La 37 de ani, are încă aerul unui adolescent. Copil al unor părinţi celebri (regretatul jurnalist sportiv Ioan Chirilă şi actriţa Iarina Demian), este el însuşi un personaj foarte cunoscut. Talentat în muzică şi teatru, se simte pe scenă ca acasă. A avut parte de o copilărie la bloc şi pe şantierele din jur, aşa că îl consideră pe Mircea Cărtărescu drept "propriul său Creangă". În şcoală a gustat literatura, engleza, istoria şi-i ţine minte şi acum pe profesorii cărora le datorează aceste preferinţe. A fost în Piaţa Universităţii, acum 20 de ani, şi pune sub semnul întrebării miza protestelor din ultima perioadă. Dezamăgit de partizanatul media, i-ar plăcea să vadă şi aici jurnalişti care să semene cu Ana Politkovskaia.
Carmen Constantin: Aţi avut parte de o copilărie "de asfalt", în Bucureşti... În ce cartier?
Tudor Chirilă: Pe şantier, în primul rând. Nu cred că e un cartier anume. Zona era Ştefan cel Mare, Mihai Bravu, Obor, Iancului... Iar copiii care sunt privaţi de bunici la ţară, trebuie să crească şi ei undeva, şi noi am crescut "pe şantier", în sensul că şantierele erau peste tot în timpul copilăriei noastre... Poate vă amintiţi: Ceauşescu demola, după aia construia... Şantierul era, în acelaşi timp, un univers absolut fascinant. Eu îl consider de altfel drept Creangă al meu pe Cărtărescu, pentru că are seria aceea de nuvele, Rem, Mendebilul, unde noi ne regăsim foarte mult, copiii fără copilăria la ţară. Aveam şi noi nevoie de cineva care să ne reprezinte şi a făcut-o foarte frumos...
C.C.: Prima şcoală tot acolo?
T.C.: Şcoala 56, cu piscină, pe lângă actualul sediu Pro TV. Pe vremea aceea avea piscină, cred că am făcut şi baie în piscina aia, funcţiona, avea bloc starturi, trambulinele alea mici...
C.C.: Asta înseamnă, evident, că unul din primele sporturi a fost înotul.
T.C.: A fost unul din primele sporturi! Am făcut şi la Dinamo înot, pentru că era destul de aproape... Cu toate traumele de rigoare: sărit cu antrenorii în apă, sau ne împingeau în apă când nu voiam să intrăm, cu tot felul de demenţe din astea, pe care acum însă le găsesc necesare. Mai aud de oameni care nu ştiu să înoate şi mi se pare atât de ciudat să nu ştii să înoţi, adică o pierdere reală, mai ales că acum eu înot foarte mult, e o mare parte din viaţa mea.
C.C.: La şcoală, cum vă plăcea? Ce materii vă plăceau, ce cărţi erau pe gustul dumneavoastră?
T.C.: Cartea copilăriei mele este Vântul prin sălcii, a lui Kenneth Graham, o carte absolut fabuloasă, pe care orice copil trebuie să o descopere la un anumit moment... O citeam pe sub plapumă, în momentele în care trebuia să-mi fac somnul de după-masă. În clasele primare nu s-a dezvoltat niciun fel de pasiune pentru vreo materie anume... Dar s-a dezvoltat o oroare faţă de matematică, aritmetică...
C.C.: De la bun început...
T.C.: Da, pe care o regret acum, pentru că Matematica e o artă şi îmi pare rău că n-am avut niciodată acces la ea. Iar în clasa V-a ne-am mutat din cartierul acela în zona 1 Mai, unde am făcut Şcoala 17. Era o şcoală de protocol, iar elevii erau obligaţi să aleagă între a spune poezii patriotice la evenimentele comuniste la care participa Ceauşescu sau să facă parte din fanfara şcolii. A doua opţiune m-a încântat, mai ales că la noi în casă se vorbea destul de mult antisistem, în şoaptă, aşa... Se asculta Europa Liberă, iar eu îmi făcusem deja o impresie despre faptul că nu trăiam într-un regim tocmai OK, că nu e bine ce se întâmplă, că oamenii suferă, că noi suntem privaţi de tot felul de libertăţi... Şi atunci nu mi se părea în regulă să dau concursul regimului, spunând poezii. Şi mai ştiam că o să mă fac de baftă faţă de toţi colegii mei, dacă ar fi să spun poezii.
Şi atunci, varianta cu fanfara şcolii era o scăpare fabuloasă. M-am dus cu o trompetă acasă, numai că tata aproape m-a dat afară, mi-a spus că o să fim obligaţi să ne mutăm din bloc dacă o să continui să cânt la trompetă (zâmbeşte). Aşa că am schimbat trompeta pe clarinet, instrument care era în prima linie în fanfară...
La primul eveniment la care trebuia să cânt, la Sala Polivalentă, după şapte ore de aşteptare ne‑au zis: "Haideţi! Aliniaţi-vă, începem! Vine, vine!". Trebuia să vină Ceauşescu. Şi Ceauşescu a venit, doar că eu nu am cântat, pentru că eram atât de fascinat de faptul că prin faţa mea trece Ceauşescu, încât nu m-am mai putut concentra... (zâmbeşte)
Iar în şcoală mi-a plăcut foarte mult literatura, am avut noroc în liceu de un profesor extraordinar de Română, profesorul Lungu; mi-a plăcut şi engleza, mai ales că tata, pentru că eram un dezastru la engleză, mi-a pus meditaţii.
Şi am cunoscut o profesoară extraordinară, un om extraordinar, doamna Sanda Retinschi, care, în două săptămâni, mi-a explicat logic structura gramaticală a limbii... Şi asta a fost tot, adică a avut un sistem extraordinar de bun de a mă face să înţeleg. Iar eu, dacă învăţ ceva logic, apropo de textele de la teatru, înţeleg foarte mult, şi de-atunci limba engleză n-a mai fost decât o problemă de bagaj de cuvinte. Sigur că a început să-mi şi placă, şi bineînţeles că am devenit arogant în clasă, adică doamna profesoară de engleză mă ridica să mă întrebe dacă mi-am făcut temele, iar eu spuneam: "Nu mi le-am făcut." "De ce?" "Pentru că sunt avansat." Îmi dădea 2, dar recuperam la teză. Dar dacă am învăţat bine engleza, trebuie să îi mulţumesc lui tata, pentru acele meditaţii, care erau mai mult decât nişte meditaţii, erau... o perioadă foarte frumoasă din viaţa mea. Mi-a plăcut şi istoria, mi-a plăcut chiar şi mai mult şi după ce am terminat liceul...
C.C.: Pentru că e o sumă de poveşti, până la urmă, istoria...
T.C.: Da, şi am avut în liceu un profesor care a ales să ne povestească perioada interbelică şi istoria interzisă, ne-a vorbit despre Rege! În clasa a IX‑a era o chestie foarte tare, era singurul din profesori care venea în pulover şi era aşa, mai cool, foarte mannish, domnul Dinu Angelescu. Gagicile erau moarte după el (zâmbeşte) şi... noi, toţi băieţii, voiam să fim ca el. Cred că foarte mult din opţiunile pentru o materie sau alta ţin de profesor. Şi foarte mult din pasiuni ţin de felul în care ele sunt sădite. Categoric că există aptitudini şi aplecări şi disponibilitate către una sau alta dintre materii, dar factorul determinant mi se pare în ultimă instanţă profesorul.
C.C.: Sunteţi de ani buni un muzician apreciat. Educaţie muzicală formală a existat?
T.C.: Sigur, aveam din clasa a V-a, când am intrat în fanfara şcolii, eram obligaţi să mergem la Şcoala de muzică nr. 170 pe Cuza, unde profesor mi-a fost domnul Popa. Acum fac şi mulţumiri şi dau credite cui trebuie... Acolo am învăţat clarinet, numai că la Teorie chiuleam şi, iarăşi, îmi pare rău că am chiulit, nu-mi dădeam eu seama că Teoria urma să îmi folosească foarte mult... Dar, la un moment dat, s-au încheiat conturile cu muzica, pentru că tata, care era un om foarte practic, a luat în considerare că pe atunci nu exista secţie de clarinet la "George Enescu". Mai era un liceu, la Principatele Unite, foarte departe de casa noastră, iar tata considera că destinul unui elev se poate pierde pe drumul între casă şi liceu.
C.C.: Avea dreptate?
T.C.: Cred că avea dreptate. Şi fizic ar fi fost o pierdere de timp. În plus, nu ştii niciodată cum o dai în bară cu anturajul şi începi să mergi pe alt drum decât până la liceu. Iar pentru că liceul era aproape de casă, tata nu trebuia să exercite nicio formă de control. Era clar că dacă am terminat orele, trebuia să ajung acasă. Cât puteam să stau aiurea? O jumătate de oră, o oră, dar tot trebuia să vin. În plus el se gândise şi că nu trebuia să ne trezim cu două ore mai devreme ca să ajungem dimineaţa la liceu, în loc să mă trezesc cu jumătate de oră înainte... Mă menaja cumva... Şi cred că şi-a dat seama că nici nu sunt atât de pasionat de clarinet, încât să merg într-o carieră pe această linie, să devin un profesionist.
C.C.: Şi cum aţi ajuns să vă decideţi să mergeţi spre Teatru?
T.C.: Cred că, pur şi simplu, nu mă vedeam făcând altceva. Nu mi se părea că am vreun talent în vreo direcţie, aşa că am încercat Teatrul. Pasiunea, la mine, a venit în timpul primului an de facultate. Ştiam că trebuie să intru la o facultate, chiar a fost o discuţie cu mama, cu vreo şase luni înainte de examenele de admitere, eu nici nu începusem să mă pregătesc. Iar maică-mea m-a tras de mânecă: "Băi, tu ce faci?" "Dau la Teatru. " "Dai la teatru, dar nu te-am văzut să spui măcar o poezie; în primul rând trebuie să ai talent, ca să dai la Teatru." M-a pus să învăţ o poezie, să i-o prezint ei, şi mi-a spus: "Cred că poţi să faci ceva".
După care m-am pregătit trei săptămâni cu Mălăele, şi după-aia restul cu doamna Micheta Juvara. Ambele stagii au fost foarte utile pentru mine, însă contribuţia majoră a avut-o doamna Micheta Juvara, care a lucrat cu mine un repertoriu. În plus, tata mi-a zis că dacă nu intru, trebuie să mă angajez, iar spectrul ăsta mi se părea năucitor. Cred că ăsta a fost un factor pentru care am tras tare: să nu mă angajez, să fiu student. Plus că mi se părea magia extraordinară a vieţii de student, eu cumva identificam studenţia cu libertatea, pentru că nu mi-a plăcut foarte mult perioada de liceu şi aveam nevoie de mai multă libertate de exprimare şi credeam că asta se va rezolva în facultate.
C.C.: Dar în schimb, cum spuneaţi, a început să vă placă...
T.C.: A început să îmi placă şi, mai ales, am constatat că nu e libertatea aia pe care mi-o imaginam eu. Ba, mai mult, n-am lipsit la niciun curs de actorie în patru ani, decât dacă am fost gripat sau la pat, iar asta e pasiune! Au fost cursuri la care nu m-am dus, poate c-am lipsit la Filosofie sau la Istoria Teatrului sau la Dans... Dar la Teatru, la Actorie, eram prezent zi de zi! Dacă era nevoie stăteam şi până la ora două noaptea în facultate, a fost o perioadă foarte frumoasă din viaţa mea şi îmi aduc aminte de ea cu mare bucurie şi cu plăcere.
C.C.: Viaţa de student, de la care aveaţi aşteptări atât de mari, până la urmă cum a fost?
T.C.: Extraordinară, exact ceea ce trebuia să fie! Eram săraci, uniţi, idealişti, entuziaşti, îndrăgostiţi, beţivi... Aveam parte de aventură, plecat noaptea la mare cu trenul fără nici un ban în buzunar... aşa cum trebuie să fie viaţa de student. Nu trebuie să "ai" când eşti student, nici nu e bine să ai, pentru că rişti să te plafonezi, să te blazezi. E foarte mişto să nu ai, pentru că dacă nu ai, speri, iar speranţa este motorul umanităţii. Şi aşa trebuie să fie în studenţie, să speri la lucrurile care ţi se vor întâmpla, la profesori mişto, întâlniri cu oameni mişto... Am avut tot: studenţia, părinţii bucuroşi că noi eram studenţi, emoţiile lor la examenele noastre, maică-mea - mândră de mine, tatăl meu - mândru de mine; confirmam, speram. Era foarte bine, excelent!
Am fost cu tata la meci
C.C.: Ţinând cont că veniţi din părinţi mai mult decât celebri şi amândoi foarte buni în profesia lor: a încercat vreunul dintre ei să vă influenţeze în formare?
T.C.: Tata a practicat o formă de investiţie în noi, de ordinul culturii generale, adică el considera că trebuie să ştim ce înseamnă un concert de muzică clasică, ce înseamnă să citim nişte cărţi şi să asigure o bază de educaţie copiilor lui. Nu mi-a propus niciodată să devin gazetar, nu ştiu de ce n-a făcut-o, la fel cum mama nu m-a împins să mă fac actor. Dar îndeletnicirile astea sunt atât de puternice, încât e destul de greu să nu alegi una. Până la urmă şi fratele meu a mers în direcţia sportului... Când creşti într-un teatru e spectaculos pentru un copil, şi în copilărie se formează până la urmă gustul, plăcerile, dorinţele subconştiente. Ajungi să vrei pe scenă, pentru că-ţi aminteşti cât de fascinante erau toate pentru tine tine, copil: maşiniştii, sforile, pârghiile, greutăţile, podul teatrului, cabinele...
C.C.: La meciuri cu tata...
T.C.: Da, am fost. Îmi plăcea să fiu cu tata, lucru foarte important atunci... Oamenii îl respectau, iar asta mă umplea şi pe mine de mândrie, cred că‑mi transfera şi mie un sentiment de admiraţie faţă de el şi cumva, când tata mă lua la meci, aveam senzaţia că mi se face o mare favoare. Ce e frumos la un stadion pentru un copil este că totul e imens. Copiii au o altfel de perspectivă asupra spaţiului. Un teatru li se pare ceva absolut enorm. Acum, când mă uit la Teatrul de Comedie de exemplu, care mi se părea un palat nesfârşit, văd o scenă de 8 metri lăţime, 10 metri adâncime, nu e foarte mare... Or, gândiţi-vă cum era un stadion pentru un copil: dreptunghiul ăla verde, enorm, porţile alea uriaşe... Portarii mi se păreau nişte eroi, cum poţi să sari câte 7 metri dintr-o parte într-alta... Era fascinaţia spaţiului şi fascinaţia unei dimensiuni pe care noi o percepeam complet altfel... Şi acum mi se pare extraordinar să marchezi un gol dintr-un şut de la 40 de metri, adică ce forţă dezvoltă acel om prin antrenament... Darămite când eşti copil...
C.C.: Ca actor, aţi lucrat atât cu regizori români, cât şi cu regizori străini. Există diferenţe culturale importante în abordarea muncii, sau mai curând diferenţele depind de fiecare om în parte?
T.C.: Nu cred că aş putea să fac o comparaţie, pentru că am avut ocazia să lucrez cu mari regizori români şi cu străini la debut. Dar sunt convins că moştenirea culturală poate să creeze diferenţe... Cred că actorii sunt altfel pregătiţi afară, mi s-au părut mult mai serioşi decât noi în profesie.
C.C.: Dintre regizorii români de teatru sau de film, cu cine v-ar plăcea să lucraţi?
T.C.: Mulţi. Îmi plac foarte mult Porumboiu, Mungiu, sunt regizori ale căror filme le apreciez mai ales pentru că eu ţin la poveste foarte mult. Am avut noroc să lucrez cu regizori buni în teatru: Alexandru Dabija, Alexandru Tocilescu, Ducu Darie, Horaţiu Mălăele, mama mea este un regizor care m-a ajutat foarte mult, Vlad Massaci, dar mai sunt... Mi-ar plăcea să lucrez cu Radu Afrim, mi-ar plăcea să lucrez cândva cu Silviu Purcărete sau cu Mihai Mănuţiu, al cărui Richard al III-lea, la un moment dat îl învăţasem pe de rost, spectacolul de la Odeon unde a "explodat" Marcel Iureş... Sunt întotdeauna regizori cu care vrei să lucrezi şi sigur că asta e o chestie foarte lăsată hazardului, când cineva are nevoie de un personaj ca tine, când se potrivesc astrele ca doi artişti să se întâlnească...
C.C.: În ultimul an aţi criticat în repetate rânduri, pe blog, scena politică românească. Cum vedeţi în acest context demonstraţiile de la Piaţa Universităţii?
T.C.: Eu nu cred în revoluţii în care televiziunile pot avea camerele pe stativ. Aţi văzut "Primăvara arabă"? Aţi văzut vreo televiziune care avea camerele pe stativ în piaţă la Cairo? Eu am fost în Piaţa Universităţii, când aveam 16 ani. M-a scuipat odată o babă, pentru că aveam o chestie cu "Golan" pe piept... Fiecare îşi făcea de-acasă "arsenalul". Mergeam cu semicursiera; la un stop a venit o doamnă spre mine şi mi-a tras o flegmă în obraz ca să pună lucrurile la punct! Piaţa Universităţii însemna ceva atunci pentru că noi aveam revendicări unitare: voiam să se reia alegerile de la 20 mai, pentru că eram convinşi că alegerile fuseseră furate... Toată mulţimea de acolo acuza neocomunismul. Piaţa aia vibra împreună împotriva puterii de atunci şi era animată de speranţa că lucrurile se pot schimba, că există o alternativă. Mie Ion Raţiu mi se părea alternativa şi mi se părea groaznic că trăiesc într-o ţară care spunea că nu-l votează pe Raţiu pentru că are papion.
Atunci când treci prin acest tip de Piaţa Universităţii, nu poţi să iei în serios ce s-a întâmplat acum, şi nu pentru faptul că protestatarii n-au fost destui, ori pentru că au fost unii mai violenţi.
În momentul ăsta eu nu văd o alternativă viabilă la clasa noastră politică, pe care o găsesc abjectă, îngustă, incultă, căţărată pe ignoranţă şi pe lipsa noastră de participare proverbiale deja... Şi mai e o problemă: niciodată nu poţi să participi la un protest care e reflectat de o media partizană.
C.C.: Aţi scris şi despre asta pe blog...
T.C.: Toată media din Piaţa Universităţii era partizană uneia sau alteia dintre părţile la care se referă acest conflict. Clasa politică a avut grijă să se asigure că "are" o parte sau alta din media. În momentul de faţă România nu are o media obiectivă, ca să‑ţi faci o ştire obiectivă, trebuie să te uiţi la patru televiziuni şi să vezi ce spun ăia care merg cu PSD şi cu PNL, ce spun ăia care merg cu PDL şi să faci o medie. Or, un popor, în vremea noastră, se hrăneşte cu informaţie şi până la urmă creşte "pe" informaţie. Atâta vreme cât nu vom avea o parte de media obiectivă, nu avem ce să facem. Şi atâta vreme cât nu vom avea jurnalişti de tipul Annei Politkovskaia, care a ales să‑şi facă meseria şi să fie împuşcată în holul blocului pentru adevăr, nu vom avea media adevărată... Vreau să văd că există nişte iniţiative mai coagulate decât cele câteva disparate, online, nişte nebuni pentru care nu contează atât de mult aspectul financiar, cât să-şi facă această profesie şi să spună adevărul.
CV
Numele: Tudor Chirilă
Data şi locul naşterii: 28 mai 1974, Bucureşti
Starea civilă: necăsătorit
Studiile şi cariera:
1996: Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică "Ion Luca Caragiale" din Bucureşti, secţia Actorie
1996: pune bazele trupei rock "Vama Veche" alături de alţi trei muzicieni
2004: premiul UNITER pentru "Cel Mai Bun Actor"
2006: desfiinţarea trupei "Vama Veche"
2007: înfiinţează trupa "Vama", al cărei solist este şi în prezent
2012: joacă în O lume pe dos (sala ARCUB) şi Biloxi Blues (spectacol independent); pregăteşte un nou album cu trupa "Vama", pentru primăvara anului 2012
Locuieşte în: Bucureşti
Pregăteşte un nou album
Carmen Constantin: Aţi avut parte de o copilărie "de asfalt", în Bucureşti... În ce cartier?
Tudor Chirilă: Pe şantier, în primul rând. Nu cred că e un cartier anume. Zona era Ştefan cel Mare, Mihai Bravu, Obor, Iancului... Iar copiii care sunt privaţi de bunici la ţară, trebuie să crească şi ei undeva, şi noi am crescut "pe şantier", în sensul că şantierele erau peste tot în timpul copilăriei noastre... Poate vă amintiţi: Ceauşescu demola, după aia construia... Şantierul era, în acelaşi timp, un univers absolut fascinant. Eu îl consider de altfel drept Creangă al meu pe Cărtărescu, pentru că are seria aceea de nuvele, Rem, Mendebilul, unde noi ne regăsim foarte mult, copiii fără copilăria la ţară. Aveam şi noi nevoie de cineva care să ne reprezinte şi a făcut-o foarte frumos...
C.C.: Prima şcoală tot acolo?
T.C.: Şcoala 56, cu piscină, pe lângă actualul sediu Pro TV. Pe vremea aceea avea piscină, cred că am făcut şi baie în piscina aia, funcţiona, avea bloc starturi, trambulinele alea mici...
C.C.: Asta înseamnă, evident, că unul din primele sporturi a fost înotul.
T.C.: A fost unul din primele sporturi! Am făcut şi la Dinamo înot, pentru că era destul de aproape... Cu toate traumele de rigoare: sărit cu antrenorii în apă, sau ne împingeau în apă când nu voiam să intrăm, cu tot felul de demenţe din astea, pe care acum însă le găsesc necesare. Mai aud de oameni care nu ştiu să înoate şi mi se pare atât de ciudat să nu ştii să înoţi, adică o pierdere reală, mai ales că acum eu înot foarte mult, e o mare parte din viaţa mea.
C.C.: La şcoală, cum vă plăcea? Ce materii vă plăceau, ce cărţi erau pe gustul dumneavoastră?
T.C.: Cartea copilăriei mele este Vântul prin sălcii, a lui Kenneth Graham, o carte absolut fabuloasă, pe care orice copil trebuie să o descopere la un anumit moment... O citeam pe sub plapumă, în momentele în care trebuia să-mi fac somnul de după-masă. În clasele primare nu s-a dezvoltat niciun fel de pasiune pentru vreo materie anume... Dar s-a dezvoltat o oroare faţă de matematică, aritmetică...
C.C.: De la bun început...
T.C.: Da, pe care o regret acum, pentru că Matematica e o artă şi îmi pare rău că n-am avut niciodată acces la ea. Iar în clasa V-a ne-am mutat din cartierul acela în zona 1 Mai, unde am făcut Şcoala 17. Era o şcoală de protocol, iar elevii erau obligaţi să aleagă între a spune poezii patriotice la evenimentele comuniste la care participa Ceauşescu sau să facă parte din fanfara şcolii. A doua opţiune m-a încântat, mai ales că la noi în casă se vorbea destul de mult antisistem, în şoaptă, aşa... Se asculta Europa Liberă, iar eu îmi făcusem deja o impresie despre faptul că nu trăiam într-un regim tocmai OK, că nu e bine ce se întâmplă, că oamenii suferă, că noi suntem privaţi de tot felul de libertăţi... Şi atunci nu mi se părea în regulă să dau concursul regimului, spunând poezii. Şi mai ştiam că o să mă fac de baftă faţă de toţi colegii mei, dacă ar fi să spun poezii.
Şi atunci, varianta cu fanfara şcolii era o scăpare fabuloasă. M-am dus cu o trompetă acasă, numai că tata aproape m-a dat afară, mi-a spus că o să fim obligaţi să ne mutăm din bloc dacă o să continui să cânt la trompetă (zâmbeşte). Aşa că am schimbat trompeta pe clarinet, instrument care era în prima linie în fanfară...
La primul eveniment la care trebuia să cânt, la Sala Polivalentă, după şapte ore de aşteptare ne‑au zis: "Haideţi! Aliniaţi-vă, începem! Vine, vine!". Trebuia să vină Ceauşescu. Şi Ceauşescu a venit, doar că eu nu am cântat, pentru că eram atât de fascinat de faptul că prin faţa mea trece Ceauşescu, încât nu m-am mai putut concentra... (zâmbeşte)
Iar în şcoală mi-a plăcut foarte mult literatura, am avut noroc în liceu de un profesor extraordinar de Română, profesorul Lungu; mi-a plăcut şi engleza, mai ales că tata, pentru că eram un dezastru la engleză, mi-a pus meditaţii.
Şi am cunoscut o profesoară extraordinară, un om extraordinar, doamna Sanda Retinschi, care, în două săptămâni, mi-a explicat logic structura gramaticală a limbii... Şi asta a fost tot, adică a avut un sistem extraordinar de bun de a mă face să înţeleg. Iar eu, dacă învăţ ceva logic, apropo de textele de la teatru, înţeleg foarte mult, şi de-atunci limba engleză n-a mai fost decât o problemă de bagaj de cuvinte. Sigur că a început să-mi şi placă, şi bineînţeles că am devenit arogant în clasă, adică doamna profesoară de engleză mă ridica să mă întrebe dacă mi-am făcut temele, iar eu spuneam: "Nu mi le-am făcut." "De ce?" "Pentru că sunt avansat." Îmi dădea 2, dar recuperam la teză. Dar dacă am învăţat bine engleza, trebuie să îi mulţumesc lui tata, pentru acele meditaţii, care erau mai mult decât nişte meditaţii, erau... o perioadă foarte frumoasă din viaţa mea. Mi-a plăcut şi istoria, mi-a plăcut chiar şi mai mult şi după ce am terminat liceul...
C.C.: Pentru că e o sumă de poveşti, până la urmă, istoria...
T.C.: Da, şi am avut în liceu un profesor care a ales să ne povestească perioada interbelică şi istoria interzisă, ne-a vorbit despre Rege! În clasa a IX‑a era o chestie foarte tare, era singurul din profesori care venea în pulover şi era aşa, mai cool, foarte mannish, domnul Dinu Angelescu. Gagicile erau moarte după el (zâmbeşte) şi... noi, toţi băieţii, voiam să fim ca el. Cred că foarte mult din opţiunile pentru o materie sau alta ţin de profesor. Şi foarte mult din pasiuni ţin de felul în care ele sunt sădite. Categoric că există aptitudini şi aplecări şi disponibilitate către una sau alta dintre materii, dar factorul determinant mi se pare în ultimă instanţă profesorul.
C.C.: Sunteţi de ani buni un muzician apreciat. Educaţie muzicală formală a existat?
T.C.: Sigur, aveam din clasa a V-a, când am intrat în fanfara şcolii, eram obligaţi să mergem la Şcoala de muzică nr. 170 pe Cuza, unde profesor mi-a fost domnul Popa. Acum fac şi mulţumiri şi dau credite cui trebuie... Acolo am învăţat clarinet, numai că la Teorie chiuleam şi, iarăşi, îmi pare rău că am chiulit, nu-mi dădeam eu seama că Teoria urma să îmi folosească foarte mult... Dar, la un moment dat, s-au încheiat conturile cu muzica, pentru că tata, care era un om foarte practic, a luat în considerare că pe atunci nu exista secţie de clarinet la "George Enescu". Mai era un liceu, la Principatele Unite, foarte departe de casa noastră, iar tata considera că destinul unui elev se poate pierde pe drumul între casă şi liceu.
C.C.: Avea dreptate?
T.C.: Cred că avea dreptate. Şi fizic ar fi fost o pierdere de timp. În plus, nu ştii niciodată cum o dai în bară cu anturajul şi începi să mergi pe alt drum decât până la liceu. Iar pentru că liceul era aproape de casă, tata nu trebuia să exercite nicio formă de control. Era clar că dacă am terminat orele, trebuia să ajung acasă. Cât puteam să stau aiurea? O jumătate de oră, o oră, dar tot trebuia să vin. În plus el se gândise şi că nu trebuia să ne trezim cu două ore mai devreme ca să ajungem dimineaţa la liceu, în loc să mă trezesc cu jumătate de oră înainte... Mă menaja cumva... Şi cred că şi-a dat seama că nici nu sunt atât de pasionat de clarinet, încât să merg într-o carieră pe această linie, să devin un profesionist.
C.C.: Şi cum aţi ajuns să vă decideţi să mergeţi spre Teatru?
T.C.: Cred că, pur şi simplu, nu mă vedeam făcând altceva. Nu mi se părea că am vreun talent în vreo direcţie, aşa că am încercat Teatrul. Pasiunea, la mine, a venit în timpul primului an de facultate. Ştiam că trebuie să intru la o facultate, chiar a fost o discuţie cu mama, cu vreo şase luni înainte de examenele de admitere, eu nici nu începusem să mă pregătesc. Iar maică-mea m-a tras de mânecă: "Băi, tu ce faci?" "Dau la Teatru. " "Dai la teatru, dar nu te-am văzut să spui măcar o poezie; în primul rând trebuie să ai talent, ca să dai la Teatru." M-a pus să învăţ o poezie, să i-o prezint ei, şi mi-a spus: "Cred că poţi să faci ceva".
După care m-am pregătit trei săptămâni cu Mălăele, şi după-aia restul cu doamna Micheta Juvara. Ambele stagii au fost foarte utile pentru mine, însă contribuţia majoră a avut-o doamna Micheta Juvara, care a lucrat cu mine un repertoriu. În plus, tata mi-a zis că dacă nu intru, trebuie să mă angajez, iar spectrul ăsta mi se părea năucitor. Cred că ăsta a fost un factor pentru care am tras tare: să nu mă angajez, să fiu student. Plus că mi se părea magia extraordinară a vieţii de student, eu cumva identificam studenţia cu libertatea, pentru că nu mi-a plăcut foarte mult perioada de liceu şi aveam nevoie de mai multă libertate de exprimare şi credeam că asta se va rezolva în facultate.
C.C.: Dar în schimb, cum spuneaţi, a început să vă placă...
T.C.: A început să îmi placă şi, mai ales, am constatat că nu e libertatea aia pe care mi-o imaginam eu. Ba, mai mult, n-am lipsit la niciun curs de actorie în patru ani, decât dacă am fost gripat sau la pat, iar asta e pasiune! Au fost cursuri la care nu m-am dus, poate c-am lipsit la Filosofie sau la Istoria Teatrului sau la Dans... Dar la Teatru, la Actorie, eram prezent zi de zi! Dacă era nevoie stăteam şi până la ora două noaptea în facultate, a fost o perioadă foarte frumoasă din viaţa mea şi îmi aduc aminte de ea cu mare bucurie şi cu plăcere.
C.C.: Viaţa de student, de la care aveaţi aşteptări atât de mari, până la urmă cum a fost?
T.C.: Extraordinară, exact ceea ce trebuia să fie! Eram săraci, uniţi, idealişti, entuziaşti, îndrăgostiţi, beţivi... Aveam parte de aventură, plecat noaptea la mare cu trenul fără nici un ban în buzunar... aşa cum trebuie să fie viaţa de student. Nu trebuie să "ai" când eşti student, nici nu e bine să ai, pentru că rişti să te plafonezi, să te blazezi. E foarte mişto să nu ai, pentru că dacă nu ai, speri, iar speranţa este motorul umanităţii. Şi aşa trebuie să fie în studenţie, să speri la lucrurile care ţi se vor întâmpla, la profesori mişto, întâlniri cu oameni mişto... Am avut tot: studenţia, părinţii bucuroşi că noi eram studenţi, emoţiile lor la examenele noastre, maică-mea - mândră de mine, tatăl meu - mândru de mine; confirmam, speram. Era foarte bine, excelent!
Am fost cu tata la meci
C.C.: Ţinând cont că veniţi din părinţi mai mult decât celebri şi amândoi foarte buni în profesia lor: a încercat vreunul dintre ei să vă influenţeze în formare?
T.C.: Tata a practicat o formă de investiţie în noi, de ordinul culturii generale, adică el considera că trebuie să ştim ce înseamnă un concert de muzică clasică, ce înseamnă să citim nişte cărţi şi să asigure o bază de educaţie copiilor lui. Nu mi-a propus niciodată să devin gazetar, nu ştiu de ce n-a făcut-o, la fel cum mama nu m-a împins să mă fac actor. Dar îndeletnicirile astea sunt atât de puternice, încât e destul de greu să nu alegi una. Până la urmă şi fratele meu a mers în direcţia sportului... Când creşti într-un teatru e spectaculos pentru un copil, şi în copilărie se formează până la urmă gustul, plăcerile, dorinţele subconştiente. Ajungi să vrei pe scenă, pentru că-ţi aminteşti cât de fascinante erau toate pentru tine tine, copil: maşiniştii, sforile, pârghiile, greutăţile, podul teatrului, cabinele...
C.C.: La meciuri cu tata...
T.C.: Da, am fost. Îmi plăcea să fiu cu tata, lucru foarte important atunci... Oamenii îl respectau, iar asta mă umplea şi pe mine de mândrie, cred că‑mi transfera şi mie un sentiment de admiraţie faţă de el şi cumva, când tata mă lua la meci, aveam senzaţia că mi se face o mare favoare. Ce e frumos la un stadion pentru un copil este că totul e imens. Copiii au o altfel de perspectivă asupra spaţiului. Un teatru li se pare ceva absolut enorm. Acum, când mă uit la Teatrul de Comedie de exemplu, care mi se părea un palat nesfârşit, văd o scenă de 8 metri lăţime, 10 metri adâncime, nu e foarte mare... Or, gândiţi-vă cum era un stadion pentru un copil: dreptunghiul ăla verde, enorm, porţile alea uriaşe... Portarii mi se păreau nişte eroi, cum poţi să sari câte 7 metri dintr-o parte într-alta... Era fascinaţia spaţiului şi fascinaţia unei dimensiuni pe care noi o percepeam complet altfel... Şi acum mi se pare extraordinar să marchezi un gol dintr-un şut de la 40 de metri, adică ce forţă dezvoltă acel om prin antrenament... Darămite când eşti copil...
C.C.: Ca actor, aţi lucrat atât cu regizori români, cât şi cu regizori străini. Există diferenţe culturale importante în abordarea muncii, sau mai curând diferenţele depind de fiecare om în parte?
T.C.: Nu cred că aş putea să fac o comparaţie, pentru că am avut ocazia să lucrez cu mari regizori români şi cu străini la debut. Dar sunt convins că moştenirea culturală poate să creeze diferenţe... Cred că actorii sunt altfel pregătiţi afară, mi s-au părut mult mai serioşi decât noi în profesie.
C.C.: Dintre regizorii români de teatru sau de film, cu cine v-ar plăcea să lucraţi?
T.C.: Mulţi. Îmi plac foarte mult Porumboiu, Mungiu, sunt regizori ale căror filme le apreciez mai ales pentru că eu ţin la poveste foarte mult. Am avut noroc să lucrez cu regizori buni în teatru: Alexandru Dabija, Alexandru Tocilescu, Ducu Darie, Horaţiu Mălăele, mama mea este un regizor care m-a ajutat foarte mult, Vlad Massaci, dar mai sunt... Mi-ar plăcea să lucrez cu Radu Afrim, mi-ar plăcea să lucrez cândva cu Silviu Purcărete sau cu Mihai Mănuţiu, al cărui Richard al III-lea, la un moment dat îl învăţasem pe de rost, spectacolul de la Odeon unde a "explodat" Marcel Iureş... Sunt întotdeauna regizori cu care vrei să lucrezi şi sigur că asta e o chestie foarte lăsată hazardului, când cineva are nevoie de un personaj ca tine, când se potrivesc astrele ca doi artişti să se întâlnească...
C.C.: În ultimul an aţi criticat în repetate rânduri, pe blog, scena politică românească. Cum vedeţi în acest context demonstraţiile de la Piaţa Universităţii?
T.C.: Eu nu cred în revoluţii în care televiziunile pot avea camerele pe stativ. Aţi văzut "Primăvara arabă"? Aţi văzut vreo televiziune care avea camerele pe stativ în piaţă la Cairo? Eu am fost în Piaţa Universităţii, când aveam 16 ani. M-a scuipat odată o babă, pentru că aveam o chestie cu "Golan" pe piept... Fiecare îşi făcea de-acasă "arsenalul". Mergeam cu semicursiera; la un stop a venit o doamnă spre mine şi mi-a tras o flegmă în obraz ca să pună lucrurile la punct! Piaţa Universităţii însemna ceva atunci pentru că noi aveam revendicări unitare: voiam să se reia alegerile de la 20 mai, pentru că eram convinşi că alegerile fuseseră furate... Toată mulţimea de acolo acuza neocomunismul. Piaţa aia vibra împreună împotriva puterii de atunci şi era animată de speranţa că lucrurile se pot schimba, că există o alternativă. Mie Ion Raţiu mi se părea alternativa şi mi se părea groaznic că trăiesc într-o ţară care spunea că nu-l votează pe Raţiu pentru că are papion.
Atunci când treci prin acest tip de Piaţa Universităţii, nu poţi să iei în serios ce s-a întâmplat acum, şi nu pentru faptul că protestatarii n-au fost destui, ori pentru că au fost unii mai violenţi.
În momentul ăsta eu nu văd o alternativă viabilă la clasa noastră politică, pe care o găsesc abjectă, îngustă, incultă, căţărată pe ignoranţă şi pe lipsa noastră de participare proverbiale deja... Şi mai e o problemă: niciodată nu poţi să participi la un protest care e reflectat de o media partizană.
C.C.: Aţi scris şi despre asta pe blog...
T.C.: Toată media din Piaţa Universităţii era partizană uneia sau alteia dintre părţile la care se referă acest conflict. Clasa politică a avut grijă să se asigure că "are" o parte sau alta din media. În momentul de faţă România nu are o media obiectivă, ca să‑ţi faci o ştire obiectivă, trebuie să te uiţi la patru televiziuni şi să vezi ce spun ăia care merg cu PSD şi cu PNL, ce spun ăia care merg cu PDL şi să faci o medie. Or, un popor, în vremea noastră, se hrăneşte cu informaţie şi până la urmă creşte "pe" informaţie. Atâta vreme cât nu vom avea o parte de media obiectivă, nu avem ce să facem. Şi atâta vreme cât nu vom avea jurnalişti de tipul Annei Politkovskaia, care a ales să‑şi facă meseria şi să fie împuşcată în holul blocului pentru adevăr, nu vom avea media adevărată... Vreau să văd că există nişte iniţiative mai coagulate decât cele câteva disparate, online, nişte nebuni pentru care nu contează atât de mult aspectul financiar, cât să-şi facă această profesie şi să spună adevărul.
CV
Numele: Tudor Chirilă
Data şi locul naşterii: 28 mai 1974, Bucureşti
Starea civilă: necăsătorit
Studiile şi cariera:
1996: Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică "Ion Luca Caragiale" din Bucureşti, secţia Actorie
1996: pune bazele trupei rock "Vama Veche" alături de alţi trei muzicieni
2004: premiul UNITER pentru "Cel Mai Bun Actor"
2006: desfiinţarea trupei "Vama Veche"
2007: înfiinţează trupa "Vama", al cărei solist este şi în prezent
2012: joacă în O lume pe dos (sala ARCUB) şi Biloxi Blues (spectacol independent); pregăteşte un nou album cu trupa "Vama", pentru primăvara anului 2012
Locuieşte în: Bucureşti
Pregăteşte un nou album