Viseptol

Citiţi o prezentare acestei cărţi.

George Vasilievici s-a născut pe 3 iunie 1978, la Constanţa. A absolvit Facultatea de Ştiinţe Economice, din cadrul Universităţii "Ovidius", Constanţa. Poet şi prozator, membru al Cenaclului de Marţi din Constanţa şi al Asociaţiei Arte / Litere ASALT, a fost redactor şi redactor-şef al revistei Tomis, publicând frecvent în mediul online literar (Hyperliteratura, Club literar, Hotel Chiustenge) şi realizând înregistrări şi experimente alături de Mugur Grosu. A debutat cu poemul Emilia se povesteşte, apărut iniţial în antologia EroTICA şi reluat în primul său volum, Gabi78.

Volume publicate: Gabi78 (Editura Vinea, 2001); Featuring (Editura Vinea, 2004), volum colectiv realizat alături de Ştefan Caraman şi Ondine Dietz; Cerneală (Editura Pontica, 2004); Camera cu două camere (Editura Tomis, 2006); W.C.rul (Editura Vinea, 2007); YoYo (Editura Tomis, 2008). Texte în antologii: Erotica1 (American Research Press, 2001); Erotica2 (Editura Observator, 2002); Generaţia 2000 (Editura Pontica, 2004); Days of Poetry and Wine (Medana, 2006).

Poezia sa a fost tradusă în engleză, franceză, arabă, slovenă, germană şi sârbă.
A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România, cu participări la ediţiile din 2006 (Bucureşti), 2007 (Cluj-Napoca) şi 2009 (Alba Iulia) ale Colocviului Tinerilor Scriitori.
Fragmente din romanul Viseptol au fost publicate în Tiuk!, în rubrica omonimă lunară din revista Tomis, în Noua literatură, pe blogul personal (vasilievici.blogspot. com) şi, după moartea autorului (10 aprilie 2010), în diferite publicaţii şi pe site-uri cu specific literar.

Sunt dependent de creier. Am realizat această stare când a devenit imposibil de găsit. Şi nu sunt dependent de creier în general, ci de creier uman. Această dependenţă este criminală, sevrajul va ţine cât voi trăi. Am ajuns într-un aşa hal de disperare, încât sunt gata să investesc tot în construirea unei fabrici de creiere. Să iasă creierele pe bandă rulantă. Creiere goale, fără om, altfel nu sunt bune de nimic. Vreau creiere chimice şi, mai ales, nefolosite. Creierul folosit este ca pâinea veche de o lună. Numai bun de dat la porci. Dar nici lor nu le foloseşte la nimic. El nu foloseşte nimănui.

Neprodus în laborator pe căi artificiale, el, creierul, învaţă ce înseamnă să fie creier de la alte creiere. Nu, merci. Mă pot tăvăli pe jos de disperare, dar nu m-aş atinge de un creier educat nici în ruptul capului. O altă diferenţă între creierul educat şi cel proaspăt, obţinut în laboratoarele noastre, este însă cea mai importantă. Creierul educat educă următoarele creiere urmând tradiţia istorică. Creierul proaspăt, fie el şi chimic, nu are nici o tradiţie de continuat. El este fix punctul zero înainte de care ne situăm noi cu valorile dictate de iminenta moarte şi după care ne situăm numai noi, sută la sută noi, fără completări inutile cum ar fi mâinile sau picioarele, negândite, din moment ce se văd cu ochiul liber. Pentru o straşnică evoluţie, trebuie să ne hrănim cu astfel de creiere curate, creiere fără ochi, nas şi urechi. Creiere fără limbă. În ele, toate acestea sunt gânduri şi sentimente. Organele sunt simple gânduri şi nu mai au funcţii restrictive. A gândi cu inima va fi la fel de concret ca a trage pe stradă cu mitraliera.
  Acuzaţii nefondate
 
- Vorbeşte mai rar, te rog, şi mai încet, îmi spune în telefon Ela, colega mea de apartament. Nu înţeleg ce zici.
- Că-ţe-lul! Că-ţe-lul! îi silabisesc eu. S-a întâmplat ceva cu el. A fost în oraş azi-noapte şi... nu ştiu cum să îţi spun...
- Spune cu cuvintele tale.
- Se înhăitase cu nişte maidanezi şi nu mai vroia să vină la mine. L-am strigat degeaba. Am alergat după el de mi-a ieşit sufletul. Abia l-am prins cu un lasou improvizat.
- Baţi câmpii, îmi spune Ela pe un ton zeflemitor. Cred că eşti varză.
- Varză... varză, una-două eşti varză, lasă că mai vorbim noi când vii acasă şi o sa îl vezi pe Rom. Atunci să te văd ce-o să mai spui.
- Eu nu mai înţeleg nimic. Uite, nu am timp acum de prostii, sunt cu un client. Zi repede ce are căţelul, că tre' să închid, mi-o scurtează Ela. Îi este rău? E rănit? Să nu îmi spui că l-a lovit vreo maşină...
 
- Nu, nu l-a lovit nici o maşină. Este chiar vesel şi are chef de joacă. Doar că...
- Doar că ce? Îmi zici azi sau nu?
- Este foarte mare.
- Mare?
- Da. Mare. Foarte mare. Nici nu mai încape pe uşă. Abia intră.
- Imposibil. Ce ai luat?
- Vrei să încetezi odată cu căcatul ăsta? Nu înţelegi ce se petrece aici? Ce dracu' fac cu el acum? Poţi să suni la doctor, te rog?
- Nu am timp, sună tu.
- Hai, frate, doar ştii că nu am credit. Doar sună-l şi zi-i să vină încoace.
- Nu îl sun pentru aşa ceva. Ai înnebunit?
- Nu îi spune nimic. Spune-i doar să vină.
- Eu zic să te linişteşti. Hai că tre' să închid, pa!
îmi trânteşte telefonul şi nu mai apuc să zic nimic.
 
Rom năvăleşte în pat peste mine. În ciuda dimensiunii uriaşe pe care a luat-o în cursul nopţii trecute, este la fel de uşor ca înainte. Mă linge pe faţă cu limba lui uriaşă în timp ce eu îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu am fost strivit de labele enorme. Telefonul sună chiar când Rom iese din cameră şi cu jumătatea cu care intrase.
- Auzi, are zgarda la gât? mă întreabă Ela din prima.
- Habar n-am. Cine s-a uitat la asta? Poate ar trebui să sun la poliţie.
- Cred că glumeşti. Vrei să ne aresteze pe amândoi? Hai, pe tine ca pe tine, dar eu chiar nu am nici o treabă cu asta. Aşa că te rog să te potoleşti şi zi-mi dracului odată dacă are sau nu zgarda la gât, că nu am timp, ţi-am mai spus.
- Stai să văd, îi zic, după care iau telefonul de la ureche şi îl strig pe Rom, care nu aşteaptă prea mult şi dă iar năvală în cameră. Încearcă să sară în mijlocul patului, dar nu îi reuşeşte, se loveşte cu capul de tavan.
- Mamă, ce cap de tavan a dat ăsta, zic şi duc telefonul la ureche. Da, o are, îi răspund Elei.
- Şi cum e zgarda? E mare şi ea sau a rămas ca înainte?
- Cum să rămână ca înainte, e mare şi ea, nu crezi că altfel l-ar fi strâns de gât?
- Hai, frate, că eşti praf. Ia linişteşte-te şi lasă-mă pe mine cu prostiile tale, că nu am timp. Te-ai făcut pilaf şi mă fuţi pe mine la icre. Vorbim diseară când ajung acasă. Şi apropo, pe căţel îl cheamă Constant.
 
Şi iar pac cu telefonul în nas. Nu suport când face asta, dar acum are noroc că sunt prea dominat de situaţia asta stupidă. Poate că este mai bine să mă calmez şi să analizez mai în profunzime situaţia înainte să implic autorităţile. Oricum, nu ştiu cum ar rezolva ei situaţia. Vor vedea un câine uriaş care se repede la ei şi nu vor sta pe gânduri, îl vor împuşca, după care vor fuma o ţigară. În drum spre bucătărie, trec pe lângă baie şi îmi dau seama că, deşi m-am trezit din somn din cauză că mă tăiase o pişare soră cu moartea, văzându-l pe Rom, m-am îngrijorat atât de tare, încât am uitat complet de asta. Am uitat până şi să fumez, lucru ce nu mi se întâmplă niciodată, în orice caz nu dimineaţa când mă dau jos din pat. Brusc, îmi dau seama că nu ştiu sigur dacă este dimineaţă sau seară. Sunt sigur că încă nu este opt seara, altfel Ela s-ar fi întors până acum de la ser viciu. Al dracu' câine, a ocupat camera în aşa hal încât nici o rază nu mai intră pe fereastră, îmi zic neliniştit şi încerc să fug în bucătărie, dar Rom crede că mă joc cu el şi ajunge acolo înaintea mea, umplând şi această cameră cu întuneric. Mă gândesc că n-ar fi indicat s-o mai ard pe aici, altfel risc să mă sufoc. Posibilitatea ca totul să se termine aici, în întuneric, m-a îngrozit, făcându-mă să mă mişc natural şi rapid prin bezna mătăsoasă din pur instinct de supravieţuire. Totul a durat mai puţin de două minute şi am putut, în sfârşit, să respir uşurat când m-am văzut pe scara blocului, afară din casă. Am încuiat uşa de două ori numai jos şi nu am uitat să îmi promit, ca în fiecare zi, că voi repara yala de sus, care este stricată dintotdeauna. Lumina zilei m-a lovit direct în creier. M-am ascuns imediat sub ochelarii de soare şi am rămas acolo până la apus.
 
Spărgătorii de minţi
 
- Mă duc acasă, spun exact în mijlocul conversaţiei despre Templele Industriale, Fabricile de Biblii, lumina electrică, droguri electronice şi adaptarea morţii la noile condiţii de viaţă pe Pământ.
- Gata, am plecat! Mă ridic de la masă. Îmi înfăşor fularul în jurul gâtului, îmi închid hanoracul până la ultima capsă, strâng mâinile celor din jur, cobor în fugă scările şi mă năpustesc în stradă ca un puşcăriaş eliberat, în sfârşit, după mulţi ani.
Am intrat în bar şi, după ce m-am îmbătat, nu s-a mai întâmplat nimic acolo. După ce am coborât în clubul de la subsol şi am băgat un pumn de viseptoale, nu s-a mai întâmplat nici acolo nimic. Apoi am căzut pe stradă şi am rămas întins până când nici acolo nu s-a mai întâmplat nimic, aşa că m-am ridicat exact ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat şi am plecat spre casă. Îmi aprind o ţigară şi, când vreau să bag pachetul înapoi în buzunar, văd cele cinci doze de viseptol ascunse între pachetul de Marlboro şi ţipla protectoare. Fac la stânga pe lângă tribunal şi o iau pe Traian. Pe treptele băncii Raiffeisen, un băiat şi o fată împart frăţeşte o pungă cu aurolac. Îmi schimb brusc direcţia şi o iau spre ei. Văzându-mă, încearcă să dosească punga, însă este prea târziu.
 
- Unde-i punga? întreb dintr-o politeţe nejustificată.
- Ce pungă? întreabă fata vrând să pară mirată, însă cuvintele ei sunt foarte lungi şi semnul exclamării din voce este aşa de departe, încât nu se aude.
- Punga cu aurolac, punga pe care o aveai mai devreme în mână.
- Nu ştiu.
- Hai, lasă vrăjeala şi scoate punga, nu vreau să ţi-o iau sau să îţi fac cine ştie ce, vreau doar să trag pentru că nu am tras niciodată.
- Dă-i, fă, punga, îi zice băiatul care pare să fi înţeles mult mai repede decât ea cum stă treaba.
Fata ezită. Stă aşa, cu privirea pierdută pe faţa mea. Habar nu am unde se uită, în nici un caz nu mă priveşte pe mine. Băiatul însă nu se pierde cu firea, nu stă pe gânduri şi bagă mâna sub geaca fetei, scoate punga cu o mişcare smucită şi mi-o întinde. Mirosul de diluant îmi înnoieşte toate simţurile. Ca şi cum o primăvară întreagă ar sta înghesuită în punga de celofan. O duc la gură şi trag cu putere. Primăvara narcotică a săracilor. Este iarnă şi toată zăpada aşezată pe crengile pomilor înverzeşte.
 
- Nu aşa, îmi zice băiatul, întâi trebuie să sufli, să o umfli şi după aia tragi.
Zic merci şi îmi văd de drum. Nu mi-e foame. Nu mai am nici o obligaţie. Nu trebuie să ajung nicăieri. Nu trebuie să fac nimic. Merg înainte pentru că nu trebuie nici măcar să stau. Pot să mă opresc şi este tot aia.
Un câine negru vine spre mine dând din coadă. Pe măsură ce se apropie, îşi lasă capul în jos. Sunt un balon incolor pe care o fetiţă plictisită l-a eliberat. Zbor, fără să am nici un merit pentru asta. Nici nu îmi pasă. Privesc în jos spre câinele străin. Lumea de jos cântă pentru lumea de sus. Nu vine nimeni de sus la spectacol, toţi se duc la spectacolul de mai sus. Sunt invitaţi să cânte acolo unde sala este mereu goală. Spectacolul poate fi oricând inutil şi asta trebuie să învăţăm la repetiţii. Să repetăm partea cea mai grea, s-o punem în scenă.
 
- Eu zic să inventăm un Cristos în mijlocul injecţiei letale. Şi mai ales un Cristos în scaun cu rotile. Aşa le vom atrage atenţia! urlă Ultimul Papă, publicul din ziua de azi nu mai poate fi cucerit aşa, cu una, cu două.
- Hei, tu de unde ai mai apărut? îl întreb dezorientat, şi unde ai învăţat să te strecori aşa, neobservat? Putea dracu' să îmi stea inima.
- Asta nu mă priveşte, mi-o taie Ultimul Papă, este treaba ta dacă te uiţi la cal până nu mai vezi călăreţul...
- Ce cal, tataie? Ăsta de la tine dintre picioare e câine toată ziua...
- O fi câine toată ziua, dar noaptea este calul meu şi am trecut prin multe împreună.
- E calul tău... e calul tău... păi, dacă-i calul tău, nu ar trebui să ai mai multă grijă de el? Nu vezi că arată ca dracu'? E jegos că nici nu-ţi dai seama ce culoare are. Pun pariu că este plin de purici şi de căpuşe, ia uite-l cum se scarpină, săracul!
- Nu ştiu ce îndrugi acolo şi de unde le scoţi, ăsta este calul meu alb, calul de paradă, încearcă Ultimul Papă să mă convingă, dar n-apucă să termine din cauza câinelui, care se scarpină atât de tare, încât scapă din hăţurile ce abia fără el la capăt devin vizibile.
 
Văzându-se liber, câinele se întinde pe jos şi începe să se frece cu spatele de asfalt. Razele lunii îi luminează burta plină de râie. În timp ce se zvârcoleşte pe asfaltul rece, schelălăie ascuţit, scurt şi foarte des. Mâncărimea îl scoate din minţi. Până ca Ultimul Papă să se dezmeticească, câinele îşi face de cap. Acum alternează momentele în care se freacă cu spatele de asfalt cu momentele în care sare brusc în picioare şi se muşcă singur de spate, răsucindu-şi gâtul dincolo de limita ştiinţifică a elasticităţii. Orice ar face, nu pare s-o scoată la capăt. Gura îi rânjeşte şi colţii ucigaşi se văd doar pentru o fracţiune de secundă, după care se înfig în carne până la gingii. Câinele îşi mănâncă spinarea şi dă din coadă de plăcere. Ştie că va veni şi rândul ei, însă pare să o păstreze pentru la sfârşit, ca pe o adevărată delicatesă.
Mă uit la Ultimul Papă şi mă pufneşte râsul.
 
- Tataie, câinele ăsta al tău sau calul, cum oi vrea tu să-i zici, s-a transformat într-o şenilă de tanc. Ce mai spui acum?
Ultimul Papă este galben de spaimă. Nu cred că mă aude. Priveşte îngrozit cum câinele se înfulecă singur prin înghiţituri repetate şi repezi.
- Vezi să nu i se aplece! De când nu i-ai mai dat ceva de mâncare? Uite-te la el, săracu', e lihnit. Să nu i se facă rău, nu de alta, dar nu cred că va fi o încântare pentru nici unul dintre noi să îl privim cum vomită.
 
Ultimul Papă este livid, iar din câine nu a mai rămas nimic în afară de cap şi gât. Sătul, câinele scoate limba şi îi linge mâna Ultimului Papă în semn de mulţumire. Ultimul Papă sare ca ars. Parcă cineva i-ar fi turnat în cap o găleată cu apă rece. Ca din senin, îşi recapătă stăpânirea de sine şi, cu o mişcare rapidă, scoate de sub mantia purpurie un pistol şi împuşcă câinele în cap.
- Ce dracu' faci, tataie? Ţi-ai pierdut minţile? Tragi cu pistolul aşa cum ai chef şi în cine ai chef ? Unde te crezi? Crezi că aici împuşcăm animalele aşa, după bunul plac? Ce ai avut cu el? Ce dracu' ţi-a făcut câinele ăsta?
Îmi vine să îl strâng de gât şi numai faptul că are pistolul în mână mă opreşte să nu mă reped la el şi să îi strivesc mutra.
- Parcă ziceai că este calul tău. Că aţi trecut prin multe împreună, şi tot căcatul ăla pe care mi l-ai turnat. O să te dau pe mâna poliţiei! urlu către Ultimul Papă care, imediat ce aude de poliţie, îndreaptă ameninţător pistolul spre mine.
 
-A, deci aşa stau lucrurile. Acum o să mă împuşti şi pe mine? Sau ce? îl întreb pe un ton mult mai moderat, de această dată.
- Nu, nu o să păţeşti nimic, atâta timp cât nu începi să inventezi poveşti pe marginea acestui subiect.
- Poveşti? Ce poveşti?
- Ştiu eu ce poveşti? Atâta timp cât vei spune numai şi numai adevărul, nu vei păţi nimic.
- Adevărul?
- Da, adevărul. Nu văd ce nu este clar. Calul ăsta şi-a rupt picioarele, nu un picior, nu două, ci pe toate patru. De fapt, nici nu şi le-a rupt, şi le-a mâncat, pur şi simplu. Aşa că am făcut exact ce era de făcut în cazul unui cal care şi-a rupt piciorul. L-am împuşcat. Nu mi-a plăcut deloc treaba asta. Acum trebuie să mă întorc acasă pe jos. Şi am destul de mers.
- Acasă? Dar unde stai, de te plângi atât?
- Asta nu-i treaba ta şi nu cumva să mă urmăreşti, îmi atrage atenţia Ultimul Papă, îndreptând iar pistolul spre mine, şi dispare brusc în noapte.
 
Este iar linişte pe strada Traian. Dar numai pentru moment. Din faţă, vine cu viteză o maşină. Trece peste câinele mort fără să se sinchisească, fără să încetinească măcar. Îi împrăştie maţele peste tot. Ştiam eu că o să vomite până la urmă, îmi zic şi mă îndrept consolat spre casă. Mă simt foarte obosit. Nu mă aşteptam la asta când am luat punga din mâna băiatului. Eram pregătit să pornesc o revoluţie a mutanţilor, dar nici mâine nu este prea târziu pentru asta. Apoi merg. Merg înainte fără să îmi mai zic nimic. Mâine voi pleca la Amsterdam şi toate astea se vor termina.