Ecouri de dincolo de moarte

Când Gerlof, tatăl ei, o sună într‑o seară de luni, în octombrie, pentru prima dată după aproape un an, gândul Juliei se duse la oase, oase spălate de valuri pe un mal stâncos. Oase albe ca laptele, lustruite de valuri, aproape luminoase printre pietricelele cenuşii de la marginea apei.
Fragmente de oase.
Julia nu ştia dacă erau într-adevăr acolo pe mal, dar aşteptase să le vadă de mai bine de douăzeci de ani.
 
Mai devreme în acea zi, Julia stătuse îndelung de vorbă cu cei de la serviciul de asistenţă socială; lucrurile merseseră la fel de prost pe cât mersese totul în acea toamnă.
Ca de obicei amânase cât putuse să-i contacteze, ca să nu‑i mai audă cum suflă în receptor şi când, în cele din urmă, sunase, îi răspunsese un robot care îi ceruse numărul personal de identificare. După ce tastase cifrele fusese împinsă mai departe prin labirintul telefonic, ca şi cum i‑ar fi fost făcută legătura cu neantul absolut. Trebuise să stea în bucătărie, uitându‑se pe fereastră şi ascultând fâşâitul slab de la celălalt capăt al firului, un susur aproape inaudibil, ca al unei ape ce se aude curgând la distanţă.
 
Dacă îşi ţinea respiraţia şi‑şi apăsa receptorul de ureche, Julia putea auzi uneori vocile spiritelor răsunând în depărtări. Uneori se auzeau înfundat, în şoaptă, alteori erau tăioase şi disperate. Era prinsă în fantomatica lume a reţelei telefonice, captivă printre acele voci rugătoare pe care le auzea uneori dinspre hota de la bucătărie când fuma. Răsunau şi bolboroseau prin sistemul de ventilaţie al clădirii - abia dacă desluşea câte o vorbă, dar asculta totuşi cu maximă concentrare. O singură dată auzise o voce de femeie rostind cu claritate absolută "acum chiar că s‑a făcut timpul".
Stătea nemişcată lângă geamul bucătăriei, ascultând vocile şopotitoare şi uitându‑se în lungul străzii. Afară era rece şi bătea vântul. Frunze de mesteacăn îngălbenite de toamnă se chinuiau să se ridice de pe suprafaţa udă de ploaie a drumului şi să scape de vânt. Lângă bordură se întindea o pastă gri de frunze, zdrobite de anvelopele maşinilor, frunze ce n‑aveau să se mai ridice niciodată de la pământ.
 
Se întreba dacă ar fi putut să treacă cineva cunoscut. Jens putea să apară de după colţ, de la capătul terasei, la costum şi cravată ca un adevărat avocat, cu diplomatul în mână, cu părul proaspăt tuns. Cu paşi mari, cu privirea încrezătoare. Putea s‑o vadă la fereastră, să se oprească surprins pe trotuar, apoi să‑şi înalţe braţele, să‑i facă semne şi să‑i zâmbească.
Susurul dispăru brusc şi o voce încordată îi umplu urechea:
- Serviciul social, Inga.
Nu era persoana cea nouă care ar fi trebuit să se ocupe de cazul Juliei, numele aceleia era Magdalena. Sau Madeleine? Nu se întâlniseră niciodată.
Inspiră profund.
- Numele meu este Julia Davidsson şi voiam să vă întreb dacă aţi putea...
- Care este numărul dumneavoastră personal de identificare?
- Este... l‑am tastat deja pe telefon.
- Mie nu mi‑a apărut pe ecran. Puteţi să mi‑l spuneţi din nou?
 
Julia repetă numărul şi la celălalt capăt al firului se făcu linişte. Abia dacă mai auzea susuratul. Oare îi închiseseră intenţionat?
- Julia Davidsson? rosti vocea, de parcă n‑ar fi auzit că Julia se prezentase deja. Cu ce vă pot ajuta?
- Aş fi vrut să‑l prelungesc.
- Să prelungiţi ce?
- Concediul de boală.
- Unde lucraţi?
- La spital, la Östersjukhuset, secţia de ortopedie, spuse Julia. Sunt asistentă medicală.
Încă mai era asistentă? Avusese atâtea zile de concediu în ultimii ani, că probabil nici nu‑i mai simţeau lipsa la ortopedie. Iar ei cu siguranţă nu‑i lipseau pacienţii, cu văicărelile lor neîntrerupte despre probleme mărunte şi ridicole, fără să aibă nici cea mai vagă idee ce însemna nefericirea adevărată.
- Aveţi vreun bilet de la doctor? întrebă vocea.
- Da.
- L‑aţi văzut pe doctor astăzi?
- Nu, miercurea trecută. Pe psihiatrul meu.
- Şi de ce n‑aţi sunat mai devreme?
- Păi nu m‑am simţit foarte bine de atunci... spuse Julia, cugetând: Şi nici înainte. Dorul neîntrerupt, ca o înţepătură în piept.
- Ar fi trebuit să ne sunaţi în aceeaşi zi...
Julia auzi clar o respiraţie, poate chiar un oftat.
- Bun, spuse vocea, o să intru în calculator şi o să fac o excepţie pentru dumneavoastră. Doar de data asta.
- Sunteţi foarte amabilă, zise Julia.
- O clipă...
 
Julia rămase la fereastră, privind strada. Nu mişca nimic.
Însă pe trotuar apăru cineva - venise de pe strada mai aglomerată cu care se intersecta strada ei; un bărbat. Julia simţi nişte degete reci de gheaţă strângându‑i‑ stomacul, apoi însă îşi dădu seama că bărbatul era prea în vârstă, chel, trecut de cincizeci de ani şi îmbrăcat într‑o salopetă pătată de vopsea.
- Alo?
Văzu cum bărbatul se opreşte la o clădire de vizavi, cum tastează un cod la interfon şi deschide uşa, apoi intră.
Nu era Jens. Doar un bărbat oarecare, între două vârste.
- Alo? Julia?
Iarăşi vocea.
- Da, sunt aici.
- Aşa. Am făcut o notificare pe calculator în care spun că biletul de la doctor e în drum spre noi.
- Bine. Eu...  îngăimă Julia, apoi tăcu.
Începuse să se uite din nou în lungul străzii.
- Mai e ceva?
- Cred... rosti Julia strângând receptorul, ...cred că are să fie rece mâine.
- Aşa e, spuse vocea ca şi cum totul ar fi fost perfect normal. V‑aţi schimbat datele contului sau au rămas aceleaşi?
 
Julia nu răspunse. Încerca să găsească ceva obişnuit de spus.
- Uneori mai stau de vorbă cu fiul meu, rosti în cele din urmă.
Se lăsă o scurtă tăcere, apoi vocea se auzi iar:
- Cum spuneam, am făcut o notificare...
Julia închise repede.
Rămase în picioare în bucătărie, privind fix pe geam şi gândindu‑se că frunzele de pe stradă formau un model, un mesaj pe care nu‑l înţelegea, oricât de îndelung l‑ar fi privit; se usca de dorul de a‑l vedea pe Jens întorcându‑se de la şcoală.
Nu. De la muncă ar fi trebuit să se întoarcă. Ar fi trebuit să termine şcoala cu ani în urmă.
Ce te‑ai făcut până la urmă, Jens? Pompier? Avocat? Profesor?
 
Mai târziu în acea zi, stătu întinsă pe pat în faţa televizorului, în îngusta cameră de zi a apartamentului ei cu un singur dormitor, urmărind un program educaţional despre vipere, apoi schimbă postul şi se uită la un program de gătit unde un bărbat şi o femeie prăjeau carne. Când se termină, reveni în bucătărie ca să vadă dacă paharele de vin din dulăpioare aveau nevoie de lustru. O, da, dacă le ţineai înălţate în lumină vedeai particule minuscule de praf pe suprafaţa lor, aşa că le scoase unul câte unul şi le lustrui. Avea douăzeci şi patru de pahare de vin pe care le folosea prin rotaţie. Bea câte două pahare de vin roşu în fiecare dimineaţă, uneori câte trei.
În acea seară, în timp ce stătea întinsă în pat în faţa televizorului, îmbrăcată cu singura bluză curată pe care o mai găsise în şifonier, telefonul din bucătărie începu să sune.
Julia clipi din ochi la primul apel, însă nu se mişcă. Nu, n‑avea de gând să se arate ascultătoare. Nu era obligată să răspundă.
Telefonul sună din nou. Ea decise că nu era acasă, că era pe‑afară, făcând ceva important.
 
Vedea pe geam fără să ridice capul, chiar dacă nu putea zări decât acoperişurile de pe stradă, felinarele neaprinse şi coroanele copacilor întinse peste ele. Soarele coborâse sub linia orizontului, iar cerul se întuneca treptat.
Telefonul sună pentru a treia oară.
Se lăsase amurgul. Ora crepusculului.
Telefonul sună pentru a patra oară.
Julia nu se ridică să răspundă.
Telefonul mai sună o dată, apoi se lăsă liniştea. Afară felinarele începeau să pâlpâie, răspândindu‑şi licăririle peste asfalt.
Fusese o zi chiar bună.
Ba nu. De fapt nu existau zile bune. Însă unele treceau mai repede decât altele.
Julia era întotdeauna singură.
Ar fi ajutat‑o, poate, să fi avut un alt copil. Michael voise să încerce să‑i facă lui Jens un frăţior sau o surioară, însă Julia spusese nu. Nu se simţise niciodată îndeajuns de sigură şi până la urmă, fireşte, Michael se dăduse bătut.
 
Adesea, când nu răspundea la telefon, Julia căpăta câte un mesaj înregistrat ca răsplată, aşa că atunci când telefonul încetă să mai sune în seara aceea, se dădu jos din pat şi ridică receptorul, însă nu auzi decât fâşâitul.
Puse telefonul în furcă şi deschise dulăpiorul de deasupra frigiderului. Sticla acelei zile se afla acolo şi, ca de obicei, sticla zilei era una cu vin roşu.
De fapt era a doua sticlă cu vin roşu a zilei, fiindcă la prânz terminase sticla începută cu o seară înainte.
Pluta ieşi cu un pocnet slab. Îşi turnă un pahar şi‑l dădu iute peste cap. Îşi mai turnă unul.
Căldura vinului i se răspândi în trup, şi iată că acum putea să se întoarcă şi să privească pe fereastra bucătăriei. Se făcuse întuneric, iar lămpile stradale luminau doar câteva petice rotunde de asfalt. Nu se mişca nimic în lumina felinarelor. Dar ce se afla oare ascuns în întuneric? Îi era imposibil să vadă.
 
Julia se depărtă de fereastră şi goli cel de‑al doilea pahar. Se simţea mai calmă acum. Fusese încordată după discuţia cu cei de la serviciul social, acum însă era calmă. Merita un al treilea pahar de vin, însă pe acela putea să‑l bea mai pe îndelete, în faţa televizorului. Putea să pună şi nişte muzică, poate Satie, să ia o tabletă şi să se ducă la culcare înainte de miezul nopţii.
Dar apoi telefonul sună iarăşi.
La al treilea apel se ridică în capul oaselor pe pat. La al cincilea apel se dădu jos şi cam pe la al şaptelea ajunse în bucătărie.
Ridică receptorul înainte ca telefonul să sune a noua oară. Şopti:
- Julia Davidsson.
Răspunsul se auzi nu sub forma unui fâşâit, ci sub cea a unei voci clare, potolite:
- Julia?
Iar ea ştiu cine era.
- Gerlof? rosti cu voce scăzută.
Nu‑i mai spunea "tată".
- Da... eu sunt.
 
Din nou se lăsă tăcerea, iar ea trebui să‑şi apese receptorul pe ureche ca să poată auzi.
- Cred... că ştiu un pic mai multe despre ce s‑a întâmplat.
- Ce? făcu Julia holbându‑se la perete. Cum s‑a întâmplat ce?
- Păi, totul... cu Jens.
Julia privea mai departe în gol.
- E mort?
Era ca şi cum ai fi umblat în mână cu un număr de ordine. Într‑o bună zi era strigat numărul tău şi ţi se permitea să te duci şi să afli informaţia. Iar Julia se gândi la fragmente micuţe de os, spălate de valurile din Stenvik, în ciuda faptului că lui Jens îi era frică de apă.
- Julia, nu se poate altfel...
- Dar l‑au găsit? îl întrerupse.
- Nu, dar...
Ea clipi.
- Atunci de ce suni?
- Nu l‑a găsit nimeni. Doar că am...
- În cazul ăsta nu mă suna! ţipă ea şi trânti receptorul.
Închise ochii şi rămase pe loc, în spatele telefonului.
 
Un număr de ordine, un loc la rând. Dar nu era ziua cu pricina. Julia nu voia să fie asta ziua în care îl găseau pe Jens.
Se aşeză la masă, îndreptându‑şi privirea către întunericul de dincolo de fereastră, cu mintea golită, apoi se uită iarăşi la telefon. Se ridică, se apropie de el şi aşteptă, însă acesta rămânea mut.
O fac pentru tine, Jens.
Julia ridică receptorul, se uită la peticul de hârtie ce fusese lipit în urmă cu câţiva ani pe faianţa albă a bucătăriei, deasupra coşului de pâine, şi formă numărul. Tatăl ei răspunse din prima.
- Gerlof Davidsson.
- Eu sunt, rosti ea.
- Julia. Da.
Tăcere. Julia îşi luă inima în dinţi.
- N‑ar fi trebit să‑ţi închid telefonul în nas.
- A, e...
- Nu foloseşte la nimic.
- Mda, spuse tatăl ei. Se mai întâmplă.
- Cum e vremea prin Öland?
- Rece şi închisă, răspunse Gerlof. Astăzi n‑am ieşit pe afară.
Din nou se lăsă tăcerea şi Julia trase aer adânc în piept.
- De ce‑ai sunat? spuse. Trebuie să se fi întâmplat ceva.
El ezită înainte de a răspunde.
- Da... s‑au întâmplat nişte lucruri pe‑aici, rosti, apoi adăugă: Dar nu ştiu nimic.
 
La fel ca înainte.
Nici eu, gândi Julia. Îmi pare rău, Jens.
- Credeam că sunt noutăţi.
- Dar am stat şi m‑am tot gândit, spuse Gerlof, şi cred că se pot face nişte chestii.
- Să se facă? La ce bun?
- Ca să putem merge mai departe, răspunse Gerlof, apoi se grăbi să adauge: Poţi veni până aici?
- Când?
- Repede. Cred că ar fi o idee bună.
- Nu pot să plec aşa, cât ai bate din palme, spuse ea.
Dar nu era imposibil - nu trebuia să se ducă la muncă o perioadă destul de lungă. Continuă:
- Trebuie să‑mi spui... trebuie să‑mi spui despre ce e vorba. Nu‑mi poţi spune atâta lucru?
Tatăl ei tăcea.
- Ţii minte ce purta în ziua aceea? întrebă el în cele din urmă.
Ziua aceea.
- Da.
 
Îl ajutase chiar ea pe Jen să se îmbrace în acea dimineaţă, apoi îşi dăduse seama că era îmbrăcat de vară, în ciuda faptului că se făcuse toamnă.
- Purta pantaloni scurţi galbeni şi un tricou roşu de bumbac, spuse. Un tricou cu Fantoma. Fusese al vărului lui, avea un imprimeu din acelea pe care le poţi face chiar tu cu un fier de călcat, un imprimeu de plastic subţire...
- Îţi aminteşti ce fel de încălţăminte avea în picioare? întrebă Gerlof.
- Sandale, zise Julia. Sandale maro de piele, cu talpă de cauciuc. Una dintre cureluşe, cea de peste degetul de la piciorul drept, se desprinsese, şi câteva de la stângul erau pe punctul să se desfacă şi ele... mereu se întâmpla aşa la sfârşitul verii, dar eu le prindeam la loc...
- Cu aţă albă?
- Da, spuse Julia repede. Apoi stătu să se gândească. Da, cred că albă era, de ce?
Câteva secunde de tăcere. Apoi Gerlof răspunse:
- Am aici pe birou o sanda veche. A fost cusută cu aţă. Arată ca şi cum ar fi pe măsura unui copil de cinci ani... mă uit la ea chiar acum.
Julia se clătină şi se prăvăli peste blatul de lucru din bucătărie.
Gerlof mai spuse ceva, însă ea întrerupse legătura şi se făcu din nou linişte. Numărul de ordine - acesta era numărul ce i se dăduse şi cât de curând avea să i se strige numele.
 
Era calmă acum. După zece minute ridică mâna de pe furca telefonului şi formă numărul lui Gerlof. Acesta răspunse imediat, de parcă ar fi aşteptat‑o.
- Unde l‑ai găsit? întrebă. Unde, Gerlof?
- E complicat, răspunse el. Ştii că am... ştii că nu mi‑e uşor să continui cu asta, Julia. E din ce în ce mai greu. Şi tocmai de aceea aş vrea mult să vii aici.
- Nu ştiu...
Julia închise ochii, ascultând doar zgomotul ca un susur al telefonului.
- Nu ştiu dacă sunt în stare.
Se şi vedea pe ţărm, umblând printre pietricele, alegând cu grijă bucăţelele de schelet pe care le găsea, strângându‑le la piept.
- Poate.
- Ce‑ţi aminteşti?
- Cum adică?
- Din ziua aceea. Ceva anume? întrebă el. Chiar aş vrea să te gândeşti bine.
- Îmi amintesc că Jens a dispărut...  că a...
- Nu mă gândesc la Jens în momentul ăsta, zise Gerlof. Încearcă să‑ţi aminteşti ceaţa.
Ceaţa... Ceaţa făcea parte din toate amintirile legate de Öland.
Julia ţinea minte ceaţa. O ceaţă deasă atât de nu era ceva obişnuit în nordul Örlandului, însă uneori, toamna, era purtată dinspre sud. Rece şi umedă.
Dar ce se întâmplase în ceaţă în ziua aceea?
Ce s‑a întâmplat, Jens?
 
Bărbatul care, mai târziu pe parcursul vieţii sale, va răspândi multă durere şi frică în Öland, este, pe la mijlocul anilor '30, un băiat în vârstă de zece ani. Deţine un ţărm pietros şi o întindere mare de apă.
Numele băiatului este Nils Kant. E ars de soare, poartă pantaloni scurţi în arşiţa verii şi se prăjeşte pe o lespede mare şi rotunjită, mai jos de casele şi debarcaderele din Stenvik. Gândeşte aşa:
Tot ce‑i aici e al meu.
Şi e adevărat, fiindcă familia lui Nils este proprietara ţărmului. Posedă parcele mari de teren în Ölandul de nord; familia Kant are acest pământ de sute de ani şi, de când tatăl său a murit, cu trei ani în urmă, Nils a început să simtă că e responsabilitatea lui să aibă grijă de el. Lui Nils nu‑i lipseşte tatăl său, şi‑l aduce aminte doar ca pe un bărbat înalt, tăcut şi sever care putea uneori să devină violent; Nils crede că e un lucru bun că doar mama lui, Vera, îl aşteaptă în casa de lemn din susul ţărmului.
 
N‑are nevoie de nimeni altcineva. Nu‑i trebuie prieteni; ştie că în satele din lungul coastei locuiesc copii de toate vârstele şi că băieţii mai mari lucrează deja la carieră - dar fâşia asta anume de plajă îi aparţine doar lui. Morarii din moara de mai sus şi pescarii ce folosesc debarcaderele nu reprezintă o ameninţare.
Nils se pregăteşte să sară de pe stâncă; o să mai înoate o tură, o ultimă tură înainte să se ducă acasă.
- Nils! ţipă o voce ascuţită de băiat.
Nils nu întoarce capul, însă aude pietrişul şi nisipul zgrunţuros cum se desprind şi se scurg în jos, apoi paşi rapizi apropiindu‑se.
- Nils! Am şi eu caramele de la mami! O grămadă de caramele!
Este fratele lui, Axel, cu trei ani mai mic decât Nils şi plin de viaţă. Are în mână o cârpă cenuşie, înnodată.
- Uite!
 
Axel vine grăbit lângă lespedea cea mare şi‑l priveşte încântat pe Nils, desface legăturica şi împrăştie conţinutul pe bucata de pânză.
În legăturică se află un mic briceag şi caramele închise la culoare, caramele lucioase cu unt.
Nils numără opt caramele. El n‑a căpătat decât cinci de la maică‑sa înainte să iasă, dar le‑a mâncat pe toate până acum; cât ai clipi, inima începe să‑i bubuie de furie.
Axel apucă o caramea, se uită la ea, o aruncă în gură şi se uită către licărul apei. Mestecă lent şi cu satisfacţie, de parcă nu doar caramelele ar fi ale lui, ci şi ţărmul şi apa şi cerul de deasupra.
Nils îşi fereşte privirea.
- Mă duc să înot, spune, îndreptându‑se cu faţa spre apă. Sare de pe lespede, îşi trage şortul de pe el şi‑l pune jos.
Îi întoarce spatele lui Axel şi începe să păşească prin valuri, balansându‑şi picioarele pe deasupra pietrelor ce lucesc de la alge. Firicele de ierburi marine i se agaţă printre degete.
 
Apa a fost încălzită de soare şi face spumă când Nils se scufundă, cam la vreo doisprezece paşi de ţărm. În vara asta a învăţat să înoate sub apă. Trage aer adânc în piept, se scufundă, coboară şerpuind, până la algele împietrite de pe fund, se întoarce şi ţâşneşte cu zgomot în sus, către lumina soarelui.
Axel stă pe plajă.
Nils se răsuceşte în apă, stropeşte în jur, face tumbe, în jurul capului i se sparg bule de aer. Mai înaintează înot câţiva metri, atât de departe că nu mai poate atinge fundul cu picioarele.
Acolo e un bolovan mare, un bloc de piatră ce se iţeşte deasupra apei precum un monstru marin adormit. Nils se suie pe spinarea monstrului, îşi lasă picioarele cuprinse de apă doar câteva clipe, apoi plonjează. Aici nu dă de fund. Pluteşte, calcă apa şi‑l vede pe Axel stând pe marginea plajei.
- Tot nu eşti în stare să înoţi? strigă.
 
Ştie că Axel nu poate.
Axel nu răspunde, dar îşi pleacă ochii, cu o expresie întunecată, totodată de ruşine şi de furie pe sub şuviţele de păr ce‑i cad peste ochi. Îşi scoate şortul şi‑l pune pe lespede lângă caramele.
Nils înoată calm în jurul bolovanului, mai întâi pe burtă, apoi pe spate, doar aşa, să arate cât e de uşor când o poţi face. Un zvâcnet al picioarelor şi e iar sus pe bolovan.
- Te ajut eu! îi strigă lui Axel şi o clipă chiar se gândeşte s‑o facă, să fie un frate mai mare cum scrie la carte şi să‑l înveţe astăzi pe Axel să înoate. Dar ar dura prea mult.
Aşa că‑i face doar semn cu mâna.
- Haide!
Axel face un pas stângaci în apă, simţind cu talpa piciorului pietricelele, cu braţele înălţate, de parcă s‑ar balansa pe marginea unui abis. Nils urmăreşte în tăcere înaintarea nesigură a fratelui său mai mic.
 
După vreo patru paşi, Axel se proţăpeşte pe loc, cu apa aproape până la mijloc, uitându‑se spre Nils cu o expresie crispată.
- Ai destul curaj?
O glumă, doar glumeşte puţin cu fratele lui.
Axel scutură din cap. Nils plonjează iute de pe bolovan şi înoată spre ţărm.
- Nu‑i deloc periculos, spune. Poţi să atingi fundul cam peste tot.
Axel întinde mâna spre el, se apleacă în faţă. Nils se dă înapoi, făcându‑şi fratele mai mic să‑l urmeze fără să vrea.
- Bun, zice Nils.
Apa le ajunge acum până la piept.
- Încă un pas.
Axel face cum spune el, încă un pas, apoi ridică ochii spre Nils cu un zâmbet neliniştit. Nils zâmbeşte la rândul lui, încuviinţează din cap, iar Axel mai face un pas.
 
Nils se lasă pe spate, uşor, cu braţele desfăcute, ca să‑i arate cât de prietenoasă e apa.
- Oricine poate înota, rosteşte el. Eu am învăţat singur.
Dă din picioare şi înoată lent către bolovan. Axel îl urmează, cu picioarele pe fund. Apa i‑a ajuns până la piept.
Nils se saltă iarăşi pe bolovan.
- Încă trei paşi! spune.
Deşi nu‑i chiar adevărat, ar fi mai degrabă şapte sau opt. Însă Axel face un pas, doi, trei, trebuie să întindă gâtul ca să‑şi ţină gura deasupra apei, şi încă mai sunt trei metri de străbătut până la stâncă.
- Trebuie să respiri, spune Nils.
Axel răsuflă scurt, gâfâit. Nils se aşază pe bolovan şi întinde calm mâinile spre Axel.
 
Şi frăţiorul său se aruncă înainte. Însă regretă asta curând, fiindcă respiră adânc, iar gura şi gâtul i se umplu cu apă rece; şi agită frenetic mâinile şi se uită ţintă la Nils. Bolovanul e pur şi simplu de neatins.
Nils îl urmăreşte câteva secunde pe Axel cum se zbate, apoi se apleacă iute şi‑şi trage fratele pe suprafaţa sigură a bolovanului.
Axel se ţine strâns, tuşind şi răsuflând scurt, întretăiat. Nils se ridică în picioare lângă el şi spune ce‑a avut în minte în tot acest timp:
- Ţărmul e al meu.
Apoi se aruncă de pe bolovan, drept ca o săgeată, şi iese câţiva metri mai încolo, înotând cu mişcări lungi şi sigure până ce mâinile îi ating pietrişul de pe ţărm şi gluma e dusă până la capăt. Acum se poate bucura de ea. Scutură din cap să‑şi scoată apa din urechi şi se duce spre piatra pe care Axel şi‑a desfăcut legăturica.
 
Pantalonaşii pe care şi i‑a scos Axel sunt şi ei acolo. Nils îi ia, îşi imaginează că vede un purice târându‑se în lungul cusăturii şi‑i aruncă mai încolo pe mal.
Apoi se apleacă asupra legăturii de pânză. Caramelele cu unt sunt la locul lor, îngrămădite, lucind în soare; Nils ia una şi o bagă încet în gură.
Aude un muget furios dinspre bolovan, dar nu‑l bagă în seamă. Mestecă cu grijă, înghite, apucă altă caramea.
Aude un plescăit. Nils ridică privirea; fratele său mai mic a sărit în cele din urmă de pe bolovan.
Nils a început deja să se usuce la soare şi‑şi înfrânge primul impuls, acela de a se duce la Axel. În loc de asta, ia o a treia caramea de pe pânza întinsă pe lespede.
 
Plescăielile continuă, iar Nils priveşte scena. Axel nu poate să atingă fundul cu picioarele, desigur, şi încearcă din răsputeri să ajungă iar pe bolovan. Doar că mâinile îi alunecă neîncetat.
Nils suge carameaua. Îţi trebuie un pic de viteză ca să te sui pe bolovan.
Axel n‑are viteză şi se întoarce, apucând‑o spre plajă. Bate din mâini cu disperare, apa se umple de spumă în jurul său, însă nu înaintează. Se uită la Nils cu ochi mari, înfricoşaţi.
 
Nils îi întoarce privirea, înghite carameaua şi ia încă una.
Deodată, plescăitul se face mai slab. Fratele său ţipă ceva, însă Nils nu aude ce anume. Apoi valurile acoperă creştetul lui Axel.
Nils face acum un pas către apă.
Capul lui Axel ţâşneşte la suprafaţă, dar nu iese atât de mult ca înainte. Tot ce poate Nils să vadă e un smoc de păr ud. Apoi se scufundă. Ies bule de aer, însă sunt măturate de un val mic.