Dar cum poate fi numit paşnic un popor care fabrică arme? Care a deţinut una dintre cele mai puternice industrii militare din Europa? Dincolo de faptul că de la asta li s-a tras în 1938, la München, cred că cehii fabrică armele la fel ca pe orice altceva: automobile, încălţăminte, bere. Li s-a ivit pur şi simplu ocazia, şi le fabrică. Le fabrică bine. Ce fac alţii cu ele, e treaba lor. Din anumite puncte de vedere, cehii îmi par mai nemţi decât nemţii. Mai consecvenţi, mai siguri pe ei, cu un răspuns mai coerent la provocările sorţii. Mai reci, adică, mai puţin impulsivi. Şi nu din laşitate, căci au dovedit în timpul campaniilor husite că ştiu perfect să se bată. Dar le-a fost de ajuns [2]. Pentru o defenestrare la Praga, şi încă doar de la primul etaj, alţii s-au războit treizeci de ani. Revoluţia cehilor a fost din catifea, separarea lor de slovaci, din pâslă. Cine-a mai pomenit una ca asta?
Am revenit acolo anul acesta şi Klara, fiica gazdei noastre din Praga, a vrut să ştie cât de schimbat am găsit eu oraşul. I-am spus că nu mi se pare schimbat, ceea ce a mirat-o, probabil, dar eu am văzut în asta o calitate la care poate nu m-aş fi gândit dacă nu mi-ar fi pus ea întrebarea. Pentru o Pragă ridicată într-un mileniu, ar fi fost dramatic să se schimbe vizibil în doar 34 de ani. Percepţia era totuşi relativă: ceea ce pentru Praga (şi pentru mine) erau doar 34, pentru Klara este aproape dublul anilor ei. Sigur, dispăruseră schelele, căci Jan Palach îşi avea deja monumentul său, şi erau alte Škode pe străzi, şi alte vitrine; şi chiar am văzut defilând domniţe şi paji (nu şi cavaleri în armură). Dar, deşi clădirile în care fuseseră locuinţe erau de-acum hoteluri, ele aveau aceleaşi însemne de breaslă şi aceeaşi numerotare dublă. Aceiaşi turişti în blugi se odihneau la umbra aceloraşi turnuri, aceiaşi sfinţi le dădeau solemn ora exactă; şi berea era la fel de gustoasă. Ca să nu mai vorbesc de Vltava şi de podul ei şi al lui Karel al IV-lea de Luxemburg, de Hrad şi de Zlatna Uliča, unde a trăit Franz Kafka, şi de cea mai veche Universitate latino-germano-cehă din Europa. Cât timp oraşe paşnice ca acesta nu se schimbă, s-ar putea într-adevăr să mai existe o şansă.
***
Între timp (1994) reuşisem să-mi închei turneul propus prin Europa Centrală [3], ajungând la Bratislava şi Viena. Capitala slovacă, prin care doar am trecut, mi-a părut neglijată şi tristă, sfâşiată între regrete şi resentimente atât faţă de cehi cât şi faţă de unguri (deşi noaptea, pe cer, se zărea haloul luminilor Vienei). Dominat de un castel cu patru turnuri destul de puţin graţioase, oraşul dunărean a fost aproape două sute cincizeci de ani capitala Ungariei! Şi cum mai mereu apar diferende de stat între Slovacia şi Ungaria, mă gândesc că ştiu prea puţin despre adevărata stare de lucruri ca să-mi mai dau şi eu cu părerea. Tot ce pot spune este că şi acolo am văzut femei extrem de frumoase, ca şi la Budapesta. Să fie totuşi de bine, cumva?
Cu Viena speram să mă întorc, matur şi nostalgic, la începuturile drumului meu. Poveştile mamei şi amintirea Budapestei, dar şi faptul că Austria aparţine unui spaţiu cultural major şi nici nu trecuse prin comunism, mă făceau să-mi imaginez Viena ca pe o capitală exuberantă: Wiener Walzer şi Wiener Wald, o mulţime de w-uri dansante (în aleasă armonie cu spiritul elevat, nobleţea şi stilul; cum spuneam, îmi schimbasem deja părerea despre frivolitate). Un fel de Paris al lumii germanice, iar asta însemna enorm pentru mine: căutam să apropii cele două oraşe din visurile părinţilor mei, fiindcă ei n-au apucat să le vadă.
Căutând aşadar în Viena Parisul meu imaginar, am găsit aerul aşteptat de capitală imperială, dar fără urmă de exuberanţă. Din palatele de pe Ring, şi din Schönbrunn, nu lipsea însă nimic din ce autocraţii lumii au imaginat ca să-şi marcheze splendoarea: nici forul roman, nici Versailles-ul (şi nici chiar Casa Poporului, într-un anume sens; lipsea însă Dunărea, marginalizată şi înlocuită cu un Donaukanal care, deşi din Donau se trage, tot Kanal este, până la urmă). O lume străină de aspiraţiile mele, pe care n-aş fi putut s-o iubesc. Arhitectul din mine ar fi trebuit să vadă proporţii, şi stiluri, asta a fost învăţat. Dar eu uitasem tot ce ştiam, terorizat de acele prezenţe masive care nu vroiau gândurile mele şi ale celor asemenea mie, ci exclusiv adoraţia noastră. Simţeam că sunt obligat ori să mă supun, ori să dispar, şi am ales să dispar. Ca să pot respira. Cum a reuşit oraşul acesta odios (eram furios şi trecusem în extrema cealaltă) să absoarbă admiraţia atâtor milioane de oameni? Mama, cel puţin, nu-l văzuse! Nu se poate, mi-am spus, ca şi Parisul să fie la fel!
Mă întrebam cum se descurcă vienezii cu asemenea himere care încearcă să le tulbure visele, dar cred că s-au învăţat cu timpul să nu le mai bage în seamă, să-i lase pe turiştii naivi să se lupte cu ele. Iar ei s-au retras în cartiere molcome, precum Grinzing, ori pe străzi pitoreşti din vremea imperiului Romano-German, când problemele se puneau diferit. Ori în blocuri, unde doar prezentul există. Arhitecţii Vienei au umplut oraşul cu ele, stil Casă-la-Ţară-cu-Şapte-Etaje, stil Egiptul-Antic-cu-Papiruşi sau stil fără-Stil. Blocuri [4]! Preferabil, oricum, decât să strice Pădurea...
N-am găsit exuberanţa vieneză în palate, nici în valsuri (ar fi fost anacronic), nici chiar în clădirile teribiliste ale lui Friedensreich Hundertwasser, de care eram prevenit şi pe care le consideram un gest fără consecinţe în stil, genul decâtsăfa-cemcatoatălumeamaibinefacemaltfel. Abia după ce am văzut şi eu Viena i-am înţeles lui suferinţa [5], şi faptul că e atât de apreciat mă face să cred că mai sunt şi alţii care suferă. Asta m-a liniştit, oarecum: poate că, totuşi, n-am înnebunit eu aşa, dintr-odată. N-am întâlnit exuberanţa nici în numita Haas Haus (operă a arhitectului Hans Hollein, terminată în 1990) o clădire din inima oraşului, din piaţa domului sfântului Ştefan, ciudăţenie deconstructivistă de cuburi strâmbe din care ies cilindri, cu umbreluţe roşii şi cu sclipici, cu sute de detalii din istorii diferite şi care ezită între a se prăbuşi şi a-şi lua zborul. Pe scurt, postmodernism acut, cu care admit că nu mă prea aflu în cele mai bune relaţii. Dar când tocmai mă pregăteam să fiu sincer scandalizat, ca tot omul de bine, am zărit chiar alături o casă de patru etaje, insipidă şi plată, cu aerul de policlinică tip de cartier de prin anii şaizeci. Cu staţionar. Care purta lucrativul nume de Hotel Am Stephansplatz. Mi-am spus imediat: băiete, ai în faţă două exemple extreme îlustrând tot atâtea idei: una că n-am avea voie să construim cu personalitate acolo unde ea există deja, cealaltă exact dimpotrivă. Ce-alegi?
Grea întrebare; cele trei construcţii (catedrala, hotelul şi Haas) se disting din fondul neutru de eclectism vienez de secol XIX precum măgarii între oi. Dar deşi trei măgari deodată s-ar putea să fie prea mulţi, ei (adică ele, clădirile) formează aici un ansamblu. Fiecare dintre cele patru elemente (dacă introducem şi oile) reprezintă o epocă cu problemele ei. Goticul slăveşte gloria Domnului în luptă cu Diavolul, de aceea e catedrală, de aceea e mare şi are ogive şi un turn ascuţit. Eclectismul insinuat în interstiţii şi luând de peste tot câte ceva trimite la palatele de pe Ring, victorie de etapă a Nenumitului. Iar când cei doi adversari şi-au întors pentru un timp faţa de la oameni, oamenii, rămaşi singuri, au pus la cale funcţionalismul lipsit de fior al anilor postbelici. Ca apoi, Haas Haus! Haas Haus aparţine zilei de astăzi, rar mi-a fost dat să-i întâlnesc o ilustrare atât de fidelă. Arhitectul a fost inspirat de un geniu drăcesc când a surprins dizolvarea criteriilor: pe faţadele contorsionate se scurg, ca o magmă vâscoasă, principii şi dogme la care lumea a convenit deja să renunţe. Şi dacă cumva încerc să mă agăţ de un ritm, de-un contur cât de cât coerent, de la o fereastră ca un neg purulent cineva îmi aruncă în faţă un rânjet sardonic. Ca să văd apoi mulţimi de roboţi marca Office, oficiind măreţul cult al zilelor noastre. Ce s-aleg, aşadar?
Stephansplatz nu e un spaţiu frumos; nici nu doreşte să fie. Nu ascultă de reguli şi induce un conflict permanent, conflictul din sufletul nostru, pentru care echilibrul e mai mult o dorinţă, un vis. Şi la fel ca în sufletul nostru, apreciind domul ca pe un dat primordial, şi pur, tot ce s-a pus mai târziu acolo îl afectează în rău: şi indiferenţa, şi umilinţa, şi dezmăţul. Domul, în mijloc, domină, dar când îl văd multiplicat aberant în tamburii de sticlă, observ că cineva e de altă părere. E bine că sunt prevenit? Mă întăreşte asta, mă demobilizează cumva? Doar de mine depinde! Şi dacă încă ezit, anostul hotel e acolo ca să-mi arate că nu prea am de ales. Nici nu ştiam ce să-i spun mamei şi i-am inventat, la fel cum făcuse pe vremuri şi ea, o poveste frumoasă.
Cred că asta se întâmplă şi pentru că Austria a fost imperiu, dar şi pentru că nu mai este. Imperiul a impus concepte unitare şi ordine, faţă de care deschidea controlat anumite supape. Exuberanţa la care mă gândeam (şi pe care n-am mai găsit-o) a existat probabil în secolul al XIX-lea; şi ea i-a adus atât faima, cât şi decăderea. Trecerea bruscă şi pentru mulţi neaşteptată de la statutul grandorii la acela de ţară neutră, şi mică (ceea ce nu s-a întâmplat atât de drastic cu niciunul dintre celelalte foste imperii europene), a făcut ca imensele energii intelectuale acumulate atât în favoarea cât şi împotriva lui şi concentrate în Viena să rămână fără obiect şi să se consume haotic. Căci Viena s-a mai făcut remarcată în artele europene prin spirit extrem, de ultimă oră; poate şi asta e ceea ce confundam eu la ea cu exuberanţa. Vina nu e doar a artiştilor ei ci în primul rând e a Vienei, fără impulsul dezarticulat al căreia această derută nu ar fi existat. Revin la întrebarea pusă mai înainte: există o reţetă după care să construim pentru timpul nostru în relaţie cu alt timp? Fireşte că nu există reţete, ci totul se rezumă la ideile pe care reuşim să le producem şi de rezultatul pe care scontăm. Şi care va trebui să ne reprezinte. Epocile majore au fost astfel pentru că au avut idei majore, iar epoca noastră, prin uriaşa miză pusă în joc, ar face bine să se afle printre ele. Viena din Stephansplatz i-a lansat deja provocarea.
* * *
Viena nu este însă toată Austria. Lângă graniţă cu Germania, nu departe de München, e Salzburg-ul, pe unde trecusem cu doi ani mai devreme. Un mândru oraş al Europei Centrale, care a ales să-i fie muzeu şi sală de concerte. Îţi laşi maşina la garderobă, într-un munte, şi apoi, în ţinută sufleteasă de gală, eşti poftit la spectacol. Mai întâi, uvertura: ascensoare rapide te urcă până în vârf, unde găseşti o cetate utilată cu tot ce trebuie să aibă o cetate: cafenele, terase. Şi, desigur, panorama oraşului, ca să ştii la ce să te-aştepţi. Jos, dai de muzică, sub omniprezenta egidă a lui Mozart. Mărturisesc că, venind uşor iritat din Germania, am fost deranjat de aspectul mercantil al întregii poveşti: Salzburg-ul vinde masiv muzică, îmi spuneam. Dar recunosc că apoi m-a prins: mai mult decât sunetul muzicii, era muzică pentru toate simţurile. Muzica barocului, unde spaţiile curgeau unul dintr-altul, şi unde plutea o aromă de lucru bine închegat pe care-mi venea să îl mângâi (doar în materie de gust am avut o anumită reţinere, când am văzut în vitrina unei cofetării nişte bomboane rotunde de ciocolată care purtau neinspiratul nume de Mozarts Kugeln). De fapt Salzburg-ul nu vinde şi nu cumpără muzică, ci participă la un joc: el oferă atmosfera, şi starea de spirit, iar muzica vine singură: sub o arcadă cântau, la viori şi violoncele, elevii unei şcoli din Anglia. Cântau Mozart, desigur, şi aveau pletele aurii. Iar exuberanţa era mai curând a mea decât a oraşului; însă el mi-o prilejuia. Cum să-mi fi putut închipui atunci că nu voi găsi măcar tot atâta şi-n Viena?
Muzica rămâne, mai mult ca orice, un liant al Europei centrale. Nu ştiu dacă preocuparea aceasta le vine în continuarea credinţei, nici care mai este poziţia ei reală dar la ţară pe unde am fost, în Boemia, în jurul Salzburgului sau în Bavaria, oamenii au în casă instrumente muzicale, de tot felul, pe care le folosesc acum, în epoca aparaturii electronice (deşi deţin, evident, şi aşa ceva). "Cântând, mi se limpezeşte sufletul", mi-a răspuns Jochen, gazda mea din Salzkammergut atunci când l-am întrebat, iar eu am aflat astfel de ce simţeam nevoia să deosebesc între cei care se preocupă de viaţa lor şi cei care o au în vedere mai mult pe a celorlalţi. Deşi sunt complet afon (unul dintre marile mele regrete), tot cred că muzica m-a ajutat să identific consistenţa acelor locuri. Mai mult, recitind textul scris până acum, am descoperit unele disonanţe ciudate, pe care am intenţionat să le corectez. Dar abordând călătoria ca pe o stare de spirit, am văzut că ele corespund momentelor în care eram derutat, sau furios, şi le-am lăsat aşa cum au ieşit.
Note: [1] Turnurile din Praga îmi aminteau de Castelul Peleş (nu-i de mirare, comanditarul fiind german, iar arhitectul praghez), dar mai ales de Sighişoara, însă şi de bisericile din lemn maramureşene, ceea ce mi-a confirmat opinia despre circulaţia ideilor într-un spaţiu cultural coerent. Căutam în sfârşit unde trebuie.
[2] Vizitând Hrad-ul, am ajuns în faţa unei uşi unde era o plăcuţă pe care scria ceva în limba aceea plină de consoane. Întrebând ghidul, mi-a spus că acolo scrie că preşedintele Cehoslovaciei este în şedinţă, şi că momentan nu se poate intra. Nici gărzi n-am văzut! În plin comunism!
[3] În Polonia n-am ajuns, şi nici în ţările Baltice, de aceea nu pot să vorbesc despre ele.
[4] De fapt, de aici a pornit în lume ideea de bloc modern de locuinţe, iar primul cartier muncitoresc dotat cu astfel de edificii tot aici a fost ridicat. Şi se numea, cum altfel, Karl Marx.
[5] Prenumele lui ar însemna literal Imperiu-al-Păcii; precis ştia el ceva. Dar a murit, în anul 2000.
5 august 2010