Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Europa Centrală (I)


Tudor Mirică

09.04.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mama, care se născuse în 1905, în împărăţia Chezaro-Crăiască, ştia multe poveşti cu prinţi şi cu prinţese: prin copilăria mea au trecut în pas de vals Sissi, şi Rudolf, şi Franz-Ferdinand. Împăratul a avut mai întâi un castel, apoi două, însă din umbră pândea zmeul. Asta nu-mi plăcea la poveştile mamei, că se terminau prost: nu zmeul era pedepsit, ci prinţii şi prinţesele. În cele din urmă, împăratul însuşi a fost învins în bătălie şi şi-a pierdut împărăţia! Iar eu, identificând-o pe mama cu lumea aceea, mă simţeam dezmoştenit şi sufeream amarnic: cum să pierzi o împărăţie? Chiar nu se mai poate conta pe nimic, în ziua de azi?

Mama însă nu părea afectată, şi-mi povestea despre Miron, fratele ei mult mai mare, şeful gării din Simeria, cum a fost el închis la Debreţin, de unguri, şi cum a fost eliberat de armata română şi a ajuns cu ea la Budapesta, şi la Viena. Unchiul Miron mai fusese la Viena, de unde a adus-o pe Lilli, soţia lui austriacă. Iar Lilli îi gătea mâncăruri româneşti, pasiunea ei. Cum Sissi, Lilli şi cu mama aparţineau aceluiaşi univers, mă bucuram că ultimele două au putut fi salvate de unchiul Miron.

Aşa că, încet-încet, mi-am reconsiderat opţiunile: de-o parte erau prinţii, şi ungurii, şi zmeul cel rău, de cealaltă mica lume pe care o cunoşteam şi care era bună. Abia aşa lucrurile începeau să capete sens: sigur că prinţii ăia erau răi, fiindcă numai ei mor tineri (se ştie doar că cei buni trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţi, şi dacă nu mor nici atunci...). Despre unguri aveam însă puţine detalii, iar despre zmeu, nici atât! Crescând, mi-am mai fasonat ideile, ajungând însă la concluzii asemănătoare: lumea austro-ungară era o lume superficială şi frivolă, de operetă (citeam pe-atunci din marii autori ruşi, apoi germani, ca şi policier-uri franţuzeşti: incomparabil!). Şi şubredă, ţinută laolaltă prin teroare: nu e de mirare că s-a destrămat la prima adiere. Dar, deşi opinia mea semăna bine cu ceea ce învăţam la şcoală, simţeam că ceva totuşi nu se potriveşte. Ardealul pe care-l ştiam eu, pe unde trecusem, nu era aşa. E drept că oamenilor le plăcea să râdă şi să se distreze, dar abordau viaţa cu o seriozitate şi o profunzime cum nu bănuisem până atunci că pot exista. Chiar ungurii, ori saşii. Chiar şi la ţară. Ba, în primul rând la ţară! Valorile mele morale şi-au clarificat contururile abia după ce am aflat direct de la ei, nu doar din cărţi, că pot fi lucruri mai definitive decât bogăţia; şi mai importante decât supravieţuirea.


* * *


Limba maghiară mi se părea atât de străină, încât mă minunam că cei care o vorbesc arată şi se poartă la fel ca noi. Încă mai cred că limba exprimă un popor mai bine decât orice altceva, dar, ca să observi cum anume, presupun că trebuie mai întâi s-o înţelegi. Mama vorbea perfect ungureşte, însă nu ştiu în ce fel a influenţat-o, spre exemplu, accentul pe prima silabă (iar ea nu vorbea, desigur, doar ungureşte). Şi franceza are o astfel de regulă bizară, cu accentul totdeauna pe ultima silabă. Care accent, dincolo de muzicalitatea inconfundabilă pe care o oferă vorbirii, duce la imposibilitatea redării cât de cât recognoscibile a majorităţii numelor străine. Accentul maghiarei o face să sune sacadat, şi brutal. Ca orice reglementare prea strictă şi, probabil, inutilă (aşa cred eu, deşi s-ar putea să mă înşel), personalizează mai mult decât ar fi poate nevoie. Am remarcat totuşi plăcerea rafinată, perversă aproape, cu care o vorbesc ungurii instruiţi, însă nu numai ei, şi asta mă face să bănuiesc că e o limbă bogată, cu numeroase nuanţe şi subtilităţi. Măcar despre înjurături, aşa se spune că ar fi.


Înarmat cu astfel de consideraţii am păşit, într-un sfârşit de august, cred că al lui 1966, pe peronul unei gări cu un nume greu de pronunţat şi de reţinut. O gară mică, din Ungaria, de lângă frontieră, unde trenul oprea ca să coboare vameşii şi grănicerii. Şi cu mine. Eram la prima ieşire din ţară, primul meu pas pe un peron străin. Deşi n-am luat o piatră în gură, măcar simbolic tot am făcut-o. Ştiu asta pentru că acum, când scriu, retrăiesc emoţia întreagă a acelei clipe. Începuse o ploaie torenţială, de vară (probabil una dintre ultimele ploi de vară din acel an) şi, astfel botezat, m-am urcat repede la loc în tren.


La Budapesta, gara Keleti părea tipică pentru un oraş mare dintr-o ţară mică: monumentală, spectaculoasă, însă doar cu cinci linii (dintre care una ocupată de o garnitură militară sovietică). Aveam impresia că am găsit acolo, dintr-un foc, toate elementele definitorii ale dramei poporului maghiar; să fi vrut cineva, şi nu putea să le potrivească mai sugestiv. Însă după ce am văzut şi celelalte gări ale oraşului (Keleti înseamnă de Est), şi mi-am amintit că atunci când s-au construit ele, ţara nu era deloc mică, mi-am schimbat părerea: gările descriu felul în care teritoriul şi capitala lui sunt echilibrate, către înăuntru şi către afară. Impresia mea, care se baza pe faptul că Bucureştiul are o singură gară importantă, arată mai curând nivelul de la care porneam eu să descopăr lumea exterioară. Dar ceva tot simţeam că era, chiar dacă nu ştiam încă să formulez.


Oraşul, într-adevăr mare, era şi nemaipomenit de frumos: Dunărea, având pe ea doar brăţările podurilor, unduia lasciv printre palate de vis; nicăieri n-o mai văzusem atât de senzuală (deşi marile fluvii, prin definiţie, aşa sunt). Iar pe străzi treceau femei ameţitor de frumoase, şi ele! Ce oraş minunat! Dunărea toată n-a mai fost pentru mine aceeaşi după ce-am descoperit Budapesta, bijuteria ei cea mai strălucitoare. Totul era atât de firesc, de bine gândit (chiar frivolitatea era acolo de calitate, diferită de cum mi-o închipuisem eu). Ce edili a avut oraşul ăsta, şi ce urbanişti! Ce arhitecţi! Câtă pasiune răzbate din opera lor! Nu-i uşor să clădeşti un oraş pe ambele maluri ale unui fluviu, să-i pui acolo şi centrul, şi să iasă bine [1]. Nu poţi, fără pasiune. E cel puţin la fel de greu s-o faci cu o ţară, însă Budapesta reuşeşte, în ambele cazuri.


Gellért-hegy nu-i chiar un munte, dar e un bun punct de observaţie; privind de acolo panorama oraşului, încercam să văd dincolo de orizonturile în mijlocul cărora mă aflam: dar dincolo de ele nu se zărea decât Viena (aşa cum puteam eu să mi-o închipui). Budapesta, capitala de rezervă a imperiului Austro-Ungar, unde împăratului-rege i se construise un splendid palat (în care însă nu a apucat să stea), era trup şi suflet îndreptată către Apus, către Viena şi chiar mai departe de ea. În plin comunism oraşul, măcar privit de la înălţime, avea un aer profund occidental. Pentru mine însemnau calităţi pe care Bucureştiul nu le avea decât în mică măsură: coerenţă, ordine, echilibru, monumentalitate. Civilizaţie. O istorie proprie mai consistentă şi mai îndelungată decât cea de care am avut noi parte. Devenisem, brusc, melancolic.

Încercam să-mi explic de ce Ungaria, care a reuşit să-şi edifice o asemenea capitală, nu ocupă o poziţie mai notabilă în Europa. Sau, altfel spus, cum de o aventură europeană începută sub bune auspicii, de putere regională conectată prin catolicism şi marile dinastii la matricea civilizaţiei occidentale, şi-a pierdut suflul şi s-a stabilizat într-o condiţie relativ anodină. Prima explicaţie care mi-a venit în minte ţine de conjunctură: apariţia turcilor în zonă a blocat expansiunea balcanică a Ungariei, silind-o să avorteze un proiect imperial propriu nu lipsit de unele perspective (şi care împrăştiase deja printre străini o destul de numeroasă populaţie maghiară). Ca apoi, statutul de paşalâc şi felul în care a fost el tranşat în cele din urmă să încline balanţa în favoarea Austriei, care şi-a extins dominaţia peste Ungaria şi peste cuceririle ei. A fost nevoie de un moment de slăbiciune a imperialilor ca să ia fiinţă dualismul (compromisul, după unii) austro-ungar. Pe scurt, Kakania [2], un fel de struţo-cămilă cu justificare istorică. Epoca de maximă înflorire a Budapestei ţine tocmai de acea perioadă, de nici cincizeci de ani. Formidabil!

Mai departe, alungarea turcilor din Balcani, apoi spargerea Kakaniei şi pasul înapoi făcut de Rusia lui Lenin au reconfigurat pe criterii etnice jumătatea estică a continentului şi au dus la apariţia, sau la reapariţia, dintre ruinele celor trei imperii, a numeroase state naţionale. Printre ele Ungaria, fosta redută cu ambiţii imperiale a Occidentului, devenită o ţărişoară oarecare din Europa Centrală (pe picior de egalitate cu cei pe care i-a stăpânit dar deţinând printre ei minorităţi importante). Însă cireaşa de pe tort a fost pusă de insinuarea brutală, mai întâi din nord, apoi din est (direcţii din care nu venise încă nimeni), a unor pretendenţi puternici, a căror ambiţie de a-şi impune propriile sisteme maladive a şubrezit şi mai mult poziţia Ungariei [3]. Ca şi pe a celor din jur.

Dar chiar acolo pe Gellért, de Sfântul Ştefan, patronului Ungariei, simţeam că faptele nu se pot justifica numai prin ele însele. Că există şi la scara unui popor ceva, numit caracter, decisiv pentru felul în care abordează el conjuncturalul. Întrucât caracterul rezultă din tradiţie, tradiţia din fapte, faptele din caracter, e nevoie de toate aceste etape ca cercul să se închidă şi să se poată rostogoli prin istorie. Tradiţia se încheagă din ceea ce poporul reţine ca valoros din trecutul lui, conceptualizându-l subiectiv. Pot spune că ungurii au caracter, însă caracterul ăsta al lor are în el ceva colţuros, care i-a şi îndemnat să înceapă să-şi facă o mare istorie, dar i-a şi împiedicat să şi-o împlinească. Ceva singular, ca şi limba pe care o vorbesc. Ca să-i înţeleg, cred că e musai să învăţ ungureşte.
 
(va urma)

Note : [1] Dintre oraşele pe unde am mai fost de atunci, Petersburgul, Praga şi Parisul au folosit aceeaşi idee, fiecare în felul său. Poate că şi Londra, Washingtonul şi Cairo, unde n-am ajuns. Cât despre celelate capitale dunărene, Viena, Bratislava şi Belgrad, acolo fluviul trece, indiferent, pe alături.
[2] De la iniţialele în germană ale monarhiei chezaro-crăieşti: KuK  (Kaiserliche und Kőnigliche).
[3] O anecdotă circula la Budapesta în timpul războiului: după Pearl Harbor, însărcinatul cu afaceri al Ungariei la Washington a prezentat Departamentului de Stat o Declaraţie de Război. Ministrul n-a înţeles prea bine motivaţia, şi a pus o serie de întrebări: "Ungaria este republică?" "Nu, este regat." "Aveţi aşadar un rege?" "Nu, avem un amiral." "Sunteţi, cumva, o... flotă?" "Da de unde; nu avem nici măcar ieşire la mare." "Şi intenţionaţi s-o obţineţi de la noi?" "Nu." "Poate de la Anglia?" "Nici cu Anglia n-avem nimic de împărţit" "Dar cu cine aveţi?" "Cu vecinii noştri." "Atunci de ce nu le declaraţi lor război?" "Deoarece cu ei suntem aliaţi."
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




2 comentarii

  • proză solidă, adevărată
    dan ardelean, 10.04.2012, 15:25

    domnul mirică ştie să scrie bine: cuprinzător, coerent, elegant, argumentat. se vede şi cultura solidă, şi respectul solid pentru scriitura elaborată - "demodată", ar spune unii care nu au acces la acest nivel, preferând modernisme precare şi discutabile.
    iată ce înseamnă un profesionist serios, pătruns de responsabilitatea ideii şi a cuvântului care o exprimă. mulţi ar avea de învăţat din acest jurnal de călătorie - inclusiv ce înseamnă o subiectivitate valabilă prin adevărul de viaţă conţinut şi prin ceea ce urmăreşte să transmită cititorului.

    • RE: proză solidă, adevărată
      Tudor Mirică, 12.04.2012, 12:18

      Domnule Dan Ardelean
      Desi comentariul dv. nu-mi este adresat mie ci unui cititor generic, voi încerca să mă substitui lui şi să vă răspund.
      Nu sunt profesionist într-ale scrisului, scriu din pură plăcere şi doar când cred că am ceva de spus. De aceea probabil că maniera "la zi" de a scrie nu mă tulbură. Tot de aceea, mă bucură atunci când vad că subiectivitatea mea este receptată aşa cum mi-am dorit, că nu sunt singur atunci când vad lucrurile astfel. Pentru mine e o încurajare nepreţuită, şi vă mulţumesc.

Spacer Spacer