Trompetistul şi compozitorul norvegian Mathias Eick provine dintr-un spaţiu muzical care, în ultimii 30 de ani, şi-a cîştigat pe drept atributele unui gen aparte. Singularitatea tonului său, marcată de calitatea lirică a frazării şi subliniată de o solemnitate melancolică, adaugă o notă specială tradiţiei Nordic Jazz, pe care el o împărtăşeşte cu Jan Garbarek, Arve Henriken şi Nils Petter Molvaer. Muzician complex, Mathias Eick cîntă şi la bass, chitară, pian şi vibrafon, instrumente care îi stimulează în mod susţinut creativitatea. De-a lungul carierei sale, Eick a fost cooptat în diverse proiecte, cîteva dintre ele cu Manu Katché, Lars Danielsson şi pianista finlandeză Iro Haarla, şi are la activ o colaborare îndelungată cu trupa norvegiană de jazz experimental Jaga Jazzist. Împreună cu cvintetul său, Mathias Eick a lansat recent cel de-al doilea album Skala, în care continua linia de expresie reflexivă deschisă în 2008 cu The Door. Skala aduce o nouă dimensiune ritmică, ce - prin folosirea a două seturi de tobă, menite să augmenteze spaţialitatea sonică - dă substanţă dorinţei de a emula swing-ul creat de cvartetul lui Keith Jarrett în anii '70.
Adriana Cârcu: Mathias, îţi aminteşti cumva de prima muzică auzită de tine vreodată?
Mathias Eick: Prima muzică auzită trebuie să fi fost, fireşte, la noi acasă, pentru că provin dintr-o familie muzicală. Ceea ce-mi amintesc foarte bine şi cu persistenţă este prima dată cînd am auzit muzică live, Heavy Weather, la un concert cu Weather Report, la care m-a dus tatăl meu. Îmi amintesc cum, la un moment dat, tata m-a luat în braţe şi m-a dus undeva în spatele sălii, pentru că lîngă scenă sunetul era prea puternic. Muzica aceea mi-a lăsat o impresie profundă.Adriana Cârcu: Mathias, îţi aminteşti cumva de prima muzică auzită de tine vreodată?
A.C.: Din ce mediu muzical provii?
M.E.: Am început să cînt la pian clasic pe la cinci ani şi la trompetă - la şase. Acasă aveam o cameră de muzică, în care se aflau tot felul de instrumente şi, pentru că nu aveam televizor, ori de cîte ori ceilalţi copii se duceau să vadă vreun program la televizor, eu mă duceam în camera aceea şi cîntam. Aveam acolo vibrafon, un pian, chitare, trompete şi un corn. Eram cinci fraţi şi toţi cîntam la cel puţin un instrument. Tatăl meu se ocupa cu jazzul, iar mama cînta într-un cor. Şi azi e la fel. Chiar ieri, cînd i-am vizitat, mama a plecat la repetiţie cu corul, iar tata la trupa lui de swing jazz.
A.C.: Există etape în dezvoltarea ta muzicală pe care ai dori să le comentezi?
M.E.: Pînă la vîrsta de 11 ani, am ascultat mai mult jazz tradiţional, Dixieland, swing shi Chet Baker din perioada timpurie. Apoi un tip mi-a dat un disc cu Clifford Brown şi Max Roach şi am început să ascult bebop timp de vreo 5 ani. Mai tîrziu, în adolescenţă, am început să ascult Pat Metheney şi i-am descoperit pe Joni Mitchell şi pe Jaco Pastorius. Tot în perioada aceea a explodat, cumva, şi muzica pop, de exemplu Steely Dan.
A.C.: La ce instrumente cîntai la vremea aceea?
M.E.: La vremea aia, cîntam la bass. Pe la zece ani, cîntam deja la trompetă în trupa tatălui meu, dar mergeam la gig-uri cu bassul, ca să-mi fac bani de buzunar. Apoi m-am apucat să studiez muzică. A fost foarte clar, de la bun început, că am să urmez Academia de Jazz de la Trondheim. Fratele meu studia deja acolo şi, deşi a existat o perioadă cînd cochetam cu gîndul să mă duc la Berklee, ştiam că e mai bine să rămîn în Norvegia datorită conexiunilor pe care le pot face cu alţi muzicieni. Şi, în afară de asta, este o şcoală cu adevărat foarte bună. Aşa că am studiat trompetă şi bass la Academia de Muzică din Trondheim.
A.C.: A existat o linie de dezvoltare clară pe parcursul căreia ai hotărît asupra cărui instrument să te concentrezi?
M.E.: Trompeta a făcut întotdeauna parte din mine, ca un fel de prelungire a corpului, şi acest lucru mi-a devenit clar foarte devreme, pentru că era ceva natural. Trompeta este lucrul cel mai apropiat de inima mea.
A.C.: Acoperi o arie muzicală foarte amplă şi activezi în mai multe proiecte paralele, ca Jaga Jazzist sau colaborarea cu cantautorul norvegian Thomas Dybdahl. Ai vrea să descrii relevanţa acestor proiecte pentru personalitatea ta muzicală?
M.E.: La vremea cînd studiam muzică, am învăţat că trebuie să cînţi mult, ca să te găseşti pe tine însuţi şi ca să-ţi găseşti drumul muzical, aşa că m-am hotărît să cînt cît pot de mult timp de zece ani. La vremea aceea, cîntam în paralel cu şapte, opt sau chiar zece trupe deodată. Era destul de stresant, dar de la fiecare am învăţat cîte ceva. În ultimii ani, am redus masiv, iar acum cînt doar cu trupa mea şi cu Jaga Jazzist, care este, fireşte, un proiect special. Sîntem prieteni din copilărie, cîntăm împreună de 15 ani şi e cea mai ambiţioasă trupă cu care am colaborat vreodată. Într-un fel am vrut să cucerim lumea: să călătorim peste tot, să facem cele mai mari turnee, cele mai spectaculoase aran-jamente. Cu ei am învăţat să conduc o trupă, astfel încît acum patru ani, cînd am fondat trupa mea, ştiam la ce să mă aştept, ce să apreciez şi cum s-o manageriez. E ca şi cum ai conduce o mică firmă.
A.C.: Care aspect al expresiei tale muzicale este potenţat de colaborarea cu Thomas Dybdahl?
M.E.: Asta este ceva cu adevărat deosebit. Am auzit pentru prima dată un album de-al lui Thomas prin 2003 sau 2004. Îmi amintesc că eram în maşină cu trupa Jaga Jazzist, cînd a început piesa Stay Home. Mi s-a părut fantastică şi m-am imaginat imediat cîntînd-o cu el. I-am copiat chiar şi adresa de pe coperta CD-ului, voiam să-i scriu cît de mult îmi place piesa, dar pînă la urmă n-am mai făcut-o. Şi apoi, cîţiva ani mai tîrziu, m-a sunat el ca să-mi spună că ar vrea să facem ceva împreună. Am rearanjat piesa, am pus un solo de trompetă şi am făcut-o un pic mai lirică. E grozav să lucrezi cu Thomas, pentru că apreciază cînd ai idei bune. Am repetat împreună o săptămînă şi apoi am făcut un turneu de şase săptămîni. Videoul de pe YouTube este din turneul acela.
A.C.: Ar fi corect să spunem că munca ta cu Thomas Dybdal reprezintă partea ta romantică, aspectul liric al expresiei tale muzicale?
M.E.: Absolut. Eu sînt, spre deosebire de mulţi alţi muzicieni, focusat pe dimensiunea lirică. Chiar şi atunci cînd rearanjez piese vechi încerc să le evidenţiez lirismul. Şi apoi, fireşte, ai nevoie de contradicţia cu celelalte sunete, mai sobre, mai zgomotoase, iar dacă ştii cum să le combini, pot ieşi lucruri foarte frumoase.
A.C.: Mă întrebam dacă există ceva asemănător cu un master plan, conform căruia ştii mereu exact unde vrei să ajungi, sau este vorba, mai degrabă, de pură întîmplare.
M.E.: Da, poţi să faci asta, dar nu este uşor să-ţi plănuieşti viitorul, cînd e vorba despre muzică şi emoţii, pentru că lucrurile se pot schimba foarte repede. Ceea ce poţi face este să fixezi un cadru şi să spui, de exemplu, nu vreau să mă repet prea mult şi nu vreau să-i copiez pe alţii şi să încerci să te dezvolţi în parametrii acestui cadru. Bineînţeles că mi-a luat cîţiva ani ca să-mi dau seama ce trebuie să fac. Cînd e vorba despre chestiuni practice, e mai simplu. Acum zece ani, visam să fac un disc cu Manfred Eichler la ECM Records, în Germania. Am văzut cum visul acesta se apropie de realizare şi, la momentul propice, am ştiut ce am de făcut. Dar este, de asemenea, interesant să vezi care va fi următorul pas, pentru că, de exemplu, acum scriu muzică de teatru şi am un comision pentru Festivalul VossJazz din Norvegia.
A.C.: Spuneai undeva că Skala reprezintă o verigă firească în evoluţia ta ca artist. Ai vrea să detaliezi asupra dezvoltării tale muzicale şi asupra semnificaţiei ultimului album?
M.E.: Aici cred că trebuie să facem diferenţa între instrumetist şi compozitor. Albumul precedent, The Door, a fost un disc realmente liniştit, reflexiv, pe care nu am vrut să-l repet. Am vrut să merg într-o altă direcţie. Skala are mai mulţi instrumentişti, multă energie şi mai multe aranjamente. Deci, compoziţional e mai complex. Mi-au trebuit cîţiva ani buni să rup bariera şi să scot The Door. Orice ai face, este ca o amprentă a momentului respectiv din viaţa ta şi, dacă pui acest lucru în context istoric, poţi încorpora anumite aspecte şi în muzica pe care o faci. De fapt, este ceea ce încerc să fac de ani de zile. Asta pentru că avem muzicieni ca Arve Henriksen, Nils Petter Molvaer, Jon Hassel şi Kenny Wheeler, şi alţi trompetişti care mă înconjoară, iar eu nu am vrut să devin o copie a lor. Aceasta a fost marea provocare şi m-am bucurat cînd am reuşit să depăşesc acea barieră şi să mă apuc de cîntat.
A.C.: Este muzica ta, acum, o formă de expresie mai narativă, mai explicită sau este doar o fază a creativităţii tale?
M.E.: Skala este mai conservativă decît The Door şi, într-un fel, mai abordabilă. The Door este rezultatul multor ani de experimente şi cercetări.
A.C.: Mă întrebam dacă la piesa Oslo ai fost influenţat şi de minimalism.
M.E.: Oslo este una dintre piesele cu cea mai pronunţată influenţă pop de pe album, unde intro-ul liric de trompetă îi maschează într-un fel partea conservativă, dar tensiunea interioară pe care o simţi s-ar putea să provină de la faptul că piesa conţine enorm de multă energie. Un alt aspect al energiei este faptul că, atunci cînd am fondat trupa, nu am vrut să am o orchestră cuminţică. Am vrut oameni care demarează şi cîntă. Am vrut să fie expresionişti. Nu există reguli sau legi care să spună că trebuie să cînţi moale şi blînd.
A.C.: Care este dimensiunea adiţională pe care o aduce cel de-al doilea set de tobe?
M.E.: Nu este atît o chestiune de a avea tobe mai multe sau mai puternice, cît de a face sunetul mai amplu, mai adînc. Cînd aveam doar o tobă, cîntam eu la bongos-uri, în timpul solourilor, pentru că îmi lipsea ceva. Cînd faci muzică, trebuie să te gîndeşti mereu că peisajul muzical e tridimensional şi că tu faci parte din el. Sînt acolo multe straturi în care te poţi adînci. Ideea mi-a venit de la cvartetul lui Keith Jarrett cu Jon Christensen, Palle Danielsson şi Jan Garbarek, din anii '70, unde Jan Garbarek făcea percuţie în timpul solourilor lui Keith Jarrett. Am vrut să reproduc acel swing.
A.C.: Pe Skala cînţi la mai multe instrumente. În ce măsură te reprezintă ele?
M.E.: Este mai degrabă o chestiune de obişnuinţă, un lucru spontan. Sînt obişnuit să cînt la mai multe instrumente din copilărie, iar azi, chiar şi în timpul probelor de sunet, îmi place să tot încerc un lucru sau altul. După cum spuneam, trompeta e o parte din mine, dar îmi place să cînt la bass, la pian sau la vibrafon. Nu are prea mult de a face cu gîndirea, e ceva natural. Dar dacă stau să mă gîndesc, muzica este un mediu foarte emoţional şi unul dintre scopurile mele a fost să îmi explorez emoţiile astfel încît să le pot apoi exprima prin instrument. Desigur, a asculta muzică este un act subiectiv, dar, într-adevăr, în acele momente, sînt singur cu emoţiile mele şi încerc să le dau glas cît mai bine.
A.C.: De unde vine trompeta ta?
M.E.: Vine din tot ce am ascultat atîţia ani, nu numai trompetişti, ci muzică, în general. Am ascultat mult Jan Garbarek şi Bill Frisell. Este, de asemenea, un rezultat al strădaniei mele de a nu suna ca nici unul dintre ei.
A.C.: Ai sentimentul că aparţii comunităţii Nordic Jazz?
M.E.: Nu mă gîndesc prea mult la asta. Cînd am obţinut un contract cu ECM, în Germania, am devenit un membru al comunităţii ECM şi asta este tot ce mi-am propus să realizez. Pentru că sînt norvegian, lumea mă pune automat în categoria nordică. Pe de altă parte, înţeleg că, atunci cînd ieşim în lume, oamenii caută trăsături comune şi cred că sunăm la fel. Trăsătura comună este aceea că punem cu toţii emoţie în muzica pe care o facem, mai degrabă decît vreo altă marcă specială. În Norvegia, nu trebuie să cînţi ca să supravieţuieşti. Noi nu dăm concerte pentru că trebuie să ne plătim chiria. Facem muzică pentru că ni se pare că e grozav să cînţi cu muzicieni buni. Dacă trăieşti într-o societate în care trebuie să cînţi zilnic într-un club mic sau în alte locuri în care nimeni nu te ascultă, mentalitatea e alta. În Norvegia, de pildă, dacă eşti compozitor, poţi supravieţui fără să faci muzica pe care nu vrei s-o faci. Poţi să-ţi laşi timp şi să vii cu ceva bun doar după cinci ani. Nu există presiuni existenţiale.
A.C.: Ai cumva vreo idee de ce tocmai voi, cei din Nord, aţi rupt bariera, v-aţi acceptat emoţiile şi aţi început să le exprimaţi fără constrîngeri?
M.E.: O explicaţie practică şi logică ar fi faptul că există foarte mult suport din partea sistemului; poţi aplica pentru burse sau studii gratuite în foarte multe domenii muzicale. Deci, poţi să-şi laşi timp şi să aprofundezi o formă a artei şi să-i ataşezi emoţia potrivită. Norvegia e o ţară bogată, iar sistemul are deja o tradiţie în a sprijini cultura şi creativitatea, ceea ce acum începe să se reflecte şi la nivel emoţional.