Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Europa Centrală (II)


Tudor Mirică

16.04.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
După Budapesta ar fi trebuit să urmeze Viena, măcar pentru că se vedea de acolo. Numai că ceea ce se vedea era deja vechi, o Vienă imprimată pe Cortina de Fier, şi nu reuşeam să-mi închipui cum ar putea să arate ea adusă la zi. Ce bine ar fi, îmi spuneam, ca Europa Centrală să stabilească punţi între Răsărit şi Apus, să nu lase totul în seama Dunării (ideea mi-o dăduseră chiar podurile, şi Dunărea; nici nu era prea greu). Europa Centrală! Deşi entitatea ideală cu acest nume s-ar suprapune cumva peste contururile fostelor imperii Romano-German şi Austro-Ungar, nu era cazul să o confund cu ele, iar continentul fiind arbitrar împărţit între Est şi Vest, formula nu mai avea nici înţeles geografic. Cum îmi venise, atunci? Pentru că o percepeam ca pe un teritoriu cu consistenţă proprie, civilizat în profunzime, unde fiecare loc spune o poveste tot atât de interesantă ca şi cea a marilor oraşe? Speram să identific acest spirit pornind de la sinteza lui, care pentru mine era Ardealul, deosebind între cei care se îngrjesc de viaţa lor şi cei care o au în vedere mai mult pe a celorlalţi.

Consistenţa îi provine, cred, de la Sfântul Imperiu Roman, prima mare idee paneuropeană. După ce triburile germanice au pus umărul la prăbuşirea Romei, urmaşii lor (deja aşezaţi şi cuprinşi de o anume nostalgie) au încercat să îi refacă ordinea pe baze creştine (şi Bizanţul făcuse cam acelaşi lucru, în felul său). Ce puternică trebuie să fi fost ordinea asta, dacă doar vestigiile ei i-au impresionat într-atât pe urmaşi! Însă apoi, prin disjungerea opţiunilor [1], partea răsăriteană a imperiului s-a concentrat pe Europa Centrală, devenind Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană. Precizare cumva discutabilă căci componenta germană, deşi majoră şi trasând spiritul întregii poveşti, nu era exclusivă: mai erau slavi, italieni, unguri, români. Împăraţii erau complicat încuscriţi între ei, iar capitală era când Praga, când Viena, fără ca asta să fi fost pe atunci o problemă. Totuşi, Praga, capitală germană? Nu chiar, sau măcar nu întrutotul, ci doar capitală.

Adjectivul Roman indică pe de altă parte seriozitatea demersului: limba gândirii elaborate continua să fie latina, prima lingua franca a Europei şi singura ei, pe atunci, limbă cultă [2]. Era tot Sfântul Imperiu Roman, limitat la Europa Centrală. Latina era şi limba liturghiei, dar se lucra intens ca să nu mai fie: Jan Hus şi Martin Luther au predicat şi scris în latină însă au oferit, prin traducerea Bibliei, impulsul predării credinţei în limbile şi manierele naţionale. Atributul cheie al imperiului, acela de Sfânt, stabilea aşadar locul esenţial al creştinismului în viaţa fiecăruia; dar mi-e greu să descifrez mentalul acelor oameni pentru care doar credinţa conta: ei trăiau în credinţă, se emancipau prin credinţă, mureau pentru credinţă; au purtat războaie ale credinţei (mai mult între ei), prin care una dintre tabere şi-a obţinut dreptul la Reformă. Iar Reforma a stabilizat conceptual şi le-a potenţat o virtute majoră: responsabilitatea individuală.

Cam aici aş pune în discuţie cea mai interesantă calitate din lunga titulatură, aceea de Imperiu: termenul sugerează autoritate, cuceriri, dominaţie. În acest caz însă, responsabilitatea era împărţită iar împăraţii romano-germani, cu titlul şi teritoriul moştenite, s-au dispensat voluntar de autoritate (având cumva rolul pe care îl joacă astăzi preşedintele Germaniei). Imperiul era o sumă de entităţi de toate calibrele (trei sute şaizeci la număr!) ai căror şapte principi mai importanţi alegeau prin vot împăratul. Iar imperiul supravieţuia doar pentru că nimeni nu vroia să-l părăsească. Frumoase timpuri acelea când patria însemna în primul rând comunitatea locală, unde ştiai precis pentru ce trebuie să munceşti, să te bucuri, să lupţi sau să mori. Împărţirea nu însemna însă şi izolare; între oraşe circulau negustori, şi idei, mai des decât armate şi ură. Nu poate fi decât un imperiu bun acela care, sub deviza pax æterna, are ca scop să-şi împiedice supuşii să se cucerească între ei. Să nu pună la cale o mare putere militară, dedicată războaielor. Primul Reich a reuşit asta pentru că germanii sunt oameni paşnici. Sună ciudat [3], dar cum să caracterizez altfel pe cei care, în cea mai mare parte a istoriei lor, nu au purtat războaie de cucerire? Şi care atunci când s-au extins au fost invitaţi, precum în Boemia, Transilvania şi Banat. Pentru că erau harnici şi responsabili. Şi paşnici.

Aventura napoleoniană, care a dus printre altele şi la desfiinţarea Imperiului Romano-German, a stricat însă echilibrul şi a enervat rău Prusia, atât de rău încât îmi vine să spun că Napoleon I-ul a redactat atunci, dacă nu propriul act de abdicare, măcar pe cel al nepotului său, Napoleon al III-lea. Prusacii, urmaşi ai cavalerilor teutoni, ştiau militărie, îndelung exersată cu vecinii lor ruşi, suedezi şi austrieci, şi ei mari amatori de astfel de jocuri. Dar din clipa în care au preluat spiritul necruţător şi eficace al Revoluţiei Franceze [4] (i-aş zice esprit de guillotine) împrăştiat cu dărnicie prin Europa, au transformat războiul dintr-o artă nobilă într-o încrâncenare plebee, caporalistă. Şi a apărut Al Doilea Reich, care urmărea, dincolo de desăvârşirea umilirii Franţei, impunerea Imperiului German drept cea mai mare putere militară a lumii. Cu consecinţele de rigoare. Consecinţele se cunosc şi nu le mai comentez, tot aşa cum nu-mi vine să vorbesc nici despre Al Treilea Reich, unul dintre abisurile dezumanizării.

Şi iată-i pe germani coborând, din Reich în Reich, către dezastru. Nimeni nu i-a obligat, nici chiar Napoleon (care le-a dat însă ideea). Ce-au căutat în Infern? Nu le-a fost bine acolo unde erau? Cu disciplină şi putere de muncă, cu forţă creatoare şi inteligenţă practică, au făcut temeinic totul, inclusiv războiul. Şi crima a fost meticulos premeditată şi comisă. Un popor care şi-a folosit la un moment dat calităţile ca pe nişte defecte. Chiar mă întreb cum sunt repartizate calităţile printre oameni? De ce unii le au, uneori în exces, de nu mai ştiu ce să facă cu ele, şi alţii nu? Sigur, există rase şi temperamente diferite, modelate probabil de climă, dar marile civilizaţii s-au născut şi sub arşiţa Sudului, şi printre brumele Nordului. Experienţa germanilor îmi confirmă opinia că datele comportamentului unui popor nu vin din obscure resorturi genetice, ci din imaginea pe care şi-o construieşte el despre sine. Şi tot ea îmi spune că, până la un punct, nimic nu e ireversibil: calităţile pot fi uneori ascunse sub crusta unor mentalităţi falsificate (cum este mai mult sau mai puţin cazul multor popoare de azi), dar pot izbucni către suprafaţă ajutate de criterii morale. Când am ajuns în Germania, în 1991, şi din nou, după un an, am încercat să profit de ocazie ca să verific asta.

La aproape jumătate de secol de la prăbuşirea nazismului, într-o Germanie modernă şi prosperă care tocmai se reunificase şi se pregătea să-şi mute la loc capitala, urmele războiului mai puteau fi bănuite. Nu mai erau desigur svastici, şi nici ruine, însă densitatea de construcţii postbelice din centrele oraşelor arăta  cât de năprasnic au fost ele distruse. E incomod să nu mai ai de ce te lega din trecut [5], şi să fii obligat să umpli centrul unui oraş ca Frankfurt cu zgârie nori ; o imitaţie mai aerisită a downtown-urilor americane (cum n-am mai văzut de-atunci nicăieri; poate la Paris, în Défense, dar acolo măcar erau departe de centru), de îmi venea să mă-ntreb cu necaz: ce fel de oraş european mai e şi ăsta? În rest, toate bune şi frumoase, chiar în exces, într-o căutare acerbă a perfecţiunii care m-a înfiorat. Totul în Germania se comportă nemţeşte: apa de ploaie care se duce cuminte la gurile de scurgere fără să zăbovească prin bălţi, câinii care nu ridică piciorul decât la copacii special desemnaţi în acest scop, căprioare şi iepuri plimbându-se liniştiţi printre oameni în parcul din centrul Stuttgart-ului. Şi nemţii, o, nemţii (fie ei iugoslavi, turci sau africani), cât sunt de civilizaţi, cum nu vorbesc ei tare şi nu se ceartă pe stradă, şi aruncă toate hârtiile la coş! La München, unii copaci mai scăpau pe jos câte-o frunză, dar apărea imediat cineva perfect utilat ca să remedieze situaţia. Şi lebedele negre din Düsseldorf sau, tot acolo, Am Kö, printre Rolls-Royce-uri şi Mercedes-uri S Klasse, o manifestaţie autorizată a kurzilor locali. Sau, la Bonn, şlepurile de pe Rin... Aproape că am răsuflat uşurat când, la Heidelberg, am văzut scris pe un automat de ale cărui servicii aş fi fost interesat, familiarul cuvânt kaputt (măcar scria!). Dar cum tot nu-mi era de ajuns, m-am dus să văd Muzeul Vinului şi apoi, în Schloss, pe cel al Torturii. Cred că asta mi-a salvat întrucâtva starea psihică.

Când vorbeam despre urmele războiului, mă gândeam că germanii par că încă vor să demonstreze lumii ceva: ne-aţi bătut voi, de-acum asta e, dar iată de ce suntem noi în stare! Şi bătuţi, tot suntem cei mai buni! Ce Autobahn-uri avem, ce maşini facem! Ce bine o ducem! Totuşi, parcă nu asta era Germania pe care speram eu s-o găsesc, Germania lui Thomas Mann şi a lui Hermann Hesse, sau cea bănuită printre saşii şi şvabii de la noi, pe care i-am cunoscut şi îndrăgit ; dar aşa păţeşti când eşti obligat să treci pe fugă. La şvabii din Stuttgart, cu care am lucrat, am observat o crispare pe care ei încercau s-o ascundă. Abia într-un sat din Bavaria am văzut într-o joi defilând în Lederhosen o formaţie de alămuri care se pregătea pentru întrecerea de duminică (dar şi iarba era acolo neverosimil de verde). Nu-i uşor să-ţi păstrezi calmul într-o lume mereu mai grăbită, şi am rămas cu vaga senzaţie (sper că greşită) că în Germania de astăzi spiritul paşnic al Europei Centrale este tot mai greu de găsit. Altfel, nemţii ar fi renunţat liniştiţi la trufaşul simbol prusac care este Berlinul, şi şi-ar fi lăsat capitala la Bonn.
 
(va urma)
 
Note : [1] Interesant că urmaşi latinizaţi ai triburilor germanice (plus englezii) s-au grăbit să refacă şi gloria străbună, căutând-o atât printre ei cât şi peste mări. Însă germanii au păstrat doar ordinea.
[2] O structură statală, ca să dureze, are nevoie de instituţii a căror funcţionare este imposibilă fără limba capabilă să le exprime complex problematica. Dar cum limbile europene făceau abia primii paşi în aceste domenii, nu se putea vorbi încă de naţiuni. Decât în latină.
[3] Mai curând, nu-i aşa, s-ar putea spune asta despre suedezi. Şi totuşi ei au fost incomparabil mai războinici decât germanii, o lungă perioadă de timp.
[4] Pe când îmi făceam stagiul militar, mă fascina concepţia impecabilă a instrucţiei de front, pe care nu mi-o puteam închipui decât de provenienţă germană. Ei bine ea este, alături de marile principii ale organizării militare moderne (unităţile şi gradele, preluate în aproape toate armatele cu tot cu numele lor franţuzeşti), un produs al Şcolii de la Saint Cyr, înfiinţată de Napoleon într-un pension de domnişoare. Doar Hitler şi-a germanizat nomenclatorul armatelor, înainte de a invada Franţa. Ca să nu se simtă dator cu nimic.
[5] Germanii pretind că, ocrotind de bombe Domul din Köln, Dumnezeu le-a arătat că le mai acordă o şansă. Să sperăm că aşa e.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




3 comentarii

  • prater noster
    barbu, 19.04.2012, 09:58

    splendida vienă!...
    http://editura.liternet.ro/carte/281/Bogdan-Burileanu/Hard-Risk.html la sfarşitul acestui volum se găseşte o frumoasă povestire despre mici iluzii ale unor români cumsecade, făcute ţăndări acolo, în praterul imperial.

    • RE: prater noster
      Tudor Mirică, 22.04.2012, 11:56

      D-le barbu
      Sunteţi amabil ca-mi semnalaţi o carte care merită să fie citită. Aş obiecta însa la comentariul dv. ca acolo (Prater Noster) nu despre Viena e vorba, ci despre noi.
      Dacă aveţi răbdare până luni, veţi gasi Viena in episodul urmator (Europa centrala III). Deşi, dacă stau bine să mă gândesc, nici acolo nu-i vorba chiar despre Viena, ci mai curând despre mine...

      • RE: RE: prater noster
        barbu, 24.04.2012, 12:41

        aveţi dreptate. locurile, fără oameni... ce rost ar mai avea să fie evocate?

Spacer Spacer