Am ajuns aseară târziu în sătuc şi după o ploaie cumplită, răpăitoare, sinistră, liniştea locului ne-a îmbrăţişat protector, înainte de a ne fi amplificat emoţiile stârnite de noutatea spaţiului descoperit. Aproape întotdeauna încerci senzaţii asemănătoare când intri într-o lume nouă. Aici, la Saint-Sever-de-Rustan, după zgomotul continuu al rulării pe autostradă, noutatea e liniştea. Zgomotul rulării a fost absorbit pur şi simplu în munţi invizibili de vată. O linişte veche de câteva secole, conservată cu grijă între zidurile caselor cu aspect vetust, violată acum intempestiv de doi străini ajunşi întâmplător în peisaj. Le petit lion abia înainta pe autostrada transformată dintr-o dată în râu. Apa se revărsa valuri-valuri pe parbriz şi făcea să pârâie groaznic toată caroseria. Credeam că e grindină şi-mi îndoaie tăblăria. Aveam în memorie imagini difuzate la TV cu maşini devastate de furtuni recente, cu parbrize sparte în urma unor averse însoţite de grindină.
Gazdele dormeau, doar Lucian ne-a aşteptat pe podul vechi peste Arros, de unde ne dirija prin telefonul mobil ca să nu rătăcim drumul, căci numai pe pod avea semnal. Aşa că abia în dimineaţa asta facem cunoştinţă cu gazdele noastre, colegii lui Lucian din Bangladesh: Sholu şi Mark, oameni simpatici, primitori, sprinteni, azi în mod deosebit mobilizaţi pentru că la amiază, în afară de noi, au invitaţi. Cu vârste cuprinse între 36 şi 42 ani, cei doi formează un cuplu modern de profesori itineranţi. Ultimii doi ani i-au petrecut în Dhaka la International School Dhaka iar acum au revenit la această proprietate, considerată casă de vacanţă, din Franţa, pe care vor s-o transforme în pensiune şi să renunţe la profesorat, dacă se poate. Transformarea are şanse, deoarece clădirea e mare, cu etaj, cu multe camere. Pe aici nu prea sunt clădiri noi, toate par aduse la lumina prezentului dintr-un trecut neguros, legendar, încărcat de istorie. Casa lui Mark are o arhitectură simplă, specifică regiunii Bigorre, cu pereţi lipsiţi de ornamente şi cu ferestre acoperite de obloane din lemn, vopsite într-un albastru deschis, spre gri-pal. Lângă uşa de la intrare, Mark a pus o placă metalică pe care scrie La bonne vie. Poate că acesta va fi şi numele pensiunii. Nu ştiu cât de promiţător poate fi vadul turistic în schimb, pentru că sătucul pare o fundătură, după mine, deşi reţeaua de drumuri e foarte bună, vreau să spun că toate toate drumurile sunt asfaltate bine, fără gropi. Drumurile impecabile ne impresionează îndeosebi pe noi, pe români. De la coborârea 14 de pe autostradă, la Tournay, şi până la ultimul grajd, garaj sau proprietate toate căile de acces sunt asfaltate.
Mark e englez iar Sholu are mamă nemţoaică şi tată indian. Descendenţa ei asiatică se recunoaşte după tenul măsliniu şi ochii de culoarea păcurii, mari şi contemplativi. Fiica ei de 16 ani, Izabela, o frumuseţe exotică în devenire, i-a însoţit în Bangladesh, unde şi-a continuat studiile şi acum se laudă că ştie mai multe cuvinte în limba bengali (bangla, cum îi aud spunând) decât ei. Te pui cu receptivitatea tinerilor?
Azi e animaţie mare în bucătărie. Se aşteaptă la prânz vizita primarului din localitate pentru a discuta despre şansele proiectului lor cu pensiunea. Mark pregăteşte salata, Sholu se ocupă de carne, Izabela curăţă legume. Ajutăm şi noi cu ce putem. Cu puţin înainte de ora prânzului îşi face apariţia Claire, o vecină corpolentă, de vreo 45 de ani, atât de exuberantă încât numai gura ei se aude. Ea pune pe măsuţa din living un dicţionar englez - francez, recunoscând amuzată că nu stăpâneşte limba engleză ca să poarte o discuţie cu o familie de englezi, deşi gazdele vorbesc franceza la nivel uzual. Eu intervin că ar fi trebuit şi un dicţionar francez - român, iar Claire, după ce se scuză neştiind că va întâlni români la prietenii ei, plusează, spre amuzamentul tuturor, că ar fi trebuit, probabil, şi unul francez - bengali. Deşi s-au cunoscut ca vecini, Claire nu locuieşte în sat. E funcţionară în Toulouse, unde are un apartament închiriat. Aici vine rar sau când este invitată, subliniază zâmbind semnificativ. Forfota creşte la apariţia primarului însoţit de consoartă. Jean-Pierre este un bărbat matur, având o faţă cu pilozitate accentuată. Părul grizonat are nuanţe roşcate în zona mustăţilor lungi, răsucite cu meşteşug spre urechi. Mustăţile trimit spre un virtual muschetar, părul lung spre un artist. Lucian îmi şopteşte că e artist, sculptează. El i-a văzut lucrările şi vrea să deschidă o expoziţie. "Unde?" întreb mirat, intuind cu răutate răspunsul. "Aici", aud din gura lui Lucian cuvântul aşteptat, însoţit de un zâmbet ce-i schimonoseşte pentru o clipă figura. Nu contenesc să mă mir: "În satul ăsta de 40 de case?" Atâtea am numărat pe Google maps. "Poate uiţi că suntem în Franţa", articulează din vârful buzelor Lucian. Aşa e: Franţa e ţara artiştilor şi asta se poate constata chiar într-un sătuc uitat de lume, situat între Toulouse şi Tarbes, în vechiul ducat al Gasconiei. Parisul are o concentraţie mai mare de artişti pe metru pătrat, dar pandemia ajunge, în procent diminuat, până în Pirinei, constat oarecum admirativ, deşi, între noi rămânând vorba, nu văd ce şanse reale de afirmare au atâţia artişti. Mai ales unul ca Jean-Pierre, fie el şi primar.
Livingul lui Mark e jumătate atelier de pictură. Şevaletul mare are o coală de hârtie pe jumătate acoperită cu tournesol. Una din ţintele lui Mark, specialist în electronică, este să picteze. De aceea s-a retras aici. Aşadar: Jean-Pierre sculptează (n-am reţinut în ce), dar vrea să deschidă o expoziţie carevasăzică; Mark are de gând să practice pictura de şevalet, masa cu tuburi de culori şi duzine de pensule a fost acoperită cu o draperie între timp, cu ocazia vizitei, Lucian vrea să regizeze, nu mai întreb unde, e limpede că tot aici, spectacole de teatru. Soţia lui Jean-Pierre, mică şi energică, devine, la masă, cea mai vorbăreaţă persoană şi ne asigură că în zonă există talente remarcabile. Aminteşte câteva spectacole cu răsunet de pe aici. Ecoul acestor spectacole e de la şcoală până în pădurea de foioase, de peste drum, îmi spun răutăcios. Dar chiar şi aşa, nu e mai bine decât să nu se întâmple nimic? Îl întreb totuşi pe primar dacă au sală de spectacol. Mă asigură că se rezolvă, nu e o problemă. Mă bazez pe zâmbetul lui afabil. Eu am crezut, în naivitatea mea balcanică, în mod primejdios încă prezentă, că am ajuns în fundul lumii unde nu mişcă nimic în afară de crengile arborilor lovite de vânt şi când colo dau peste un centru de creaţie artistică! Va trebui să înţeleg încet că Franţa are nebănuite rezerve de talente, ascunse undeva în subsolul ei, ca pungile de ţiţei, din care ţâşneşte la suprafaţă aurul negru când şi mai ales unde nu te aştepţi. Nici nu contează că unii vin din Anglia, alţii din India, Bangladesh sau România. Istoria artei franceze e plină de alogeni. Important e că Franţa îi adună pe toţi sub steagul artei. Să mai adaug şi vorba românească "a tunat şi i-a adunat"? Poate că nu e cazul să fiu maliţios.
După salata pe post de antreu a lui Mark, se bea cidru în aşteptarea fripturii. E prima dată când beau cidru şi mi se pare delicios. Savurez gustul dulceag al licorii opaline şi încep să mă simt tot mai francez. Bavardajul e în toi. Se discută despre orice, se râde mult şi sănătos. Când îi spun lui Jean-Pierre că am făcut cu Le petit lion 3.600 de kilometri în trei zile, din România, mai exact din Cluj, până în Saint-Sever-de-Rustan, ochii lui ies brusc din orbite şi se lasă liniştea. O linişte plină de admiraţie, măgulitoare pentru calităţile mele de şofer, nu suficient de exersat, pe drumurile Europei. Se servesc, la alegere, pulet á la broche şi lapin avec sauce, alături de cartofi întregi fierţi în coajă. Urmează etalarea vinurilor franţuzeşti din care unii aleg rosé, alţii blanc. Nefiind prieten cu vinul, nu manifest interes pentru etichete şi nici pentru conţinut. Mi se pune în faţă, pe masă, o sticluţă ce socotesc a fi de parfum, dar numaidecât constat că e bere de 250 ml. Băutori de vin, francezii trec berea pe un loc secund. Beau puţin şi rar bere. Mă abţin de la îngheţată, motivând că mă feresc de dulciuri, cu toate astea Sholu mă îmbie, amabilă ca de fiecare dată, făcând observaţia că în vacanţă pot face unele excepţii de la regula impusă, fireşte, dacă asta nu dăunează prea mult sănătăţii mele.
După plecarea musafirilor, ne hotărâm să facem o plimbare toţi cinci prin pădurile apropiate. Regiunea e miraculos decorată cu păduri şi coline unduioase. Mark are hărţi cu toate vâlcelele şi movilele din jur pentru că sunt mari amatori de drumeţii. Fie pe jos, fie pe bicicletă. În hărţile acelea amănunţite găseşti cea mai neînsemnată potecă. Nu şi gardurile mai solide sau numai simbolice, trasate pentru a marca proprietăţile. Ne încurcăm în câteva garduri şi până la urmă renunţăm să ne afundăm în pădure. Ne întoarcem pe malul râului Arros, trecem pe lângă nişte pescari. Lângă pod sunt palmieri şi leandri somptuoşi. Peste drum e abaţia benedictină ce datează din 1297, având un portal sculptat în piatră din vremea romanilor. În rest, ruinele sunt ca la cetatea Şiria.
Mic excurs informativ.
Saint-Sever-de-Rustan este o comună aparţinând departamentului Hautes-Pyrénées din regiunea Midi-Pyrénées. În epoca galo-romană domeniul s-a numit Albaciacum (după numele romanului Albaciacum aciuit pe aici. Severus (devenit Saint Sever) a evanghelizat ţinutul construind o biserică. După martirizarea lui în 410, aici au venit în pelerinaj mulţi călugări benedictini ridicând abaţia. În timpul Revoluţiei Franceze, localitatea s-a numit Rostaing care a devenit cu timpul Rustan. Duminică fiind, satul e gol, nici unicul local nu e deschis din lipsă de clienţi. Nici nu îndrăznesc să mă gândesc la cât de pline sunt crâşmele din satele noastre, mirosul lânced combinat cu fum de ţigară, condiţia consumatorilor, hărmălaia făcută în timp ce discută. Despre magazine nici nu poate fi vorba în Saint-Sever-de-Rustan. Cei 137 de locuitori se aprovizionează cu cele necesare din localităţile limitrofe mai mari: Rabatens şi Vic-en-Bigorre. Pâinea vine pe roţi, cum aveam să vedem în ultima zi petrecută aici, înainte de plecare. Un fel de boulangerie ambulantă se opreşte pe străzi şi şoferul strigă Du pain! Du pain! aşteptându-şi clienţii. De fapt, pâinea are forma unor franzeluţe-batoane, lungi şi subţiri, pe care le vezi pretutindeni în Franţa. Oamenii ies din case şi se întorc apoi cu câteva baghete sub braţ. Peste tot e o curăţenie exemplară. Parcă satul n-ar fi locuit. Doar existenţa caprelor îngrădite pe o tarla, câţiva câini, cai şi ponei zburdând liberi pe alte proprietăţi îngrădite contrazic strania impresie. Caii sunt crescuţi de plăcere, poate pentru călărie, dar nu pentru tracţiune. Căruţe trase de cai nu există, s-au topit în istorie. Trei tineri, călare pe cai roibi bine ţesălaţi, trec pe lângă noi salutând politicos ca prin satele noastre. Nu văd vaci, deşi localnicii sunt crescători de vaci şi în aceste zile sunt în grevă. Fabrica Danone din zonă oferă un preţ foarte mic pentru laptele de la producător, de aceea aceştia preferă să-l arunce. Pe o placă albă, improvizată, înfiptă în sol la mică distanţă de o intersecţie, în loc vizibil, o mână grăbită a înghesuit cuvintele scrise cu vopsea roşie: Producteurs laitiers ça ne va plus a l'interieur et ça se voita l'exterieur! Ca şi la noi, micii producători se luptă cu marile concerne, dar parcă sunt mai uniţi. Lucian subliniază că francezii apelează la tot felul de proverbe subtile ca să se facă înţeleşi. Să fie şi acesta unul dintre ele?
6 iulie 2009, Saint-Sever-de-Rustan
Pornim cu maşina să facem cumpărături şi căutăm un garage ca să facem schimbul de ulei la cei 10.000 de kilometri înghiţiţi de Le petit lion de la ultimul schimb. Înghiţiţi cu veselie până la schimbarea electromotorului. După achitarea sumei de 2.000 de lei pentru înlocuirea lui, rularea a devenit mai puţin veselă. La staţia service auto ne întâmpină pe o tejghea tot felul de publicaţii. Răsfoiesc la întâmplare Le Pays info din 4 Juillet şi dau peste un scurt interviu cu... Cine altul dacă nu chiar simpaticul nostru primar de ieri, Jean-Pierre Curdi! Ce mică e lumea! Primar din 2008 şi până în 2014. Citesc şi nu mă dumiresc: Rencontre avec Jean-Pierre CURDI, maire de Saint-Sever-de-Rustan. Măi să fie! În fotografia alăturată interviului e un bărbat frumos, tuns îngrijit, bărbierit ca lumea, ce pare a fi Mel Gibson şi nicidecum hirsutul nostru artist cunoscut ieri. Se vede că şi aici se practică "întinerirea" mediatică nu numai la scriitorii bătrâni de la noi ce-şi pun tot poze din juneţe prin reviste, pe motiv că nu au altele. Schimbul de ulei şi un bec de la far costă 62 de euro. Factura cu antetul Station Service - Garage 36 avenue Gascogne este pusă într-un plic şi înmânată politicos. Deşi mecanicul mi-a completat şi lichidul pentru spălarea parbrizului, căci rezervorul acestuia era aproape gol, observ că pe factură nu apare. O fi din partea casei.
Ajungem în piaţa centrală din Rabastens-de-Bigorre (1.337 locuitori), cu un monument al unei căpriţe surprinsă sărind, înălţat pe soclul de piatră din mijloc. E un fel de capră neagră de pe la noi, presupun, întâlnită în Pirineii care azi nu se văd din cauza norilor. În scurt timp plouă. În jurul monumentului e târg de produse alimentare şi gherete cu haine, artizanat. Intrăm în supermarketul din apropiere să căutăm făină de mălai ca să facem mămăliguţă cu brânză deseară şi să arătăm gazdelor una din mâncările tradiţionale ale românilor. Nu găsim făină de mălai. Încercăm în următoarea localitate, mai mare, Vic-de-Bigorre (5.000 locuitori) tot în zadar şi n-am găsit cât am colindat prin Franţa. Acest produs nu se comercializează aici. În cele două localităţi au apărut câteva agenţii imobiliare, ziarele fac mare publicitate caselor puse în vânzare, semn că acest tip de afacere merge. Mulţi pensionari englezi şi-au cumpărat proprietăţi prin aceste sate şi oferta e generoasă. Deşi unele case par dărăpănături, preţurile îmi par ridicate. La întoarcere, ne rătăcim prin satele astea dintre Vic şi Rabastens şi deodată apare indicatorul Artagnan. Zâmbim de parcă ne-am fi adus aminte de un prieten. E personajul lui Dumas, gascon şi el. Pentru a face legătura între ficţiunea literară şi realitate accesez, după revenirea în ţară, câteva site-uri. Ce aflu e foarte interesant, de aceea transcriu succint. Artagnan e o comună, noi i-am zice cătun după numărul de locuitori, în Hautes-Pyrénées cu 433 de locuitori. Dar cătunul ăsta e la fel de aranjat ca un oraş, ca toate localităţile prin care trecem. Aşa că nu e cătun. Termenul românesc implică şi conotaţii negative ce ţin de primitivism şi sărăcie. Sărăcie o fi şi în Artagnan-ul de azi, dar nu se vede. Se pare că ar fi vorba despre o seniorie în regiunea Bigorre, o instituţie medievală ce organiza un ansamblu de terenuri, de proprietăţi funciare în vechea Gasconie. Dar D'Artagnan, după numele său real Charles de Batz-Castelmore, conte de Artagnan, a fost un homme de guerre français care a trăit între 1615 şi 1673. S-a născut la Castelmore în Gasconia şi a murit în asediul de la Maastricht îndreptat împotriva olandezilor din 25 iulie 1673. A fost căpitan de muschetari ai regelui şi l-a însoţit pe Ludovic al XIV-lea în călătoria făcută de acesta prin ţinuturile sale natale, prilejuind căpitanului de muschetari posibilitatea de a se reculege la mormintele strămoşilor şi câştigând admiraţia populaţiei. Muschetarii mergeau înaintea trăsurii regale trase de şase cai albi. S-a afirmat ca bun luptător, căzând pe câmpul de onoare. D'Artagnan are o statuie la Auch (comună considerată capitala istorică a Gasconiei) şi o altă statuie îi este ridicată la Maastricht, în Olanda. Mă gândesc, mutatis mutandis, la următorul aspect. D'Artagnan, duşman al olandezilor, are statuie în Olanda. Când s-a pus problema ridicării unei statui a mitropolitului ortodox al Transilvaniei Andrei Şaguna la Gyula, în Ungaria, dreapta maghiară s-a opus vehement. Nu are importanţă că Andrei Şaguna s-a născut la Mişcolţ, în nordul Ungariei, şi a studiat la Pesta. Nici că pe teritoriul României sunt atâtea statui ale personalităţilor maghiare ostile românilor. Se vede că în această privinţă Estul european mai are de învăţat. Mai ales are de eradicat radicalismul xenofob, prezent încă, sub multe forme, unele aberante, în UE.
Legătura dintre Charles de Batz-Castelmore, conte de Artagnan (se pare că el a îmbrăţişat numele mamei sale) şi personajul de roman porneşte de la vizita pe care a făcut-o Alexandre Dumas prietenului său din Marsilia, Joseph Méry. Acesta avea o bibliotecă impresionantă. Dumas a găsit acolo Memoriile lui D'Artagnan şi a fost profund impresionat. La 27 de ani de la moartea contelui de Artagnan au apărut memoriile sale, considerate apocrife. Dumas "împrumută" cartea de memorii şi uită să o mai returneze prietenului său. A fost atât de entuziasmat de acest erou încât a simţit nevoia să-l transforme în personaj de roman. Aşa a apărut romanul Cei trei muschetari şi celelalte continuări. În 1998, deci foarte recent, semn că legenda e vie, în comuna Lupiac (300 locuitori) s-a înfiinţat un muzeu dedicat lui D'Artagnan. Moştenirea e copleşitoare şi incită imaginaţia oamenilor de pretutindeni. Francezii dovedesc şi prin aceste exemple că ştiu s-o cultive.
Ne întoarcem dezamăgiţi, fără putinţa de a oferi gazdelor o mămăligă. Cinăm omletă cu şuncă şi tăifăsuim până târziu în grădină, sub pânza de cort întinsă între casă şi măr, unde picurii reci ai ploii nu au acces. Noi bem bere din sticle de aceeaşi mărime (250 ml.), gazdele beau rosé din cana de sticlă cu gât alungit. Sholu propune pentru a doua zi o vizită la "o vinărie" chiar dacă ştie deja că nu-mi place vinul. A degusta e una şi a bea vin e alta. Aşa că acceptăm propunerea.
(va urma)