Îngerii apar în opera mea pentru că sunt simultan creaturi ale Cerului şi ale pământului

În 2004, înainte ca miniserialul Angels in America, regizat de Mike Nichols şi premiat cu 11 Premii Emmy şi 5 Globuri de Aur, să fie lansat în Europa de Est, HBO a organizat un interviu online cu Tony Kushner, autorul american care a contribuit la realizarea scenariului după propria piesă de teatru. Cu ocazia acestui interviu ziarişti din Polonia, România, Ungaria, Bulgaria şi Finlanda i-au adresat întrebări celebrului dramaturg. Printre cei care au pus întrebări s-a numărat şi Răzvan Penescu, reprezentantul LiterNet-ului. Vă oferim integral acest interviu, rămas până acum, în mare parte, inedit.

Reporter: Cum vă simţiţi, ca dramaturg, scriind un scenariu pentru televiziune?
Tony Kushner: Mi-a plăcut foarte mult întregul proces, deoarece a trebuit să lucrez cu un mare regizor, Mike Nichols. Acesta nu e neapărat un lucru liniştitor, eu mă simt mult mai în largul meu lucrând în teatru, deşi, din multe puncte de vedere, consider că televiziunea se apropie mai mult de teatru decât de film. A scrie pentru televiziune seamănă mai mult cu procesul scrierii pentru teatru decât pentru film, deoarece teatrul şi televiziunea au cel puţin două lucruri în comun: în primul rând, niciunul nu îşi permite genul de spectacol exorbitant care pare să fie premisa obligatorie, cel puţin în SUA, pentru a scrie pentru film; ambele sunt destul de sărace în ceea ce priveşte înzestrările vizuale şi, de asemenea, televiziunea, ca şi teatrul, este, în principal, un mijlocitor al dialogului, al oamenilor care vorbesc unii cu alţii. Se lucrează într-un mediu claustrofobic, cu oameni care vorbesc în spaţii complet închise, cum e o scenă sau un platou de filmare, aşă că am simţit că există o oarecare familiaritate în adaptarea piesei pentru televiziune.
 
R.: Când aţi rescris piesa, aţi avut intenţia să o faceţi mai uşor de înţeles pentru publicul larg, mai ales având în vedere că publicul care se uită la televizor ar putea fi mai puţin elitist decât cel care merge la teatru?
T.K.: Nu, nu a existat absolut nicio încercare de a o face în orice fel mai accesibilă sau mai puţin dificilă pentru telespectatori. Cu HBO se poate crea pentru televiziune în SUA pentru un public matur şi sofisticat, unul capabil să urmărească acelaşi fel de complexitate umană într-o dramă literară pe care o găseşti la teatru. Aşa că nu a existat nicio încercare de a o face mai uşoară, mai simplă sau mai puţin şocantă... Am presupus că telespectatorii vor răspunde cu acelaşi entuziasm pe care l-ar avea în faţa scenei şi cred că s-a dovedit a fi adevărat.
 
R.: Ce v-a inspirat să scrieţi piesa originală?
T.K.: Piesa am început-o în timpul celei de-a doua administraţii a lui Reagan, într-o perioadă de împământenire a conservatorismului politic în Statele Unite, ceea ce mă îngrijorase foarte mult şi mă întristase. Am început-o în cel de-al şaselea sau şaptelea an al epidemiei de SIDA din SUA, când lupta pentru emanciparea homosexualilor fusese deraiată şi mutată într-o altă paradigmă prin ivirea acestei groaznice crize biologice. Era necesară o remodelare a gândirii în legătură cu eliberarea politică a homosexualilor, deoarece aveam, de asemenea, de-a face cu o profundă criză umană, biologică şi medicală. Cred că un lucru care a contribuit la scrierea piesei a fost faptul că în facultate am urmat studii medievale şi aveam tendinţa să mă las acaparat de scenarii apocaliptice. Era pe la sfârşitul anilor '80 când am început să scriu piesa şi se apropia Mileniul - anul 2000 - iar toate lucrurile luau un fel de aer apocaliptic, în felul unui concept precum Ziua Judecăţii. A devenit o piesă despre jelire şi despre comunitatea umană, despre lupta pentru eliberare şi despre legăturile dintre oameni într-o vreme în care ideologia politică dominantă susţinea discontinuitatea şi lipsa legăturilor, iar nivelul nebun de individualism părea singurul adevăr central al naturii umane.
 
R.: A fost uşor pentru un dramaturg să scrie un scenariu de televiziune pentru propria piesă? Cât de mult s-a apropiat versiunea finală de aşteptările dumneavoastră?
T.K.: Am lucrat cu regizorul Mike Nichols, care e implicat în egală măsură în teatru şi în film, iar el ştia piesa şi a vrut să facă o versiune filmată, dar nu voia să filmeze pur şi simplu piesa, deşi îi plăcuseră multe dintre trăsăturile care o făceau bună. Nu se gândea că piesa trebuie să fie reinventată. A fost, practic, o adaptare cu un înalt grad de sensibilitate şi este, din multe puncte de vedere, foarte asemănătoare piesei. Aşa că nu a fost ieşit din comun să lucrez la ea; a fost, în mare parte, o adevărată plăcere. Iar filmul a ieşit foarte frumos. Cred că tot ce a făcut Mike e oarecum extraordinar, căci piesa e reuşită tocmai datorită caracterului său teatral, datorită faptului că îşi are esenţa în teatru. Nu am crezut că va funcţiona ca film. Am fost foarte sceptic în privinţa asta şi am avut multe emoţii. Dar îmi place enorm cum a ieşit! Cred că e extraordinară ca operă cinematografică. E foarte ciudată, foarte diferită de alte filme. Distribuţia e minunată, într-adevăr; sunt nişte actori de excepţie, cu care mi-am dorit mereu să ajung să lucrez, precum Meryl Streep, Al Pacino şi Emma Thompson. Aşa că a fost extrem de interesant să lucrez cu oameni ca ei.

 

R.: Deci putem spune că a fost pe măsura aşteptărilor dumneavoastră.
T.K.: Ah, mi-a depăşit orice aşteptări! Am avut foarte multe emoţii când am fost să văd prima dată versiunea finală a filmului şi, după douăzeci de minute de vizionare, am şi uitat că eu l-am scris şi m-am simţit ca un simplu membru al publicului care se uită la un film ce îi place. Eram oarecum curios cum avea să iasă. Îl percepeam ca pe un lucru nou, ceea ce e un sentiment tare plăcut.

R.: Înainte de a face o versiune a piesei pentru micul ecran, nu v-aţi gândit şi la faptul că ar putea fi considerată varianta TV a filmului Philadelphia?
T.K.: Cred că oricine se va uita la film va vedea că nu are nimic de-a face cu Philadelphia. Piesa a fost scrisă cu mult înainte de Philadelphia şi nu cred că au nicio legătură. Într-o oarecare măsură, ambele tratează problema epidemiei de SIDA, dar cred că Îngeri în America, având şase ore, tratează mult mai multe lucruri pe lângă epidemia de SIDA şi abordează un număr mare de teme care în Philadelphia nu apar. Nu sunt la fel, cum nu poţi spune nici că două filme ar fi la fel doar fiindcă ambele tratează Holocaustul. Sau că un film despre dragoste este la fel ca alt film despre dragoste fiindcă ambele tratează tema dragostei. Cred că nu au nicidecum aceeaşi interpretare.
 
R.: Aţi putea să ne spuneţi în câteva cuvinte care este diferenţa dintre serialul TV şi piesa originală?
T.K.: Cred că principala diferenţă este, în esenţă, cea dintre film (chiar şi la televizor) şi teatru. Filmul este deosebit de intim, iar oamenii care îl privesc sunt foarte aproape şi cred că asta creează un nivel de intensitate emoţională care nu e neapărat mai mare sau mai mic decât în cinema, dar e diferit. Este un cadru foarte apropiat şi intens, datorită modului cinematografic în care e prezentat. De asemenea, versiunea filmată reprezintă felul în care Mike interpretează piesa şi toţi cei care au pus-o în scenă au avut o altă viziune asupra ei. Cred că versiunea lui Mike pune accentul într-o manieră frumoasă pe povestea umană, care este, la urma urmei, o poveste de dragoste, sau, într-un fel, despre eşecul dragostei şi despre faptul că dragostea continuă chiar şi când o relaţie nu mai merge. Cred că această interpretare a piesei Îngeri în America are un impact puternic prin prisma faptului că descrie relaţii umane care cedează sub o teribilă presiune. Deci nu cred că e neapărat ceva diferit faţă de varianta pusă în scenă, ci este vorba despre ceea ce iese în evidenţă în această producţie.  
 
R.: Credeţi că e posibil ca puterea de atracţie a acestor mari actori să dăuneze textului? Sau, dimpotrivă, prezenţa lor pe micul ecran este suficient de convingătoare pentru a reda adevărata natură a textului?
T.K.: Cred că aceasta ar fi putut fi o posibilitate şi este unul dintre motivele pentru care cele patru personaje tinere care se află în centrul acţiunii sunt interpretate de persoane nu foarte cunoscute, deşi sunt actori remarcabili; Mary-Louise Parker e probabil cea mai cunoscută dintre toţi şi nici ea nu e o artistă foarte renumită. Este o actriţă minunată de teatru, film şi televiziune, respectată în Statele Unite, dar nici ea, nici Justin Kirk, nici Patrick Wilson sau Ben Shenkman nu sunt extrem de renumiţi. Jeffrey Wright e un actor cunoscut, dar nu e un mare star de cinema, cel puţin nu încă, deşi bănuiesc că va fi (râde).
 
Rolul Roy Cohn este, de fapt, ceea ce am numi un rol menit pentru un star. Mă refer la faptul că, deoarece Roy Cohn a existat cu adevărat şi era bine-cunoscut, se cere interpretat de un actor cu renume. Este un rol pe care l-ai vrea jucat de cineva care aduce cu sine propriul farmec şi statut de celebritate. Desigur că, dacă ar fi fost un star ales în mod nepotrivit, nu ar mai fi fost în avantajul piesei. Dar Pacino e absolut sublim aici. Este, cu siguranţă, una dintre cele mai bune interpretări ale sale. De asemenea, s-a potrivit foarte bine rolul cu starul, la fel cum îngerul este jucat de Emma Thompson. Statutul ei de star nu eclipsează rolul. Iarăşi, este vorba de un anumit prestigiu şi farmec, în sensul vechi al cuvântului. Un fel de magie pe care Emma Thompson o aduce cu sine, ceea ce s-a potrivit perfect cu rolul îngerului. Are un aer angelic, splendid, aproape regal.
 
Cred că Meryl Streep a avut sarcina cea mai grea din punctul ăsta de vedere, deoarece joacă o succesiune de oameni destul de obişnuiţi, însă, cu toate acestea, ea e Meryl Streep şi posedă această măiestrie ieşită din comun. Unul dintre motivele pentru care ea este considerată unul dintre cei mai buni actori în viaţă, dacă nu chiar cea mai bună, este talentul uimitor de a dispărea complet în propriul rol, chiar şi jucând un bătrân rabin. Valoarea unui actor se vede când îl pui la încercare şi sunt de părere că toţi aceşti actori s-au descurcat minunat şi nu adus niciun prejudiciu rolului. Cred că asta se întâmplă doar când cineva este incapabil să joace un rol sau când acel rol ar fi fost mai bine interpretat de cineva pe care nu l-ai mai văzut niciodată, ca să existe un fel de emoţie a descoperirii. Dar nu cred că asta a fost valabil în cazul vreunuia dintre aceste roluri, aşa că nu s-a comis nicio eroare cu distribuţia aleasă. Toţi au fost extraordinari!
 
R.: Aduce lipsa contactului dintre actorii de pe scenă şi spectatori daune efectului textului? Pot conexiunile mentale  să fie destul de puternice pentru a purta spectatorul în acelaşi loc în care l-ar duce piesa?
T.K.: Cred cu tărie că e posibil şi că nu ar fi funcţionat într-un film lansat în cinema, unde ai un ecran imens şi trebuie să simţi atmosfera. De asemenea, aşteptările spectatorilor de la un film ţin de cinematografie şi de un cadru epic. Dar cred că televiziunea captează atenţia într-un mod minunat, în feluri asemănătoare teatrului. Chiar îţi petreci timpul concentrându-te asupra unei persoane care vorbeşte cu tine. Simt că există un fel de teatralitate în televiziune şi cu siguranţă nu îi este nimănui greu să se concentreze pe asta. Cred din nou că mărimea ecranului ajută la focalizarea atenţiei şi energiei.

 

R.: Fragmentarea în şase părţi ar putea constitui un mod de a păstra intact confortul spectatorului?
T.K.: Nu ştiu cum va fi difuzat filmul în fiecare ţară. În State, HBO l-a difuzat în două reprize de câte trei ore, fără întrerupere, şi apoi au difuzat, practic, toate cele şase ore tot fără întrerupere. Cred că a fost o singură mică pauză. Apoi l-au arătat câte o oră pe zi timp de o săptămână şi tot aşa. Oamenii îl vizionează în felul în care ar citi un roman. Din nou, nu sunt sigur care sunt modurile de difuzare în televiziuni în unele dintre ţările despre care vorbim, dar cred că, datorită revoluţiei digitale, acum este posibil să vizionezi reprezentaţii mimetice precum teatru, televiziune sau film în propriul ritm. Cunosc persoane care s-au uitat la toate cele şase ore, dar l-au putut vedea doar câte o oră acum, o oră mai târziu. Apoi sunt cei care s-au aşezat confortabil şi l-au văzut pe tot dintr-un foc. E ca şi cum ai citi o carte în propriul tău ritm.
 
Unii înregistrează filmul pe casetă, alţii cumpără DVD-ul, îl păstrează şi se uită la el când au chef. Cred că fiecare are felul propriu de a-l viziona. Pentru mine e foarte interesant, fiindcă mie îmi place să scriu piese (şi alte forme de divertisment) lungi şi cred că e un mare efort să încerci să păstrezi atenţia publicului în timpul vizionării. E dificil, e greu să stai multe ore să te uiţi la ceva fără să începi să te foieşti. Acest nou fel de a viziona sugerează că s-ar putea face piese sau filme de 10, 15, 20, 30 de ore, că o persoană ar putea să le vadă pe parcursul a două sau trei luni în acelaşi fel în care ai citi o carte voluminoasă şi că ar fi o metodă la fel de eficace. Astfel, publicul ar avea control asupra vizionării, ceea ce e foarte interesant. Cred că toată lumea a avut o părere diferită, inclusiv eu, despre cum ar trebui difuzat şi, într-un sfârşit, HBO şi Mike au luat decizia finală.
 
R.: S-a întâmplat până acum ca un actor de la Hollywood să joace într-una dintre piesele dumneavoastră?
T.K.: Am avut, desigur, ocazia să lucrez cu nişte actori de teatru minunaţi din SUA. Nu am mai lucrat niciodată cu staruri de cinema precum Pacino sau Streep. În SUA, e aproape imposibil ca oameni precum Al sau Meryl să fie disponibili pentru a juca teatru. Al joacă teatru câteodată, dar rareori piese noi, de obicei îi joacă pe clasici. Iar Meryl, deşi a început ca actriţă de teatru, nu a mai jucat des de când a devenit un mare star de cinema. Am mai lucrat cu oameni care au apărut în filme, dar e prima dată când lucrez cu actori aşa de faimoşi. Este o experienţă neobişnuită. 
 
R.: Care au fost reacţiile actorilor, ştiind că vor juca într-o producţie controversată?
T.K.: Nu cred că filmul a fost considerat controversat. Piesa a-nregistrat un mare succes în Statele Unite şi în străinătate şi cred că toată lumea a fost entuziasmată, dar nu şi tulburată. Mai degrabă au luat-o ca pe o provocare din punct de vedere artistic şi nu a fost nimeni îngrijorat jucând un personaj homosexual sau sărutând un alt bărbat (în film). Au considerat că publicul a devenit destul de matur pentru a vedea aceste lucruri fără a ţipa, fără a li se face greaţă şi fără a fugi mâncând pământul. Şi chiar aşa a fost. Din nou, nu cred că filmul sau piesa au intenţia de a şoca, dar sunt menite să spună adevărul şi nu ar fi niciun motiv deosebit pentru care lumea să considere adevărul spus de ei ca fiind şocant sau controversat. Asta cred că au simţit şi majoritatea actorilor.
 
R.: Dumneavoastră aţi avut un cuvânt de spus în privinţa distribuţiei? Aţi discutat cu Meryl Streep sau cu Pacino în ceea ce priveşte pregătirea lor pentru rol?
T.K.: Am fost invitat de Mike să asist când s-a făcut distribuirea rolurilor. În cazul lui Al Pacino, Meryl Streep şi Emma Thompson, li s-au oferit pur şi simplu rolurile, iar eu am fost fericit că ei erau persoanele care aveau să le joace. Pentru celelalte personaje, am asistat la selecţie şi mi-am oferit părerea, unele lucruri fiind luate în considerare de Mike, iar altele, complet ignorate. Cred că a avut perfectă dreptate când nu a ţinut cont de părerea mea şi a făcut alegerea corectă. Este genial în privinţa asta. Deci nu am avut o influenţă prea mare în ceea ce priveşte distribuirea rolurilor şi nici nu am discutat cu actorii despre ideile mele vizavi de roluri. Cred că o dată sau de două ori Meryl m-a întrebat ceva, dar de obicei a discutat rolul - rolurile pe care le-a jucat - cu Mike, iar Al n-a făcut asta deloc. Cu siguranţă că n-a vrut să fiu prin preajmă în timp ce filma, fiindcă ar fi avut emoţii să interpreteze rolul cu autorul în aceeaşi cameră. Aşa că eu nu am avut nimic de-a face cu interpretarea lui, în afara faptului că am scris dialogul. Şi nu m-a deranjat asta. Oricum, eu nu ştiu nimic despre cum e să faci filme. Eram mulţumit să nu fiu prea mult prin preajmă când pregăteau filmul şi cred că e întotdeauna mai bine când actorii stabilesc o relaţie profesională bună cu regizorul şi nu au un dramaturg care să le tot şoptească în ureche, ceea ce poate fi foarte derutant. Am vorbit mult cu Mike în timpul filmărilor. El îmi arăta ce filmaseră în timpul zilei şi apoi discutam diverse lucruri, dar niciodată despre actori.
 
R.: Cum s-a pregătit Al Pacino pentru interpretarea acestui rol fantastic? 
T.K.: Ar trebui să-l întrebaţi pe el cum s-a pregătit. Ştiu că la una dintre primele lecturi ale scenariului a venit chiar cu textul piesei, pe care era clar că îl citise şi îl recitise de foarte multe ori. Paginile erau atât de uzate încât abia puteai închide cartea. Şi cred că a petrecut luni întregi gândindu-se la asta. Sunt două tipuri de interpretări marca Al Pacino: poate adopta atât un stil teribil de teatral, cât şi unul cinematografic, de factură naturalistă. Şi poate trece repede de la unul la altul. Este cunoscut pentru interpretările sale oarecum exagerate, care sunt foarte antrenante, grandioase, dar şi pentru interpretări care sunt mai puţin extravagante. Având în vedere că putea să-l joace pe Roy exagerat, a ales în schimb să meargă într-o direcţie naturalistă şi să joace cu subtilitate, calm şi seriozitate. Şi cred că a fost o strategie foarte bine gândită. Dar în ceea ce priveşte pregătirea pentru rol, nu ştiu cum face ceea ce face. Aş vrea eu să ştiu...

 

R.: În afara acestui personaj, povestea e în întregime ficţiune sau mai are şi altă legătură cu viaţa reală?
T.K.: În film, Roy vorbeşte cu personaje de ficţiune. Povestea relaţiei dintre el şi Joe Pitt din film este inventată în întregime pentru că Joe Pitt e doar un personaj, dar, când e vorba de Roy, lucrurile pe care susţine că le face în film sunt lucruri pe care Roy Cohn chiar a susţinut că le-a făcut: a susţinut că a fost implicat în execuţia lui Ethel Rosenberg, a fost asistent al procurorului Statelor Unite în cazul Rosenberg şi şi-a asumat meritul pentru execuţia ei. A fost, de asemenea, mână dreaptă a lui McCarthy şi formator de opinie în New York, făcându-se vinovat de anti-semitism.  Avea legături strânse cu Reagan, Casa Albă, deci toate aceste lucruri sunt adevărate.
 
R.: Există şi un alter-ego al lui Tony Kushner în poveste?
T.K.: Nu chiar. Există, într-o oarecare măsură, o legătură între mine şi Louis, şi el este homosexual şi evreu, dar suntem oameni foarte diferiţi. Eu nu am făcut lucrurile pe care Louis le face în piesă. Cred că e, într-un anume fel, o persoană mai curajoasă decât mine, dar presupun că dintre toate personajele se apropie cel mai tare de un alter-ego al meu. Toate personajele au câte ceva din trăsăturile mele deoarece eu le-am creat.
 
R.: Cum aţi descrie Îngeri în America? Este o piesă despre homosexuali şi heterosexuali, New York şi Antarctica, stratul de ozon, Ethel Rosenberg, SIDA, evrei şi mormoni, afro-americani, republicani din vremea lui Reagan, sau ce altceva?
T.K.: Cred că este o piesă despre toate aceste lucruri. Punctul forte al piesei este orizontul său larg, este un fel de extindere epică. Cred că încercă să stabilească conexiuni între o largă varietate de subiecte, oameni, evenimente politice. Şi este o piesă extrem de complicată al cărei succes se datorează, în parte, dimensiunii ei. Îşi croieşte un fel de spaţiu epic şi toate lucrurile menţionate sunt în mod cert abordate şi evidenţiate.
 
R.: De ce aţi ales să aduceţi SIDA în atenţia publicului, dintre toate problemele lumii? A rămas SIDA cel mai mare pericol pentru americani în ziua de azi?
T.K.: E greu de spus care ar fi cel mai mare pericol. Există atâtea pericole pe lume în ziua de azi. De exemplu, proliferarea nucleară este un mare pericol, George W. Bush este un mare pericol. Sunt multe lucruri îngrijorătoare şi înfricoşătoare în lume. Bineînţeles, în perioada în care am scris Îngeri în America, SIDA devenise o epidemie globală, care se răspândise pe întinderi mari în lume: Africa, India, Asia, Rusia. Există un număr foarte mare de oameni care au SIDA sau sunt infectaţi cu virusul HIV şi societatea actuală nu a reuşit nicidecum să confrunte problema. Cred că unul dintre motivele pentru care problema epidemiei nu a fost abordată corespunzător la începuturile sale îl reprezintă faptul că oamenilor le este teamă de stigmatul social care însoţeşte boala. Nu există voinţă politică, nu se alocă suficienţi bani şi cred că, de fapt, se poate susţine că epidemia globală de SIDA este în mod sigur unul dintre cele mari pericole cu care se confruntă lumea.
 
R.: De ce aţi ales tocmai anul 1985? A fost o alegere la întâmplare sau sunteţi interesat de acea perioadă?
T.K.: Nu, nu a fost deloc întâmplătoare. A fost la un an după realegerea lui Reagan, când contrarevoluţiile lui Reagan îşi cimentau poziţia în societatea americană. A fost, după cum am mai spus, al treilea, patrulea sau cincilea an al epidemiei în SUA, iar lucrurile luaseră pe atunci o întorsătură foarte proastă. Şi am mai ales acel an şi fiindcă am vrut să abordez într-un mod dramatic moartea lui Roy Cohn, de SIDA, iar anul morţii lui a fost 1986, aşa că asta a avut un efect asupra perioadei în care piesa avea să aibă loc.
 
R.: Şi este, după părerea dumneavoastră, o asumare a orientării sexuale?
T.K.: Piesa este împărţită în două, prima parte numindu-se Sfârşitul lumii e aproape şi a doua Perestroika, iar piesa discută dificultăţile şi posibilităţile pe care le presupun schimbarea umană şi schimbarea socială. Un fapt interesant e că susţinătorii lui Reagan în SUA încercau din greu cumva să dea lucrurile înapoi din punct de vedere politic. Gorbaciov şi ruşii începuseră în această perioadă, prin 1985 sau 1986, experimente remarcabile precum Glasnost şi Perestroika, ceea ce a reprezentat un fel de model metaforic interesant al faptului că este posibil ca în istorie să existe simultan o perioadă cumplită într-un anumit loc şi într-altul un fel de experiment social remarcabil. Cred că şi asta a avut un impact asupra alegerii momentului cronologic.

R.: Credeţi că asumarea publică a orientării sexuale reprezintă un alt mod de a combate ipocrizia?
T.K.: Lupta persoanelor ale căror preferinţe sexuale nu sunt cele ale majorităţii reprezintă o parte esenţială din lupta pentru democraţie, egalitate şi dreptate, atâta timp cât preferinţele sexuale nu provoacă victime şi nimeni nu este rănit. Cred că ipocrizia este doar un aspect minor al opresiunii care aduce cu sine alte dezastre, ipocrizia fiind una din cele mai puţin grave. Aş putea face comparaţii, însă sunt de părere că lupta pentru acordarea de drepturi homosexualilor, bisexualilor şi transsexualilor este una dintre cele mai importante lupte pentru eliberare care se dau în momentul de faţă şi una în care s-au făcut progrese cu stăruinţă şi în mod etic. Eu consider că s-a înregistrat un progres, dar cred că încă mai e nevoie de multe schimbări, ceea ce este un lucru valabil peste tot în lume. Asta şi vreau să subliniez, ca dovadă că filmul a fost difuzat în unele ţări în care pur şi simplu nu s-a pus în scenă piesa pentru că subiectul homosexualităţii e prea deranjant. Asta s-a întâmplat, de exemplu, în Bulgaria, de aceea sunt bucuros că acum se difuzează filmul. Sper că asta indică nivelul progresului în ceea ce priveşte drepturile homosexualilor în Europa Centrală şi de Vest.
 
R.: Cum credeţi că vor reacţiona spectatorii polonezi, având în vedere că în Polonia homosexualitatea este un subiect tabu, iar actorii nu vor să interpreteze homosexuali sau lesbiene?
T.K.: De fapt, chiar am văzut o reprezentaţie a piesei în Gdansk, în 1996, care a fost considerată foarte controversată. Sper că filmul va fi primit cu bunăvoinţă şi inteligenţă, pentru că poporul polonez este, în mod evident, capabil de o asemenea reacţie. Şi îmi imaginez că, fiind disponibil pe ecrane, va fi de ajutor persoanelor care se confruntă cu aceste probleme. Din nou trebuie să spun că este o poveste complicată şi nu e menită să fie o campanie de recrutare pentru o luptă, lucrurile nu stau chiar aşa. Dar cred că ar putea aduce o contribuţie. O creaţie artistică nu va înfăptui o luptă politică de una singură şi cred că doar lupta politică poate schimba cu adevărat o societate. Ştiu că persoanele homosexuale şi lesbiene din Polonia şi din oricare altă ţară din lume se luptă pentru emancipare şi pentru egalitate în faţa legii. Noi facem asta în Statele Unite, este o bătălie nemaipomenită care se dă aici. Îmi închipui că o operă de artă reuşită, ceea ce ce cred că este acest film.  Poate contribui la luptă, dar nu este suficient. Eu sper, bineînţeles, că va fi de ajutor şi în mod cert e timpul ca toate statele lumii să recunoască faptul că drepturile homosexualilor reprezintă un aspect al drepturilor umane şi că a nega drepturile oamenilor pe baza orientării sexuale este la fel de imoral ca a le nega din orice alt motiv.




R.: Ce legătură vedeţi între SIDA şi Îngeri? Credeţi în ei? În rai şi iad?
T.K.: În ceea ce mă priveşte, sunt agnostic. Nici nu cred, nici nu mă îndoiesc. Nu ştiu dacă există un rai şi un iad, sau un Dumnezeu, am sentimentul că ar putea să existe, dar nu am nicio indicaţie sigură. Deci, din punctul acesta de vedere, sunt ambivalent, sau cel puţin consider că e un subiect ambiguu şi nu am un răspuns concret. Nu am dovezi despre existenţa sau inexistenţa unei lumi dincolo de cea materială. Şi cred că piesa şi filmul arată acest lucru, probabil m-am îndreptat către îngeri din cauza acestui sentiment. Îngerii sunt fiinţe ambigue într-un fel, amfibiene, sunt simultan în două tărâmuri diferite. Eu nu am văzut un înger vreodată, nu ştiu dacă există şi mă bucur oarecum pentru asta, deoarece ar fi o experienţă înfricoşătoare, care m-ar face să mă îndoiesc de sănătatea mea mentală. Cred că tind spre îngeri în opera mea, pentru că sunt în acelaşi timp creaturi ale cerului şi ale pământului. Cuvintele pentru înger şi mesager sunt strâns înrudite în ebraică. Şi cred că de aici se trage fascinaţia mea, de la faptul că sunt fiinţe pe care Dumnezeu le-a creat pentru a călători între cer şi pământ şi nu aparţin exclusiv uneia dintre aceste lumi. Cred că de aceea îmi stârnesc interesul. Cât priveşte legătura dintre Îngeri şi SIDA, nu ştiu, am simţit în timp ce am scris piesa că descriam o realitate dură, dificilă. Am simţit că realul îi va ceda metafizicului şi irealului, din simplul motiv că realul devenise de nesuportat. cred că de aici a venit ideea că îngerul se prăbuşeşte prin tavan.
 
R.: La ce nivel are serialul cel mai mare impact: social, moral sau artistic?
T.K.: Cred că meseria mea ca scriitor înseamnă. în principiu, să oferi divertisment, nu sunt specialist în inginerie socială sau în etică, nici măcar în estetică. Consider că Îngeri în America este o operă de divertisment şi cred că toate ariile conştiinţei umane pot fi abordate în piesă, şi chiar într-o manieră frumoasă. Şi mai cred că piesa poate fi interpretată ca text politic, ca text psihologic şi oarecum social, sau ca text teologic. Există numeroase modalităţi în care poate fi interpretată, iar eu mă bucur să ştiu că oamenii îl interpretează măcar într-unul din aceste feluri. Nu mă interesează să o limitez la o singură sferă.
 
R.: Care este rolul pe care dragostea îl joacă în acest text? Este o formă de evadare? De opresiune? Este un fel de a cunoaşte şi exprima frica? De ce iubesc personajele într-o lume atât de stranie? Este iubire adevărată sau se amăgesc pe sine?
T.K.: Bărbaţii homosexuali, cred eu, ca majoritatea celorlalţi bărbaţi, nu sunt neapărat pricepuţi la a fi afectuoşi sau a-şi exprima sentimentele de dragoste. Cred că este un lucru dificil, la care femeile se pricep mai bine decât bărbaţii. Şi în plus, aceasta era o perioadă în societatea americană când toată lumea, începând cu preşedintele, le spunea cetăţenilor americani că dovada cea mai mare a dragostei era egoismul, că lucrul cel mai plin de dragoste pe care îl puteai face era să te îngrijeşti de propria persoană şi că prin asta le făceai viaţa mai uşoară celorlalţi. E bineînţeles o aberaţie, dar este un fel de aberaţie politică pe care ne obişnuisem să o auzim des în perioada lui Reagan. Iar mie mi s-a părut extraordinar că în timp ce acest tip de egoism devenise ideologia oficială (una politică şi oarecum morală) a poporului american, s-a întâmplat să izbucnească această epidemie de proporţii, care i-a forţat îndeosebi pe bărbaţi să înveţe modalităţi de a se îngriji unul de altul şi să înveţe lucruri despre dragoste pe care nu le învăţaseră înainte. Iar atunci a apărut  provocarea de a avea sau nu grijă de cineva, ca în cazul lui Louis, deoarece au existat şi mulţi care nu au reuşit. Aşa că acest paradox mi s-a părut foarte interesant, cât şi legătura dintre iubire, dreptate şi iertare. Şi cred că piesa explorează toate aceste lucruri. Cred că iubirea ca un lucru suficient şi insuficient este abordată în piesă, chiar foarte mult, această temă se află probabil în centrul piesei. E o piesă despre ce face şi nu face dragostea.

 

R.: Pentru că aţi discutat deja unele aspecte politice ale piesei, am o întrebare specifică, mentalităţii Europei Centrale. În piesă, Ronald Reagan este descris ca personificarea răului pe pământ. Pentru oameni ca mine, care îşi amintesc sărăcia şi opresiunea comunismului, este, de aemenea, preşedintele care a forţat URSS-ul să se predea, asftel deschizându-ne către lumea internetului, a cărţilor de credit, a maşinilor luxoase, a frontierelor deschise şi a vorbirii libere. Chiar şi acum, scriind aceste lucruri cu ironie clară, nu pot să neg că Ronald Reagan a avut un merit clar în acest caz. Cum aţi explica critica lui Reagan publicului est-european?
T.K.: E o întrebare interesantă. Bineînţeles că, într-o oarecare măsură, Reagan îşi are meritul lui în prăbuşirea Uniunii Sovietice, a sistemului sovietic şi a comunismului în Europa de Est. Mi se pare că o mare parte din lucrurile care au avut loc la sfârşitul anilor '80 şi începutul anilor '90, în scopul răsturnării acelui sistem groaznic, a ţinut de o serie de revoluţii interne. Şi mi se pare că au mai mult merit oamenii din fosta Uniune Sovietică, din Polonia, din România, din Germania de est, decât are Reagan. Ideea că Uniunea Sovietică s-a predat fiindcă a fost forţată de către administraţia Reagan mi se pare neverosimilă. Cred că şi Margaret Thatcher are un merit pentru că a observat că Gorbaciov nu era un simplu urmaş al lui Stalin, dar tot nu sunt gata să-i acord cel mai mare mare respect pentru că a făcut asta. În mod asemănător, în Statele Unite, republicanii nu şi-au dat pentru multă vreme seama de natura revoluţiei lui Gorbaciov. Se poate să mă înşel în privinţa aceea ce eu consider a fi fost cu adevărat dăunător cu privire la administraţia Reagan în SUA, şi în mare parte şi în afară (deoarece au existat multe aspecte ale politicii lui în afară pe care cred că nimeni nu ar vrea să le susţină).
 
Reagan, într-un fel, a iniţiat politica de a purta mici războaie neprovocate. A fost una dintre capodoperele politicii lui Reagan, şi anume războiul din Irak. Reagan i-a înarmat pe mujahedini în Afganistan şi i-a ajutat să învingă Uniunea Sovietică, apoi le-a pus la dispoziţie prea multe arme, în asemenea măsură încât acestă acţiune a dus la războiul din Afganistan, după retragerea Uniunii Sovietice. Dar este posibil ca o persoană să fie monstruoasă într-o anumită zonă şi eliberatoare în alta. Nu sunt sigur. Cred că preşedinţia lui George W. Bush este îngrozitor de rea şi profund periculoasă. Se poate ca, pe termen lung, atât Afganistanul, cât şi Irakul să devină ţări mai bune datorită lucrurilor pe care el le-a făcut, deşi dovezile imediate nu susţin asta. Aşa că nu pot răspunde pe deplin la această întrebare, deoarece nu ştiu care este răspunsul. Adevărata poveste a ce s-a întâmplat în Europa de Est şi în fosta Uniune Sovietică încă nu s-a spus, dar oricum îi acord lui Reagan mai puţin credit pentru asta decât i se acordă lui în general în momentul de faţă. Dacă mă înşel în privinţa asta, atunci - asta este! Adică sunt sigur că a fost important ca un preşedinte american să fi susţinut, spre exemplu, în Polonia, Solidaritatea. E ironic, bineînţeles, că primul act al lui Reagan ca preşedinte a fost desfiinţarea un sindicat în America în timp ce a susţinut Solidaritatea în Polonia. Ar fi susţinut Solidariteatea un preşedinte democrat fără a face toate lucrurile rele pentru care este responsabil Reagan? Cred că nu încape îndoială. Un preşedinte democrat ar fi susţinut Solidaritatea. Cred că orice preşedinte american care ar fi văzut cât de aprope erau popoarele din Europa Centrală şi de Est şi din Uniunea Sovietică de a se desprinde de epoca stalinistă, ar fi acţionat ca Reagan. Aşa că nu cred că felul în care s-a comportat vizavi de Europa de Est invalidează în vreun fel critica pe care o primeşte în piesă, mai ales privind atitudinea sa faţă de SIDA în Statele Unite, care a fost reprobabilă şi nu are nicio scuză.
 
R.: Vă mulţumesc foarte mult pentru timpul acordat şi efortul depus şi suntem foate recunoscători că aţi fost aici de faţă şi că am putut vorbi. Vă dorim mult noroc, mult succes, multe alte premii Emmy şi orice altceva vă doriţi...
T.K.: Vă mulţumesc foarte mult!

Nota redacţiei: Piesa Îngeri în America, în regia lui Victor Ioan Frunză, se joacă în prezent la Teatrul Metropolis din Bucureşti.