Criticul nu m-a înţeles; şi am plîns ca un copil în poala viitoarei mele foste soţii

Daniel Cristea-Enache: Poemul iarnă cu mircea scris de profesorul "ratat" Pop Ioan a primit, în 1986 sau 1987, Premiul Festivalului de la Sighetul Marmaţiei... Cine mai era în juriu, în afara lui Laurenţiu Ulici?
Destul de puţin se vorbeşte, astăzi, despre acest critic literar care a însemnat foarte mult pentru generaţia '90. A descoperit şi a sprijinit mulţi poeţi şi prozatori care ulterior au confirmat.
Cît de importantă a fost întîlnirea cu Laurenţiu Ulici a unui poet ca Ioan Es. Pop? Îi mai datoraţi ceva criticului dispărut, în afara acelui premiu iniţializator?

Ioan Es. Pop: Atunci cînd va reveni din tăcerea lui ostenită marele poet Cristian Popescu, se va întoarce cu adevărat în scenă şi Laurenţiu Ulici, ceea ce nu înseamnă că acesta din urmă l-a susţinut doar pe Popescu sau că doar în asta stă valoarea lui intelectuală şi umană. Îi sîntem datori atît de mulţi, încît întoarcerea lui nu poate fi amînată sine die.
În ceea ce priveşte premiul primit de mine la Sighet, premiu inimaginabil de important pe atunci pentru poeţii nedebutaţi, el are în spate o poveste pe care aş spune-o aici. Coborîm dinspre 1986-1987 spre 1983 sau '84. Pop e profesor în Ieud. La un moment dat, graţie directorului Petre Dunca, el însuşi poet, apare în această comună, binecuvîntată în toate felurile, o echipă de literaţi de seamă de la Bucureşti. Pe scena căminului cultural din localitate, alături de mai mulţi poeţi din judeţul Maramureş, urcă şi Pop şi citeşte trei poeme. Cumva, chintesenţa a ceea ce izbutise să scrie pînă atunci. Pe două dintre ele vi le voi reproduce mai jos, de al treilea nu-mi aduc aminte. Reacţia "bucureştenilor" i-a fost atît de favorabilă acelui Pop, încît o vreme acesta s-a scăldat în amăgirea că e un poet pe bune. Vă reproduc cele două poeme, pe care le credeam poemele mele rugăciune, după care vă zic povestea mai departe:

"el călătorea înainte şi numai el
vedea întunericul. noi ceilalţi
nici n-am privit vreodată mai departe
de călcîiele lui. ne fusese destul să vedem
trandafirul urmei sale pe nisip.

nu l-am întrebat niciodată unde ne ducem deşi
doar el ştia încotro sînt plajele, marea sau
ce trebuia să se afle la capăt.
n-a vorbit nimănui niciodată. acum
sparge timpanele muţenia lui.

treziţi-vă, geme careva, a
murit călăuza - dar noi nu.
la ce ne-am trezi şi cu ce-am mai rămîne
dacă ne-am trezi în întregime?"

Şi:

"ei sînt adînci ca rozele. ca pe nişte frunze
îi mătură gîndul. adu-ţi aminte
de cîtă moarte sîntem în stare
şi în cer cît pămînt e.

dar ei sînt adînci ca rozele toamna.
frunza mîinii căzînd suspină
ca o pasăre pe mediterana -
obositoare a apei lumină.

totuşi, zicea, e prea multă zăpadă.
iarna prin gura lui se ninse.
nu-i mai lăsă nici pe ei să se vadă.
le căzu peste mîini şi le stinse."

Bine, iar cîteva luni mai tîrziu, apare în Ieud, alături de alţi bucureşteni cu renume, Laurenţiu Ulici. Ocazia o reprezenta o manifestare organizată de acelaşi extraordinar Petre Dunca, în casa căruia l-am cunoscut pe poetul Ion Gheorghe. Evenimentul se numea "Codicele de la Ieud" şi reunea, o dată la doi ani, dacă îmi aduc bine aminte, istorici, literaţi şi alţii asemenea, pentru a confirma / infirma faptul că respectivul codice a fost primul manuscris în limba română. Şi, cumva de înţeles, în timpul acelor zile magice, a avut loc şi un cenaclu. Nu la căminul cultural, ci la o stînă aflată la mulţi kilometri depărtare, pe "vîrvuţ de munte".
A venit acolo toată suflarea intelectuală a satului. Urma să citesc alături de alţi trei poeţi din Maramureş. Ziceam că, prin poemele mele, dintre care două au fost deja citate, îl voi da gata pe Laurenţiu Ulici, instanţa supremă a acelui cenaclu ad-hoc. Nu. N-a fost aşa. Criticul n-a vibrat la mine. Nu m-a înţeles, aşa am crezut atunci şi am plîns ca un copil în poala viitoarei mele foste soţii tot drumul pe care l-am făcut cu un autobuz special închiriat, pînă la ajungerea în sat.
Îl duşmăneam pe acel Ulici, dar mai ales eram stîrnit. M-am adunat. M-am dedicat şi mai tare scrisului. L-am descoperit cam în acea perioadă pe Cristian Popescu. Am trăit revelaţii. Mi-am dat seama că iarnă cu mircea, poem scris ulterior întîlnirii de pe munte, putea fi socotit poezie. Plus că, o dată la cîteva luni, îi trimiteam prin poştă lui Laurenţiu Ulici (cît pe ce să scriu "Unici" ) cîte o scrisoare cu texte produse după întîlnirea de pe munte.
Unicul răspuns a venit în clipa în care mi s-a comunicat, atunci, prin '86 sau mai degrabă '87, că mi s-a decernat Premiul Festivalului de la Sighet. Şi acum e timpul să răspund la una dintre întrebările întrebării dumneavoastră: din juriu făceau parte printre alţii - alături de Laurenţiu Ulici - Marin Sorescu, Nicolae Prelipceanu şi Gheorghe-Mihai Bârlea. Sori de-ai mei care nu s-au stins nici astăzi.
Din clipa aceea l-am iubit pe Laurenţiu Ulici. Nu mi-a fost uşor să-i cîştig dragostea bărbătească în jurul căreia gravitează treaba asta femeiască numită poezie (sorry, nu vreau să par incorect politic). E foarte important ca la un moment dat, după multă, multă aşteptare, să primeşti un răspuns bun. Îl vei respecta pe cel care te răneşte, dar îl vei iubi doar pe cel care îţi va oferi, la un moment dat, încrederea lui şi va empatiza cu tine. Aceasta a fost marea şansă a celei de-a doua întîlniri cu Laurenţiu Ulici. Dacă nu vă deranjează, în dialogul nostru, v-aş mai vorbi puţin despre acest om rar, Lanterna din spatele Luceafărului*.

*) După Revoluţie, Laurenţiu Ulici a condus noua serie a revistei "Luceafărul", pînă la moartea lui, în 2000.