Ştiusem să fim fericiţi, părea că nu ştim să ne bucurăm

Livius Ciocârlie, născut în 1935 la Timişoara, din mamă casnică şi tată onest funcţionar, îşi revendică drept spaţiu de origine pe acela cuprins între dealurile Orşovei şi munţii Mehadiei, de unde au coborît părinţii lui. Sub formă de teme pentru acasă, a început să scrie jurnal la 9 ani şi proză memorialistică la 11. A luat iniţiativa de a scrie versuri proaste în clasa a IX-a de liceu. Acestea rimau şi aveau măsură ca la Eminescu, sau măcar ca la Coşbuc, deci el se ştia mare poet. Totuşi, din modestie şi absenţa instinctului concurenţei, a renunţat. A ţinut după aceea un jurnal patetic în care îşi deplîngea incapacitatea de a ingurgita cursul de lingvistică romanică al academicianului Iorgu Iordan şi, ulterior, pe aceea de a-şi stăpîni elevii neastîmpăraţi în calitatea lui efemeră de profesor de limba franceză la diverse şcoli timişorene. Jurnalul a atins nivelul de publicabilitate - numai prozastic, conţinutul fiind în bună parte "reacţionar" - cît timp autorul a vegetat într-un muzeu. Părăsindu-l în folosul carierei universitare, a ratat şansa vieţii: aceea de a vegeta pînă la sfîrşit. A practicat din obligaţie de serviciu exegeza literară pînă cînd a obţinut statutul de distins cărturar. Înspăimîntat de impostură, s-a lepădat de critică şi a reînnoit pactul autobiografic, sub jurisdicţia căruia se află şi în prezent. Pensionar, a părăsit şi Timişoara, instalîndu-se - împreună cu aceea căreia de peste cinci decenii îi spune T - în cartierul armenesc, la Bucureşti. Acolo îmbătrîneşte şi se deprinde - pe îndelete, cît mai pe îndelete - cu ideea ultimului abandon.

Daniel Cristea-Enache: Există "flaş", ca şi succesiunea de flaşuri. Timişoara, Bucureşti... În Capitală aţi intrat în "comitete şi comiţii", pe diferite platforme de civism. Aţi consumat timp (din nou timp!) pentru a discuta, a dezbate, a argumenta, a contraargumenta, a discerne, a analiza, a sintetiza, a "soluţiona" teme socio-politice considerate de maximă importanţă. Aţi avut această implicare cu toate că, structural, sînteţi la antipodul intelectualului angajat.
Cum aţi trăit zilele Revoluţiei (parcă nu-mi vine să pun acum ghilimele) declanşate la Timişoara? Cum v-aţi reprezentat post-ceauşismul şi cîte din reprezentările dumneavoastră din decembrie 1989 s-au văzut confirmate de realitate?

Livius Ciocârlie: Prima întrebare mă pune în încurcătură, pentru că am evocat de la firul ierbii zilele acelea şi lunile care le-au urmat, în Paradisul derizoriu. Nu am naivitatea de a crede că cineva îşi aminteşte o carte deja veche, ori că o va căuta ca s-o citească, dar mi-e nu ştiu cum să mă repet. A doua întrebare mă încurcă altfel: mi-e teamă să nu inventez. Nu ştiu la ce m-am aşteptat, pe termen lung, cum se spune astăzi. Am să mă explic.
Pe rînd. Am fost dintre numeroşii români care n-au crezut într-o posibilă răsturnare. Ne uitam la televizor de Anul Nou şi spuneam e bolnav?, nu-i bolnav?, parcă arată mai rău decît rîndul trecut. Deci, asta aşteptam. Doar Florin Mugur, om simţitor, spunea mă fac eu forte să-i dăm o pensie bună, numai să se ducă. Singurul optimist din mediul nostru, optimist din fire: Nicolae Manolescu. A rămas celebră printre prieteni o vorbă pe care mi-a spus-o într-o vară, pe Bucegi, la începutul anilor optzeci: facem revelionul singuri. Adică, fără El. În august, dacă nu septembrie 1989, trecînd prin Timişoara după ce în ţările dimprejur lucrurile se mişcaseră, Mihai Zamfir mi-a spus eu sînt fericit, am trăit să văd sistemul clătinîndu-se, mi-e destul. Încă nu se aştepta la mai mult. Nu credeam în capacitatea românilor de a se mobiliza.
Pe fondul acestei neîncrederi, ce s-a întîmplat, tocmai la Timişoara, a fost tot de necrezut. Cu săptămîni înainte îl văzusem pe pastorul Tökes la televiziunea maghiară, pe Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca vorbind - senzaţie uluitoare, să vezi cum arată nişte "voci" cu care trăiai în casă de mulţi ani -, însă nu înţelegeam limba şi multe n-am aflat. Aflînd, în schimb, sîmbătă spre seară că ar fi un protest în oraş, am crezut că era vorba de Piaţa Operei. M-am repezit într-un suflet şi, ajungînd la capătul străzii care dă în piaţă: linişte, pustiu. N-aş spune că am fost dezamăgit. Eram fatalist. Probabil m-am mirat că fusesem în stare să cred. Şi atunci, parcă adusă de vînt, de la două, trei sute de metri, din piaţa Maria, a venit o rumoare din care pînă la urmă am desluşit: "Jos Ceauşescu! Jos Ceauşescu!" A fost poate cea mai puternică senzaţie din cîte am avut vreodată. Coincidenţa contrariilor. Imposibilul se realiza.
A doua zi înainte de prînz a domnit în oraş o stare de bună dispoziţie. Toată lumea ieşise, nu la revoluţie, ci la spectacol. Să vadă ferestrele şi vitrinele sparte, maşina de pompieri aruncată în Bega... Uluire, aşteptare, un început de încordare se amestecau. Din toate, după amiază n-a rămas decît încordarea şi a durat pînă miercuri la prînz. Începuse să se tragă. Seara, luni şi marţi, de pe terasa casei noastre se auzea, de la o depărtare de kilometri, de pe Calea Ghirocului, foc atît de susţinut, încît ai fi zis că e război. S-a întîmplat şi ca tirul să se audă dinspre cartierul Fabric, mai apropiat de noi, să se apropie, să crească pînă la capul străzii noastre. Nu e de mirare că am crezut ce se spunea la "Europa liberă" de către diverşi "martori": absurditatea că erau mii de morţi. Dacă focurile acelea s-ar fi tras în plin, cum ne închipuiam noi, n-ar fi fost puţini. Oricum, au fost prea mulţi.
Peste zi, oraşul era posomorît. Armată peste tot, figuri încruntate, trecători grăbiţi şi vizibil îngrijoraţi. Asta, pînă miercuri la prînz, cînd s-a aflat că armata s-a retras. Atunci a început, şi a durat pînă a doua zi, tot la prînz, ce a fost mai frumos. Timişorenii au năvălit în centru, mulţi au rămas şi peste noapte, joi se făcuse o mare de oameni fericiţi, dar care nu credeau deloc că totul se terminase. Dimpotrivă, se credea că va interveni aviaţia, presupunere întărită de ameninţările lui Ceauşescu, seara, la televizor şi de faptul că în restul ţării nu se întîmpla nimic. Eram ca într-un oraş asediat. Am auzit cu urechile mele cum, de la balconul Operei, cineva a spus că dacă vor reîncepe să tragă să ne întoarcem spre catedrală, să îngenunchiem şi să murim aşa. Astăzi, pare patetic, ca şi vorbele lui Dinescu de după fuga cu elicopterul. Se percepe şi un început de ton pe care-l numesc "sobor de preoţi", mie neplăcut. Atunci nu părea aşa. Vorbele de la balcon n-au creat panică, nici măcar agitaţie. Oamenii continuau să fie fericiţi, pentru că sentimentul le venea de la dispariţia fricii. Liber cu adevărat nu eşti decît cînd îţi asumi un risc, iar ei erau liberi. Nimic din ce a urmat, de atunci şi pînă astăzi, n-a mai fost la fel.
În schimb, cînd a părut că totul se terminase ne-a cuprins o bizară melancolie. Ştiusem să fim fericiţi, părea că nu ştim să ne bucurăm. Însă nici n-am avut timp să ne dezmeticim. Spre seară a început confuzia care durează încă. A reînceput să se tragă şi n-am mai înţeles nimic. Aflam tot felul de lucruri. Că umblau babe prin oraş ducînd de colo-colo grenade ascunse în coliva purtată în sacoşe. Au fost şi întîmplări burleşti. Am fost convocaţi, bărbaţii facultăţii, de către fosta conducere, formată din rector, decan şi secretar de partid, ca să ni se traseze sarcini în vederea luptei împotriva celor care voiau să reinstaureze la putere acelaşi partid. Să stăm peste noapte, în echipă, la sediul rectoratului şi să-l păzim. Cu lucrul ăsta eram obişnuiţi, fiindcă se întîmpla şi la marile sărbători, 1 Mai, 23 August, Ziua Republicii, şi tot ca pînă atunci nu boşii intrau în echipe, cum nu veniseră nici la exerciţiile "gărzilor patriotice", acelea pregătite să alunge din ţară trupele ţărilor prietene, membre ale Pactului de la Varşovia. Ca şi atunci, eram vizaţi numai noi, unii mai amărîţi, cum erau nemembrii P.C.R. E drept că acum, în noua "orînduire", calitatea mea de nemembru mă făcea mai apt de eroismul necesar pentru a lupta împotriva forţelor revanşarde care voiau să înăbuşe revoluţia. Nu glumesc, chiar că era nevoie de eroism. Păi, ia gîndiţi-vă! Să stai, cu trei-patru colegi, unul bătrîn, altul cu ochelari, la poarta unui cămin de studenţi şi să-i aştepţi pe terorişti. Ne întrebam cum va trebui să procedăm. Eu, din prudenţă şi din fire, propuneam să fim politicoşi: "Nu-i voie! Vă rugăm să nu insistaţi." Însă n-au venit. Evenimentele dramatice se petreceau în continuare la televizor. Cum ar fi focul de artilerie din Piaţa Palatului. Corina, bucureşteancă atunci şi locuind în apropiere, ne telefona: "Nu ştiu ce se întîmplă, că se trage în draci şi nu cade nimeni." Pentru mine, cel mai şocant a fost procesul soţilor Ceauşescu. Vedeam acolo o singură persoană, şi anume aceea pe care o detestam de amar de ani, comportîndu-se normal şi omeneşte. În rest, nişte făpturi parcă mecanice şi parcă fabricate într-un atelier de cîrpaci. Ce puteau să scoată din gură, cum se exprimau! Şi aceştia erau cei care ne reprezentau!
Treptat, s-au strîns în mine suspiciuni, încît la 11 ianuarie am scris un articol care a făcut oarecare vîlvă, s-a citit la "Europa liberă", s-a spus că ar fi fost primul semnal de alarmă. În realitate, primul cunoscut de mine fusese un alt articol, al lui Nicolae Prelipceanu, care observa că se evocă, în presa scrisă, vorbită şi văzută, 25 de ani de dictatură. Se inducea ideea că totul i se datorase odiosului, adică lui "ceauşescu" (îşi pierduse majuscula). Devenea evident că asistam la o continuare asigurată de personaje din rîndul doi al regimului de pînă atunci.
Şi ne-a cuprins o fierbere. Cu mai mulţi colegi, de la noi, de la medicină, de la politehnică, am organizat "Solidaritatea universitară". Scriam moţiuni, proteste, adunam lume în aula Universităţii... Se foiau printre noi personaje obscure, cîte unul care răspunsese de studenţii străini (ceea ce însemna că...) şi care avea să devină ministru, cîte un altul pe care aveam să-l descopăr printre ciripitori în dosarul de la C.N.S.A.S., alţii de bună-credinţă, care şi-ar fi dat şi sufletul şi ar fi făcut orice - dacă am fi ştiut ce trebuie să facem. Cu Şerban Foarţă şi Marcel Tolcea, aveam o emisiune la postul de radio local, în care tunam şi fulgeram împotriva "emanaţilor". Asta, pînă după alegeri, cînd conducerea postului ne-a rugat să ne limităm la chestiuni culturale, aşa că am închis prăvălia (S.R.L.-ul, era să zic). Fiindcă între timp se desfăşurase campania electorală. Eram prezent la toate mitingurile opoziţiei, scriam şi cîte un text pentru vreun vorbitor. Dacă Piaţa Unirii se umplea pe jumătate, veneam acasă mulţumit. T, care frecventa şi o altă piaţă, de zarzavaturi, unde-i auzea pe oameni, îmi spunea: "Te îmbeţi cu apă rece. O să fie prăpăd." Ceea ce, după cum se ştie... Însă tot ea a scris cel mai frumos articol, la venirea minerilor, despre oamenii de pe trotuare, care îi aplaudau.
Atunci, totul se încheiase şi aş fi avut timp să meditez asupra problemei pe care mi-o puneţi. Cît timp durase vîltoarea, nu avusesem răgazul necesar ca să proiectez un nou model de societate. Iar în continuare am fost prea ocupat să acumulez prostie. Nu numai eu. Tot aştept să apară o carte intitulată Prostia la intelectualii români postrevoluţionari. Cîte iluzii nu ne-am făcut! În cîte personaje palide, ori numai oportuniste, n-am crezut! Cît de maniheist, de irealist, am gîndit! Iar astăzi, fiindcă tot n-am un răspuns la a doua întrebare, vă ofer două păreri.
Teoretic, lucrurile au mers rău la noi fiindcă succesiunea la putere n-a fost cea potrivită. Bine ar fi fost să se întîmple ca în Polonia, adică să vină mai întîi reformiştii care să pună ţara pe baze noi, să stîrnească nemulţumire, fiindcă asta ar fi impus sacrificii, apoi să revină stînga, însă o stîngă ea însăşi reformată, vreau să spun reală, după aceea din nou dreapta - şi tot aşa. La noi, s-a întîmplat invers, iar ce începe prost va continua prost.
Teoretic, zic. Practic, nu cred că s-ar fi putut. Am plătit absenţa în anii premergători a unei mişcări de tipul "Solidarităţii" poloneze, care îi aliase pe muncitori cu intelectualii. Noi, o tot spun - lăsîndu-i la o parte pe oportunişti -, aveam o masă de oameni cu minţile spălate şi o un număr de intelectuali care fuseseră ostili regimului comunist, dar nu-şi manifestaseră ostilitatea decît în forme benigne, ceea ce sfîrşise prin a-i deteriora. N-ar fi avut cine să proiecteze un nou model de societate şi să conducă procesul realizării ei, iar dacă astfel de oameni ar fi existat n-ar fi avut sprijin popular. Deci, ce s-a întîmplat la noi a fost developarea unei poze făcute anterior.