Uitam pentru că asimilam. Eu deveneam ei. Ei deveneau eu

Daniel Cristea-Enache: În cel mai recent volum, unelte de dormit, aveţi o secţiune intitulată potriviri după alecsandri & co., în care faceţi un fel de istorie vie, "practică", a poeziei româneşti - văzută printr-unele dintre vocile ei (similar cu ce a făcut, pe spaţii ample şi programatic, Mircea Cărtărescu în Levantul).
Care au fost, în ordine cronologică, poeţii români sub a căror influenţă v-aţi aflat în copilărie, adolescenţă şi tinereţe? Sînteţi în continuare într-un raport dinamic cu vreuna dintre aceste influenţe? Altfel spus, există un mare poet român cu care dialogaţi, fie şi în răspăr, în poemele pe care le-aţi scris la maturitatea artistică?
 
Ioan Es. Pop: La atîta cît am scris despre mine pînă acum, zău că a adăuga ceva tot despre mine ar suna ca o blasfemie. De aceea aş evoca mai degrabă cîteva figuri dintre cele care au adăugat substanţă destinului meu - uman şi literar.
Eram în liceu la Şomcuta Mare cînd doamnei profesoare de limba şi literatura română Virginia Pogăciaş i s-a părut că am talent (ehe, după ce îl imitasem pe Eminescu, trecusem la Lucian Blaga) şi mi l-a supravegheat îndeaproape. Nu, n-am ajuns poet în liceu, dar mă mistuia dorinţa de a ajunge. Şi uite-aşa, în liceu şi-apoi, o vreme, în facultate, am tot devenit George Bacovia, Tudor Arghezi, Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Marin Sorescu. Ştiam însă prea bine că nu, încă nu dobîndisem voce proprie. Sau încă nu una suficient de a mea.
Mă încurajau însă, acolo, la facultate şi nu numai, oameni care m-au împins mai departe. Profesorul Ion Chiş Şter. Prozatorii Horia Ursu şi Marius Jucan (ambii asistenţi universitari pe atunci). Sclipitorul meu coleg de şcoală şi de revistă Adrian Oţoiu, împreună cu care scriam poezii pe care le semnam Adion Popoţoi. Poetul Ioan Moldovan care, pe vremea aceea, conducea în Baia Mare un cenaclu de înaltă clasă. Şi mulţi, mulţi alţii.
Iar după ce am absolvit şi am fost repartizat ca profesor de limba şi literatura română în Ieud, am avut şansa acelui eveniment organizat de poetul Petre Dunca şi botezat Codicele de la Ieud, care aduna literaţi şi istorici din judeţ şi din toată ţara şi despre care v-am vorbit deja.
Dar lumea începea să îşi stingă luminile, iar poezia mea, atîta cîtă era, se îndrepta vertiginos spre burduful gigantic cu beznă care devenea acea lume. În anii 1984-85, scriam deja la ceea ce va deveni poemul din deschiderea părţii a doua a ciclului ieudul fără ieşire. Reiau cîteva acorduri pentru a vi-l aduce aminte în caz că l-aţi parcurs: "tu chiar crezi că nu sîntem mai mult decît sîntem aici/ la masă sau în gesturile noastre de trezie sau în timp ce ne înghesuim/ dimineaţa în faţa chioşcurilor de ziare sau în serile lungi de toamnă/ cînd ne întoarcem acasă cu aceleaşi şi aceleaşi mişcări de-a/ lungul aceloraşi şi aceloraşi străzi?". I-am citit, cam tot pe atunci, o variantă foarte apropiată de cea finală, publicată în volumul din 1994, unui poet din Sighet despre care se vorbea ca despre unul mai mult decît special: Alexandru Dohi. Omul a zis ceva de genul "Uf!". Multă vreme mi-a fost greu să cred că acel "Uf!" însemna chiar "Uf", iar Dohi nu mă mai putea lămuri, pentru că plecase în Suedia.
Din nou "Uf!", pentru că aici ar trebui să vorbesc despre ce comunitate poetică redutabilă aveau Sighetul Marmaţiei, Vişeul de Sus sau Borşa, despre "stranierii" care au frecventat cenaclurile de acolo (Mircea Petean, Ioan Moldovan), după cum ar fi trebuit să vorbesc anterior despre redutabila comunitate de poeţi din Baia Mare, dar timpul văd că îmi este tot mai ostil, aşa că amîn aceste poveşti pentru o dată următoare. Trecînd încă o dată peste extraordinara realitate-fantasmă a Festivalului de Poezie de la Sighet, peste plecarea la Bucureşti, lucrul la Casa Poporului, participarea la Cenaclul Universitas, mă opresc iarăşi în faţa lui Laurenţiu Ulici, ca să spun că el a fost omul care mi-a dat şi aici, la Bucureşti, destin. El m-a angajat în 1990 la revista "Luceafărul", al cărei director devenise. El mi-a publicat, chiar înainte de a mă angaja, o PAGINĂ de poezie în aceeaşi revistă. El mi-a făcut posibil contactul cu nouăzeciştii. Pînă să devin eu, am fost şi o parte din el.
Mi-aţi cerut să înşirui numele poeţilor alături de care am călătorit pînă acum. Pe unele le-am pomenit. Numele lui Alecsandri a rămas pe dinafară. Dar ce, parcă de Dosoftei, fraţii Văcăreşti, Grigore Alexandrescu, Ion Heliade-Rădulescu am pomenit? Sau de Hasdeu cel cu "O poezie neagră, o poezie dură/ O poezie de granit/ Mişcată de teroare şi palpitînd de ură,/ Ca vocea răguşită pe patul de tortură/ Cînd o silabă spune un chin nemărginit"? De posteminescieni, simbolişti şi avangardişti? Nu este nici timpul şi nici cazul să facem aici liste, dar e locul şi timpul pentru a vă mărturisi că tot ceea ce am învăţat de-a lungul vremii iar apoi s-a părut că am uitat a fost de fapt un proces de asimilare. Uitam pentru că asimilam. Eu deveneam ei. Ei deveneau eu.
Totuşi, segmentul acela din unelte de dormit pe care l-am intitulat potriviri după alecsandri & co. are o poveste mult mai puţin pretenţioasă. În urmă cu vreo doi-trei ani, prietenul meu Iacob Florea m-a rugat să scriu ceva pentru un număr al revistei băcăuane "Vitraliu" dedicat lui Vasile Alecsandri. Mi-am zis că nu prea am ce spune pînă cînd am ascultat un eseu al lui George Bălăiţă exact pe tema asta. M-a cucerit şi m-a provocat. Foarte repede - ajutat, desigur, de lăsarea serii şi de nişte ceva, acolo -, Alecsandri, cel din Pasteluri, a reapărut în mine cu o putere nebănuită şi mi-a poruncit să-l rescriu cumva după chipul şi asemănarea mea. Aşa am ajuns la un Alecsandri expresionist dar nu numai, la un Alecsandri compatibil cu secolul 21. Compatibil datorită nu mie, ci puterilor ascunse ale poeziei lui.
Şi, fireşte, nu pot uita, dacă vin spre anii mai tineri, în care eu devin tot mai bătrîn, de Cristian Popescu şi de alţi colegi de promoţie. Cînd, în 1986, am citit cîteva poeme de Popescu publicate într-o revistă care apărea pe atunci, am trăit o revelaţie: Adică asta chiar e poezie? Adică ceea ce scriam eu chiar putea fi catalogat drept poezie? Deci naraţiunea putea funcţiona şi în poezia de ultimă oră? Măi, să fie! Ceva, în acel Ieud în care publicaţiile literare nu ajungeau decît din întîmplare, făcuse ca totuşi eu să dau peste acea revistă. Peste CHIAR acel număr cu poeziile lui Cristian Popescu. Întîmplare?
Şi atunci am înţeles că găsisem calea şi că nu înaintam pe un drum greşit.
 
P.S.: Precum vedeţi, cînd scriu fără prea mult har, pot trece de 6.000 de semne fără probleme. Răspunsul din episodul anterior, pe care, de la un anume punct încolo, l-am scris aproape în transă, m-a costat ulterior 400 ml vodcă, 6 doze de Ursus şi o jumătate de noapte de nesomn.
 
Vă rog să-mi daţi voie să reproduc în continuare ceva ce se leagă de finalul răspunsului de acum:
într-o zi vei fi nume de stradă, popescu,
şi nu cred c-o să-ţi convină să te calce
toţi în picioare atunci. ba poate
vor face pe strada cu numele tău o piaţă de alimente, popescu,
or să arunce pe jos legume şi resturi stricate, le vor
strivi sub tălpi toată ziua, zeama lor acră
are să se scurgă prin asfaltul cu numele tău
şi nu cred că-ţi va conveni, popescu.
 
ba poate vor începe să sape o linie de metrou,
o vor trage adînc prin inima ta, de-a lungul
şirei spinării, pînă înspre calea văcăreşti.
mai mult: or să ţi se uşureze ţigăncile pe garduri,
or să te-njure şoferii şomerii docherii gunoierii
cînd se vor împletici pe strada ta. or să scuipe noaptea peste tot.
 
cînd vei fi nume de stradă, popescu, în pămîntul tău
vor începe să-şi îngroape propriii lor morţi, cine se va gîndi
că scobesc în tine ca să-i facă loc celui plecat?
 
iar dacă va fi cutremur, închipuie-ţi ce jale şi ce
neodihnă şi de cîte ori vor scormoni în tine
şi cît vor blestema pămîntul cu numele tău, zău,
nu ştiu pentru ce ne chinuim atîta să ajungem
nume de străzi pentru alţii, popescu.