Carola lucrase într-o editură până îşi pierduse locul de muncă odată cu venirea crizei şi până în acel moment slujba fusese pe primul loc în viaţa ei. Întreaga pasiune şi energie fuseseră investite în acest punct spre care toate lucrurile convergeau. După aceea se mutase din München într-un oraş îndeajuns de mic să poată fi confundat cu un sat din goana maşinilor în trecere spre o ţintă mai serioasă, aşa cum era cazul majorităţii necunoscuţilor cărora le era indicată ruta prin oraş drept o scurtătură spre ţelul călătoriei lor şi care treceau prin centru fără să bage în seamă nimic din arhitectura banală ce le apărea scurt pe retină în graba nervoasă cu care aşteptau la semafor să fie lăsaţi să plece mai departe. Iar oraşul anonim o acaparase, o convinsese şi o obligase.
La prima vizită pe care o întreprinsese pentru a vedea casa ce era prezentată atât de idilic în fotografiile din anunţul de vânzare de pe internet, căutase defecte, vicii de construcţie, mucegai ascuns de o tuşă proaspătă de vopsea aplicată pentru a induce în eroare cumpărătorul naiv. După ce rămăsese singură în casă, deoarece rugase agentul imobiliar să o aştepte un pic afară, inspirase adânc şi închisese ochii. Stătuse aşa, sprijinită cu fruntea de canatul uşii, cu ambele mâini atingând uşa, într-o poziţie absolut nefirească. După o vreme a hotărât că într-adevăr îi place energia acelei case, că nu a fost doar primul impact. Senzaţia persista.
"Care-i şmecheria?", l-a luat direct pe agent când a ieşit.
Acesta a privit-o iritat şi a reînceput discursul deja cunoscut, învăţat pe de rost, colorat cu adjective neverosimile, împănat cu exagerări, până acel curcan umplut cu mere, ciuperci, struguri, măsline, stafide şi toate mirodeniile posibile a dat să explodeze de prea plin şi să-i împroaşte pe cei prezenţi.
"Ascultaţi...", l-a întrerupt până la urmă. "... sînt sătulă de literatură. Casa e în regulă, e luminoasă, are un farmec aparte, poate din cauza arhitecturii neobişnuite, de exemplu camera romboidală din capăt, şi terasa este şic. O casă mică şi cu personalitate. Deci vreau să ştiu de ce costă doar atât şi încă este pe piaţă."
Bărbatul şi-a dres vocea. Purta un costum prea elegant pentru o banală prezentare de casă, se tot balansa de pe călcâie pe vârfuri şi-napoi. Mirosea a Hugo Boss "Ryan Reynolds", gândeai instantaneu parle-moi d'amour, ceea ce constituia de fapt numele altui parfum, iar asta o făcu să râdă, deşi obiectiv vorbind, situaţia era departe de a fi amuzantă. Un agent imobiliar care-i făcea avansuri deşi părea mai mic decât ea cu cel puţin cincisprezece ani, mai departe de atât nu îndrăznea să gândească.
Îl privi cu dispreţ la următorul contact vizual, iar schimbul fu clar. Broboane de sudoare îi apărură bărbatului în dreptul tâmplelor, iar obrajii prinseră o culoare purpurie. Umilinţa era prea mare. Carola ura bărbaţii, iar asta de mult. Îi dispreţuia din toate puterile şi din toate punctele de vedere. Nu avusese nevoie niciodată de nici unul, încercase odată în tinereţe ca să vadă cum e, iar după ce simţise clar că dacă se mai apropia de ea o singură dată avea să-i reteze coada, spre binele lui îi dăduse papucii, iar la despărţire, în faţa uşii, după ce se asigurase că îşi luase toate catrafusele, îi lipise şi o palmă.
"Vinzi castraveţi grădinarului, domnule", a spus scurt. "Mă iei drept proastă."
Bărbatul, încă roşu la faţă, i-a făcut semn cu mâna să-l urmeze. Carola a zâmbit. Îi fusese frică să mai deschidă gura, probabil se temuse că-i va tremura vocea, ori altceva. Era obişnuită cu astfel de reacţii din partea bărbaţilor. Totul se repeta când se loveau de cortina de fier, zidul chinezesc sau îi lua pe sus uraganul Katrina. Din spate, bărbatul nu arăta rău. Avea umerii laţi şi un fund îngust. Corp de înotător, concluzionă Carola. Dar ea nu era piscina nimănui. Bărbatul era liber să înoate în ape mai prietenoase.
Ieşiseră pe uşă şi traversaseră grădina, care deşi era de multă vreme neîngrijită, avea un pitoresc greu de trecut cu vederea. Chiar dacă fântâna din centru nu era vreo operă de artă şi era clar că nu fusese cruţată în timp de tot felul de întâmplări nefericite pentru o fântână, habar n-avea exact ce, dar ceva ce-i ciobise câteva flori şi o crăpase într-o parte, Carola s-a oprit şi-a privit frunzele umede din bazinul pe jumătate plin cu o apă verde urât mirositoare.
"Casa e construită în anii şaizeci", a început Carola să vorbească, "e clar că trebuiau înlocuite firele electrice şi ţevile".
"Da", a spus bărbatul fără să o privească, mergând drept înainte. "Trebuie renovată, asta este clar. Mansarda trebuie tratată cu multă atenţie şi ferestrele trebuiesc refăcute. În anii şaizeci ţevile de apă erau din oţel şi şi-au cam trăit viaţa. Este o investiţie de timp şi bani pe care trebuie să vă hotărâţi s-o faceţi. Poate că cel mai înţelept ar fi să angajaţi un expert care să vă spună exact ce anume trebuie să faceţi şi la ce preţ. Asta dacă vă hotărâţi să cumpăraţi."
"Şi izolaţia termică trebuie făcută, pe vremea aia nu se făcea aşa ceva."
"Da."
"Ca să nu mai vorbim că pe vremea aceea se construia cu materiale de construcţie care astăzi sînt interzise."
"Am ajuns."
Carola privise spre ceea ce îi arăta agentul imobiliar. O uşoară ridicătură din pământ, ca un mic deal cu iarbă sălbatică. De jur împrejur nu arăta mai bine, doar iarbă, casele începeau la distanţă, iar drumul care trecea pe partea cealaltă era necirculat. Probabil o fundătură. Privise înapoi spre casa pe care dorea s-o cumpere, unghiul acesta era nou. Îi plăcea energia acelei case, categoric. Nu era de glumă.
"Vedeţi dumneavoastră, aici a fost o morgă pe care au dărâmat-o cu cel puţin zece ani în urmă... şi tot ce a rămas de atunci sînt aceste trei morminte."
A privit din nou acel mic deluşor, excrescenţa aceea din pământ pe care nu exista nici o cruce, sau o piatră pe care să scrie ceva, orice obiect care să fie înfipt la capul unui mort şi care să indice locul de depozitare al unor rămăşiţe umane.
"Ale cui sînt mormintele?"
"Nu se ştie, ale unor necunoscuţi. Ale nimănui."
***
În timp, deveniseră singurii trei bărbaţi acceptaţi de ea vreodată. Şi erau în siguranţă, nu aveau cum să plece, erau la distanţa potrivită de ea ca să nu îi dea viaţa peste cap, iar peste toate acestea, învăluiţi în tăcerea şi nemişcarea necesară ca ea să poată rămână ataşată de ei.
Stătea verile pe terasă pe şezlong şi privea în direcţia lor. Dacă savura un ceai sau o salată de fructe, ori de se bucura de un apus de soare, cei trei făceau parte din tot. Nu erau niciodată excluşi de la bucuriile sau tristeţile ei. În zilele ei mai proaste, se ducea să mai aprindă o lumânare, să îndrepte o vază căzută din pricina vântului prea puternic. Cu vecinii sau altcineva din oraş nu avea absolut nici un contact. Nu saluta pe nimeni. Ieşea pe fugă, intra pe fugă, nu răspundea la zâmbete ori la saluturi. Nici măcar casierelor de la supermarket-uri nu le răspundea la amabilităţi. Îşi ducea viaţa în privat, în secret, cu perdelele întotdeauna trase, departe de toţi, privind în pământ ori de câte ori ieşea pe stradă, privind ore în şir la televizor filme sau documentare. Avea abonament la aproape toate televiziunile posibile. Se abonase la câteva reviste şi în rest nimic.
Nu îşi imagina că ar fi putut ajunge în altă parte la fel de bine. Casa avea armonia aceasta care îţi ridica moralul, proporţiile pereţilor, geamurilor, cumva arhitectul acelei case se gândise să facă un om fericit, să-i insufle sentimente, optimism şi să îl facă să trăiască acolo fără să-şi mai dorească absolut nimic. Făcea curat, gătea, îşi vizita morţii zilnic, îi îngrijea, mai dădea cu sapa într-un colţ, uda florile, uneori se trezea că poartă un dialog cu Zoltan, înecatul, pentru că i se părea mai stimulant din punct de vedere al conversaţiei decât Patrick, care-şi ieşea atât de repede din fire. Acest defect i se datora probabil faptului că trăise atâta vreme pe stradă şi se înrăise cumva, ori fusese prea rănit de ceea ce i se întâmplase. Micului Dorian îi cânta cântece de leagăn. Ce să vorbeşti cu un sugar? Îşi cumpărase cărţi cu cântece ca să nu îl plictisească mereu cu acelaşi cântec, acum avea un repertoriu vast. De multe ori îi citea poveşti, deşi poate că era prea mic să înţeleagă, dar se spune că e stimulant pentru un copil de vârsta lui să audă vocea mamei chiar dacă nu înţelege.
Vizite nu a prea a primit în tot acest răstimp. Nu avea prieteni, cele câteva rude pe care le mai avea nu erau în relaţii bune cu ea, sau mai exact invers, deoarece nu se arătaseră niciodată entuziasmaţi de manierele ei şi se simţeau mereu atinşi de vreo remarcă prea directă sau de lipsa ei de diplomaţie. Carola afirmase mereu că are mai multe în comun cu personajele din cărţi decât cu oamenii de pe stradă şi acesta fusese şi motivul pentru care fusese mereu preocupată de literatură. Nu şi acum. După ce încetase să mai muncească, nu mai citise nimic. Fără nici o explicaţie şi nici un motiv. Era oricum prea fericită în noua casă. Totul se aranjase cum nu se putea mai bine, era fericită, împlinită, nu îi lipsea absolut nimic.
Până într-o zi.
Când s-a trezit dimineaţa, mai întâi a dat cu braţul de clanţa uşii dormitorului şi a urlat de durere un sfert de oră. Apoi la micul dejun a scăpat cana de cafea pe jos. Cafeaua era fierbinte şi asta i-a provocat două arsuri aproape simetrice pe labele picioarelor. Buna dispoziţie de după somnul plăcut şi plin de vise feerice se spulberase cât ai zice peşte. Spre prânz a plecat spre băieţii ei, le venise rândul. Iar atunci a făcut descoperirea terifiantă: cineva pusese o lumânare pe mormântul lui Zoltan.
Nu cineva. Ci altcineva.
Fusese cât pe ce să scoată un ţipăt, dar şi l-a înăbuşit cu palma. Asta durea mai rău decât o arsură pe ambele picioare, ori o vânătaie uriaşă pe braţ de la o clanţă.
Nu, nu era posibil. Aşa ceva nu se putea întâmpla. Deodată tremura şi se simţea în pragul unei crize de nervi. Totuşi tendinţele erau contrare, parcă îi căzuse şi cerul în cap şi asta o strivise de pământ luându-i orice putinţă de a se mai împotrivi sau de a lupta. Rămăsese paralizată pe loc, ca lovită de fulger, se întrebă chiar dacă nu cumva tocmai avusese un atac cerebral şi cum s-ar putea simţi aşa ceva. Având în vedere că nu se mai putea mişca din loc.
Se târâse acasă într-o stare psihică deplorabilă, cuprinsă încă de frisoane şi dureri de cap. Simţea că o doare capul atât de rău încât ar fi înghiţit un sac de pastile numai ca durerea asta să înceteze definitiv. Măcar pentru o clipă.
Nu, nu era posibil! Aşa ceva era de neconceput.
A lăsat să treacă două zile de la incident. În mod normal ea făcea acel drum zilnic, dar experienţa fusese prea traumatizantă pentru a putea întreprinde ceva atât de repede. Şi-a adunat tot curajul de care era capabilă, şi-a ţinut singură un discurs motivaţional, până la urmă erau morţii ei, asta nu putea să nege absolut nimeni. Ea le descoperise numele, ea le îngrijise mormintele, curăţase, săpase, smulsese buruienile, se interesase pe internet de florile potrivite pentru morminte, întrebase prietenii de pe facebook. Dacă n-ar fi fost ea, ei nu ar fi existat. Ar fi fost o movilă şleampătă de iarbă sălbatică. Fără identitate. Fără nimic. Fără atenţia, dedicaţia şi tandreţea pe care o meritau.
Când a ajuns la morminte, a constatat că apăruse şi o vază cu flori. Nici măcar nu era frumoasă, era o vază ieftină, nedemnă de Zoltan, pe care ea îl răsfăţase cu tot ce era mai bun. Simţi impulsul să îndrepte mâna spre acea vază şi să o dărâme. Îi făcuse o placă de mormânt frumoasă de marmură, pe care numele lui era inscripţionat cu aur deasupra anului de naştere şi anul morţii.
S-a întors în fugă acasă, aproape plângând. Şi-a apăsat cu degetele lacrimile înapoi în ochi când s-a aflat înapoi în siguranţă în casă.
A doua zi s-a aşezat de dimineaţă lângă gard şi a aşteptat. Nu s-a mişcat de acolo. Dar această aşteptare s-a dovedit deşartă. Nimeni nu a venit la mormântul lui Zoltan. Nu ştia la ce să se aştepte, poate o femeie, poate un bărbat. În agitaţia ei isterică îşi imagină o femeie tânără şi frumoasă, blândă şi domesticită, cum le plac bărbaţilor, genul acela dulce care folosesc tuş pentru gene şi zâmbesc tot timpul. Ah. Cât ar urî o astfel de femeie! Nu, această femeie nu avea cum să se compare cu ea! Era prea normală, prea banală, fără complicaţiile ei şi fără inteligenţa ei sclipitoare.
A treia zi se postase iarăşi la pândă. Dar aşteptarea se lăsă fără rezultat din nou.
Trecuse o lună de la prima înfiinţare în locul de supraveghere şi nu se întâmplase nimic, aşa că a renunţat. Era oricum un efort prea mare să stea acolo în picioare, cu ochii aţintiţi în acelaşi loc, deseori înfometată pentru că nu reuşea niciodată să îşi ia îndeajuns de multe provizii, mereu îşi subestima foamea, uneori avea nevoie la baie şi asta o seca de durere, iar într-una din zile se văzuse nevoită să-şi dea drumul pe ea. Era ridicol deja, nu mai putea continua situaţia aceea. Fusese o greşeală, o persoană necunoscută, fără legătură cu Zoltan, trecuse pe acolo întâmplător şi lăsase acele obiecte. Astfel de oameni există.
La câteva zile după ce abandonase veghea inutilă, a descoperit că florile din vaza cea urâtă au fost înlocuite.
S-a întors în casă şi s-a aşezat cu efort în fotoliu. A stat aşa câteva ore.
Apoi primul lucru pe care l-a făcut, a fost să se îndrepte spre măsuţa pe care era aşezat telefonul, să deschidă agenda telefonică, apoi să formeze un număr la acel telefon care nu mai fusese folosit de foarte multă vreme.
Când i s-a răspuns, a spus:
"Domnule Fulda, nu ştiu dacă vă mai amintiţi de mine, mi-aţi vândut o casă acum patru ani. Aş dori să vă angajez să o vindeţi altcuiva."