasă, cu degetele terminate în unghii ojate violet, ea la fel de monumentală şi ingenuă-n tîrtiţa-i mirobolantă, balansată leneş, amînat, hm! Nu ne-am mai văzut niciodată! Am aflat că frecventa cenaclurile literare, însoţită galant de un brav ofiţer de la Cercul Militar.
Ceea ce mi-am propus, înaintînd în vîrstă, a fost să caut să le dau interviurilor o savoare şi-o aromă de gen literar de sine stătător, să le lucrez, în scris, ca pe nişte interminabile poeme în proză, adunînd întîmplări reale, pipărîndu-le la găurică, explicînd, cît mă pricepeam, finele mecanisme ale producerii unui vers, ale unei iubiri, să-mi descopăr în memorie, cu o curiozitate veşnic nouă, copilăria, pubertatea, adolescenţa, tinereţea, maturitatea, eşecurile şi izbînzile, atmosfera din studenţie, din spitalele în care am fost, şi ca medic, şi ca pacient, ambientul, atmosfera, oamenii, cerul, pădurile, oh, pădurile de la Dolhasca unde, singur, iarna, cu sania trasă de un cal bătrîn mă înfundam pe drumuri înguste, forestiere, într-o tăcere solemnă, dincolo de ultimele case ale satului Valea Poienii, cînd făceam vaccinări la copii 0-1 an, cu copacii sticlind orbitor de zăpada îngheţată, visînd la Labiş, înţelegîndu-l de abia în clipele acelea, rătăcind, înaintînd în basmul cristalin, feeric, pînă ce mă apuca frica şi mă întorceam speriat de măreţia de nedescris a frumuseţii ce-mi tăia respiraţia, de echilibrul precar al candelabrelor de chiciură ireală. Şi eu şi calul scoteam aburi calzi, vizibili, rotunzi.
Tot mai des mi se închega în reverii somnolente trupul duios şi de neasemuit cu nici o femeie al Mamei. O mamă pe care nu am ştiut s-o preţuiesc cum se cuvenea. Îşi parfuma dens lenjeria intimă, de care se debarasa întruna, transpirată abundent şi naiv la subsuori şi-ntre coapsele năvălite de-un păr sălbatic, lipicios, cleios, stăpînit cu greu în chiloţeii cocheţi de milaneză, aruncaţi într-un coş de nuiele împletite, cu desuuri murdare, luate-n primire de incomparabila servitoare Profira, cea care mulgea, pe vine, dezvăluindu-şi tot misterul puţei, şi-o vacă melancolică, pe Lunaea. Răspîndea o mireasmă de povidlă (magiun) cu nuci, unsă pe felii groase de pîine neagră, proaspătă, hăpăită cu poftă. Dojenile ei, mîngîierile ei, gesturile ei, hainele-i îmbătătoare, obiectele ce le atingea, viaţa ei zbuciumată, afectuoasă, uneori indiferentă la băieţandrul de lîngă dînsa, neluînd în seamă observaţiile mele în situaţii desul de complicate, alteori neaşteptat de înţelegătoare şi de protectoare, îngăduindu-mi năzdrăvăniile şi erorile, deschizîndu-mi ochii, lămurindu-mă, corijîndu-mi greşelile, iertîndu-le, facilitîndu-mi aventuri cu amante mature, rafinate, prietene sau colege de-ale ei, ce-o ţineau la curent!, mărturisindu-mi tristeţile, deziluziile, teama că va îmbătrîni, că va muri... Era şi mîndră, şi derutată că-s poet. A primit, emoţionată, în locul meu, care lipseam, un premiu dat cărţii de debut, de Uniunea Scriitorilor, la Iaşi, la un festival Eminescu. A fost cu noroc! Cu cecul acela de 5000 de lei, am cîştigat, la o tragere, prin toamna lui 1971, o Dacia 1300, aiurind satul şi pe profii de la liceul de 12 clase din comună. De mic, de cînd eram prin clasa a doua sau a treia, la Belceşti, m-am îndrăgostit iremediabil de mama mea, o zeiţă domestică, uşor impudică, schimbîndu-şi rochiile de faţă cu mine, scoase peste cap, sub ele purtînd combinezoane fine, scurtuţe, rulîndu-şi ciorapii, dezinvoltă, spre portjartiere subţiri, rugîndu-mă să-i prind sutienul în nişte cheutori plasate incomod între umerii dodelini, drăgălaş fesulie şi vorbăreaţă, aluzivă, sporovăind în dodii, îndeosebi cînd bea unu-două păhărele de ţuică ce-o cărasem (2 butoaie de 100 de kilograme fiecare) de la Ciceu, trebăluind mereu, ajutată de-o servitoare ascultătoare şi tinerică (intens curtată prin ieslea din grajd de acarii Munteanu şi Bujoreanu), scoţînd la iveală turnuri fantastice din cremă de zahăr ars, stropite cu esenţă de rom, tremurînd în farfurii cu margini dantelate, frămîntînd cu străşnicie aluatul pregătit în covata largă, într-un ritm ce-i cuprindea aţîţător tot trupul, pentru cei mai pufoşi cozonaci, dormind după amiaza cu băieţelul ce se foia enervant, mama aţipind doar într-o cămăşuţă, sub un cearceaf, întoarsă cu spatele ei dumnezeiesc şi torcînd uşurel ca o pisică uriaşă. Îmi apropiam mîinile mici cu sfială de pielea ei albă, strălucitoare. Continua să doarmă, se prefăcea doar? Ea devenea întotdeauna un Moş Crăciun durduliu şi pletos, se apleca fascinîndu-mă cu moliciunea picioarelor pline, umflate neverosimil mai sus, în două hemisfere crăpate adînc, sub bradul pregătit de cu seară cu globuri, steluţe de argint şi beteală răsfirată sclipicios, expunîndu-şi frăgezimile tabu. O pîndeam c-un palpit inexplicabil! Adevăratul dar era fundul ei întrezărit o clipă, puternic despicat, la pîlpîitul lumînărilor din pom. Mă alinta, spunîndu-mi: Tuculuc, Milache, Nelucu... şi se lăuda cu mine peste tot. Lui taică-meu îi zicea Grişa, iar el o dezmierda Lizanca, Liza, Lizet... de la Elisabeta. Deseori o plesnea c-o pălmuţă umedă peste dosul răsfăţat, tam-nisam, sau chiar cu paleta ce-i folosea la dat drumul trenurilor trecînd cam halandala prin halta izolată. Lizet nu protesta, se obişnuise cu obolul primit zilnic, cu ofranda adusă farmecelor ei de nimfă rătăcită printre mobilele casnice. Viaţa de familie curgea, deocamdată, lin. Cîte n-ar fi de povestit...
Şi uite că se cam sfîrşesc istorioarele. Desigur, ele pot să ţină mai mult, o carte este oricînd posibilă, însă alcătuind-o cu răbdare, pe etape, nestingheriţi de grabă, dichisind-o pe îndelete, nepresaţi de evenimentele cotidiene... Îmi umblă, obsedant, prin minte cîteva versuri de Alexandru Philippide: "M-atîrn de tine poezie/ Ca un copil de poala mumii,/ Să trec cu tine puntea humii/ Spre insula de veşnicie/ La capătul de dincolo al lumii./ Mă vei lăsa acolo singur/ Alături de toţi morţii lumii?" Cînd mi-a murit mama, am rămas al nimănui...