Opere I. Poezia antumă

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

B. Fundoianu (14 noiembrie 1898 - 2 octombrie 1944, lagărul nazist de exterminare Auschwitz, Polonia), cunoscut şi sub numele de Benjamin Fondane, a fost un poet, critic, eseist şi teoretician literar franco-român de etnie evreiască.

Ediţia de faţă îşi propune să descopere şi/sau să redescopere pentru publicul român un foarte important autor.
Născut în 1898, la Iaşi, într-o familie evreiască, a cărei ramură maternă număra câţiva cărturari de marcă, B. Wechsler va deveni sub numele de B. Fundoianu un publicist remarcabil şi un poet care va reformula lirismul românesc, iar sub numele de Benjamin Fondane va semna scenarii de film, piese de teatru, eseuri filosofice şi poeme care l-au impus în elita intelectualităţii franceze.
Comentator literar şi politic de o luciditate excepţională, vecină uneori cu profeţia, apropiat de mediile Avangardei, dar adversar al oricărui extremism străin de spiritualitate şi de cultură, Fundoianu-Fondane a sfidat calomnia împrejurărilor istorice şi a crezut în destinul operei sale: Fundoianu-Fondane este un autor peren, adică actual.

"N-am să-mi iert niciodată că nu mi-am notat spusele lui, truvaiurile, salturile unei gândiri deschise spre toate orizonturile, luptând permanent cu tirania şi mediocritatea evidenţelor, gândire însetată de propriile ei contradicţii şi parcă îngrozită că ar putea izbândi." (Emil Cioran, Exerciţii de admiraţie)

"Ceea ce în anii puţini ai afirmării sale (1917-1922) nu avea cum să se vadă prea clar, ceea ce s-a uitat prea uşor în perioada imediat următoare - şi după aceea - ni se înfăţişează astăzi ca o certitudine: B. Fundoianu a fost una dintre minţile cele mai luminate, una dintre sensibilităţile cele mai aderente la adevărata noutate, unul dintre avanposturile conştiinţei estetice româneşti interbelice. [...] Locul lui Fundoianu în poezia românească este după Arghezi şi Bacovia, care l-au înrâurit, şi după Blaga, dar înaintea lui Adrian Maniu, a lui Ion Pillat, a lui Voiculescu şi chiar a lui Vinea." (Mircea Martin)

"Ca viziune artistică, Fundoianu e mult mai aproape de Chagall sau Soutine, şi prin aceasta de poeţii expresionişti, decât de Francis Jammes. În ciuda aparentului lor bucolism, Priveliştile comunică o nelinişte adâncă şi secretă. E cântată nu natura, ci «sufletul» ei demonic nevăzut." (Ovid. S. Crohmălniceanu)

"Pentru spiritul poetului mistuit de pasiunea cunoaşterii, existenţa elementară, vegetativă, nu poate fi o soluţie: un nou spaţiu se cere deci inventat. Fundoianu prelungeşte astfel o temă deja consacrată de simbolismul din care el însuşi se desprinsese. O face însă cu o energie nouă şi cu o cutezanţă a expresiei trădând o altă vârstă a poeziei." (Ion Pop)
Prietene, prietene, e toamnă -
un sfert de ceas, şi calul ne azvârle
la via veche unde, lângă cramă,
e anotimpul cald pentru şopârle.
 
Nu-i nimeni în hambare şi în şură.
Pustiu. E-o cârciumă aici. Vom cere,
în sticle vechi, cu lacăte la gură,
puţină reverie şi tăcere.
 
E o podgorie întreagă-n cupă -
ascult, ca-n vremuri vechi şi cunoscute,
cum fierbe vinul copilandru după
cuiele puse-n cea din urmă bute.
 
În cupa asta udă, Amintirea,
imagini, amintiri mai false, cearcă
să puie-n via veche însorirea
şi sufletul cel tânăr, de la poarcă.
 
Tata e-acolo, lângă crama veche.
Îl văd cum chibzuieşte cu vierul
(cu fierberea din vrană la ureche)
dacă sunt semne că se schimbă cerul.
 
În toamna şeasă ca o apă-ntinsă,
nucii în pace-şi desfoiau amarul
pe iazul liniştit, cu apa linsă.
De undeva, din fund, gornea pândarul.
 
Veneam cu tata-ngânduraţi spre casă.
Tata tăcea. Tăceam. Şi toamna numa
ofta uscat, din frunze de mătasă.
Soseam cu liniştea pe noi şi bruma.
 
Ci uită-te, prietene, n-ai teamă:
aracii cad în drumuri? Via-i gata?
Şi spune-mi: râde cineva spre cramă?
Aş vrea, deşi - ştiu bine - nu e tata,
 
şi nu e crama veche, nu-i vierul,
nu-s goarnele în fund, nu-i bucuria,
35 şi, uite, poate nu mai vrea nici cerul
să coacă toamna şi să coacă via.

(1921)
   
Îţi plânge toamna în priviri
Şi-ţi moare leneş la fereastră,
În odăiţa ta albastră
Pliveşti bolnavii trandafiri.
 
Tu stai pe gânduri şi te miri,
Frumoasă pasăre sihastră.
Îţi plânge toamna în priviri
Şi-ţi moare leneş la fereastră.
 
În cripta sfintelor iubiri
Te poartă lin iubirea noastră.
Şi te-ofileşti, precum în glastră
Se sting bolnavii trandafiri -
 
Îţi plânge toamna în priviri...

(Iaşi)
   
Afară suflă vântul şi ploaia bate-n geamuri,
Şi nori sporesc pe boltă ca zdrenţuite flamuri.
Mor macii-n lac de sânge pe margini de răzoare,
Şi plânge, firav, cimbrul şi gingaşa cicoare,
Sălbatica răsură aprinsă-n crâng ca focul
Pe vânt împrăştiată îşi plânge dus norocul.
Şi freamătă pădurea şi geme-n plâns porumbul,
Şi plâng şi norii negri, şi cerul cum e plumbul,
Şi plânge apa-n vaduri; şi sufletul meu moare
În aiurări de spaimă şi-n cânturi funerare...
  Frunzele din salcâmii cei mari, cu faţa-ntoarsă,
întineresc prin geamuri, umbra odăii, roasă,
tăcerea: ca-n biserici, cu cimitire mici,
cu piatră veche, cu pustiu şi cu urzici.
Cine a scris pe piatră cu litere slavone?
Clipele, în odaie, sunt reci şi monotone,
ca nişte muşte moarte din ani, pe-un sul cu clei.
În porumbari - ţii minte? - erau albi porumbei,
mirosul ce lipseşte se dezlâna în oale
şi sufletul, în lucruri de multă vreme goale.
În scândură sunt găuri negre, pentru guzgani.
Aş vrea să mă joc simplu cu iepurii bălani,
să pun storul, cu pete de soare, la fereastră,
şi somnul tău, frumoasă, în camera turcească.
Dar nu deschide geamul spre aer. Să dormim
ca sub două vechi pietre. Iar micul ţintirim
pe noi, crească urzică, buchi slavoneşti şi pace.
Din mobile, odaia pustiul şi-l desface
şi liniştea-i o apă veche, care-a stătut.
Dar dacă poţi, dă-mi mâna albă, să o sărut.
   
Crezi tu c-afară-i toamnă, fiindc-ai toamnă-n suflet,
crezi tu că marea plânge fiindcă-n suflet plângi.
Şi crezi că-n cazinouri
se plâng viori obscure în seară, fiindcă-nrouri
cu lacrimi pure ochii?
 
Afară marea geme, afară marea plânge,
ori un triton năduful şi-l vaieră-ntr-o concă.
Sunt sigur c-o femeie s-a înecat şi plânge,
şi plânge că se îneacă prin alge şi prin concă.
Pe val, pătrarul lunii, din fund, îi pare-o sponcă
desprinsă-n val, din rochii.
De aur, peste valuri, plutesc, multipli, ochii.
 
Dintr-o vioar-un cântec s-a surghiunit în mări,
ori poate-un suflet marea şi-l slobodă-n vioare,
căci plâng viori în mare şi în viori plâng mări.
Se cerne ploaia-arare.
Afară-i toamnă, toamnă.
Dinspre cetate-o vacă robust şi jalnic muge,
sunt mort, o vacă muge; se cerne ploaie; toamnă,
sunt mort; şi simt pământul prin infinit cum fuge.
   
O, cât aş vrea, în calm, să mor pe dună,
Spre largul leneş al Mediteranii,
Când asfinţitu-ntunecă platanii
Şi noaptea creşte albă pe lagună.
 
S-ascult vuind din volburi de genună
Cetăţi în clocot, clopote, litanii;
Când Atlantide mucede şi stranii
Îşi profilează stârvurile-n lună.
 
S-ascult, agonic, vuiet de gondole
Şi brusc - în ritmul lent de barcarole,
Sirenele să-şi fluture năframa.
 
În vraja caldă-a notelor rebele,
Ca un copil naiv - să nu-mi dau sama!
Şi să m-arunc în mare după ele.
 
 Va fi-ntr-o zi frumoasă, nu-i aşa?
Va râde luna-n crengi de chiparoasă,
Când vei veni molatec, somnoroasă,
În sihăstria sufletului, grea.
 
Şi heruvimi cânta-vor: Osanà,
Când vei veni încet, tumultuoasă...
O, nu-i aşa? Va fi o zi frumoasă
În ziua-n care-alăture vom sta.
 
Cu ochii beţi de-a dragostei parfumuri,
Vom strânge toate fl orile din drumuri,
Pân' va sclipi pe cer întâia stea...
 
Şi de-ar fi toamnă-ori iarnă peste fire,
Tot zi frumoasă fi-va - nu-i aşa?
În ziua cea dintâia de iubire...  
Vreau să ne-azvârle aceeaşi furtună în genunchi,
femeie! Viaţa poate să-mi sape în rărunchi,
mă pot lovi şi ploaia, şi vremea - amândouă!
de-l am, stropit în mine, sufletul tău de rouă.
Ţi-i trupul o grădină pe care-o ştiu din timpi,
plină-n adânc cu cântec, plină în şold cu ghimpi
în care-aş vrea să zgârii, să darm sub piele - râie,
femeie risipită în noi, ca o tămâie.
Zădarnic ucizi carnea şi, fără preget, dai
visare din visarea cea fără măruntai;
zădarnic eşti cetatea cu porţi de fier o mie,
pe care-aş vrea s-o nărui în timp din temelie,
să trec cu arătura pe piatră, ca un plug,
ce duce-n tine soare, seminţe şi belşug.
(1921)