15RE: arhitecturi văzute prin igloo

Citiţi prefaţa acestei cărţi.


Fundaţia Mihai Eminescu Trust, aflată sub înaltul patronaj al Alteţei sale regale Prinţul de Wales şi cunoscută pentru importantele contribuţii aduse conservării peisajului cultural şi natural din satele săseşti ale României, a finalizat în 2007 unul dintre cele mai importante proiecte de restaurare desfăşurate în ultimii ani în judeţul Sibiu: restaurarea Conacului Apafi din satul Mălâncrav.

Săpăturile arheologice efectuate cu ocazia restaurării conacului Apafi au identificat mai multe etape în existenţa sa. Deşi prima construcţie de pe situl actual datează din secolul al XV-lea, conacul de astăzi a fost edificat în secolul al XVII-lea şi modificat în veacurile următoare. Nu doar schimbările aduse arhitecturii conacului au fost numeroase, ci şi proprietarii care i-au trecut pragul. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, linia genealogică a familiei Apafi s-a stins, domeniul de la Mălâncrav intrând în posesia unei alte familii nobiliare maghiare importante - familia Bethlen. Apoi, în secolul al XIX-lea, a fost cumpărat de un oarecare cetăţean maghiar, în anii 1920 a fost vândut comunităţii evanghelice din sat, pentru ca odată cu instaurarea regimului comunist să fie naţionalizat, rămânând în posesia statului român până în anul 2000, când comunitatea evanghelică, sprijinită de Fundaţia MET, a reuşit să-şi redobândească drepturile legale asupra sa. Aflată într-un stadiu avansat de degradare şi în lipsa fondurilor necesare pentru reabilitare, clădirea a fost vândută fundaţiei, în luna decembrie a aceluiaşi an.

Restaurarea finalizată în 2007 a implicat o cercetare amănunţită şi o strânsă colaborare între specialişti din diverse domenii. Cercetarea arhivelor statului ungar, în urma căreia s-au descoperit 15 inventare neobişnuit de amănunţite, poate chiar unice în ceea ce priveşte conacele transilvănene din perioada secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, a reprezentat un pas important în conturarea proiectului. Inventarele cuprind toate modificările aduse domeniului din Mălâncrav între anii 1679 şi 1778, precizând structura, decoraţia, mobilierul şi starea, atât a conacului, cât şi a anexelor şi grădinii. Cu toate acestea, informaţiile privind arhitectura clădirilor au fost destul de sărace, iar în lipsa unui plan al conacului din acea epocă, fundaţia MET a fost nevoită să solicite efectuarea unor săpături arheologice care au dezvăluit nu doar dimensiunile mai generoase ale conacului către aripa vestică, ci şi existenţa unui complex de clădiri înconjurătoare.

Sub conducerea arhitectului german Jan Hulsemann şi a antreprenorilor Fritz Klutsch şi Ernst Linzing, conacul a fost readus la forma iniţială din secolul al XVIII-lea. Toate lucrările s-au realizat apelând la tehnici şi materiale tradiţionale, precum zidărie de piatră şi cărămidă, mortar de var, ferestre, uşi şi obloane de lemn, ţigle-solzi produse manual, balamale şi încuietori de fier sau sobe de teracotă. Pentru acest lucru, cu ajutorul unor specialişti veniţi de peste hotare, o serie de meşteri locali au fost instruiţi în tehnici tradiţionale de mult uitate, care acum sunt aplicate în lucrările de reabilitare ale caselor din împrejurimi.

Odată finalizată restaurarea, s-a început şi amenajarea interiorului sub coordonarea designerului britanic David Mlinaric. Majoritatea obiectelor - ţesături, dantele, mobilier şi feronerie - sunt de provenienţă locală, unele reprezentând chiar piese originale ale conacului, găsite prin satele din împrejurimi. O importanţă deosebită s-a acordat reabilitării bibliotecii, despre care se crede că ar fi adăpostit numeroase cărţi şi manuscrise de mare valoare. Friza decorativă a fost repictată de Cecily Brunner şi Mary Gatacre, iar marea majoritate a pieselor de mobilier, a cărţilor şi tablourilor provin din donaţiile doamnei Ilinca Bossy.

Pentru a respecta cât mai fidel istoria şi pentru a crea o atmosferă autentică, o componentă importantă a lucrărilor întreprinse în Mălâncrav a fost reamenajarea grădinii de către arhitectul peisagist Catherine Fitzgerald, a cărei principală sursă de inspiraţie au fost fotografiile de epocă păstrate de localnici.

Cu un proces de cercetare amănunţită, atât istorică, cât şi arheologică, utilizând materiale şi tehnici tradiţionale într-o manieră care respectă identitatea clădirii, recuperarea şi valorizarea conacului de la Mălâncrav ar trebui să reprezinte un important reper pentru protecţia patrimoniului românesc.



Între Covasna şi Târgu Secuiesc, în satul Zăbala, se întinde domeniul ce a aparţinut familiei de nobili Mikes încă din secolul al XVI-lea. După 45 de ani de comunism, timp în care familia a trăit în exil, şi după o perioadă îndelungată de procese cu statul român în vederea retrocedării domeniului, o nouă generaţie a familiei s-a întors la Zăbala. Katalin RoyChowdhury of Ulpur, născută contesă Mikes, împreună cu fiii acesteia depun astăzi tot efortul necesar pentru reabilitarea celui mai vechi domeniu al familiei.

Domeniul Zăbala, un adevărat parc cu lacuri şi arbori seculari, ce se întinde pe o suprafaţă de 34 de hectare, adăposteşte numeroase construcţii cu o deosebită valoare patrimonială. Printre ele se numără Curia familiei Mikes, ale cărei origini datează din secolul al XVII-lea, Castelul Nou, construit în 1904, precum şi Vila Elveţiană, o clădire originară din Berna, expusă în cadrul Expoziţiei Mondiale din Paris, mutată ulterior la Viena şi achiziţionată de contesa Klementina Mikes pentru a fi transportată la Zăbala în anii 1890. Dar lista nu se opreşte aici, căci la Zăbala chiar şi anexele de altădată au devenit de interes pentru vizitatori: aşa numita Machine House a fost transformată într-o fermecătoare casă de vacanţă.

Nu există niciun document care să precizeze data exactă a construcţiei, însă modul în care a fost realizată permite datarea parterului în secolul al XVIII-lea, iar a nivelului superior, de tip fachwerk, în cel următor. În privinţa funcţiunii putem preciza că înainte de instaurarea regimului comunist, parterul adăpostea generatorul electric şi pompele de apă ale domeniului, iar etajul o mică ţesătorie, naţionalizarea transformând parterul în atelier de fierărie şi spălătorie, iar etajul în spaţii pentru birouri. Însă efectele negative ale comunismului nu s-au oprit doar la atât, căci întreaga colecţie de tablouri şi piese de mobilier care aparţinea domeniului din Zăbala a dispărut cu această ocazie. Nu au rămas decât foarte puţine obiecte de uz casnic, păstrate de localnici pentru eventuala reîntoarcere a familiei.

Găsind clădirea într-o stare avansată de degradare, proprietarii au demarat un amplu proces de refacere, încercând să salveze tot ceea ce a supravieţuit deceniilor distrugătoare ale comunismului. Pentru lucrări şi reparaţii au colaborat cu meşteri locali, acordând o atenţie deosebită materialelor şi tehnicilor tradiţionale.

S-a încercat realizarea unui ambient ce oglindeşte vremurile glorioase ale domeniului şi care, totodată, oferă atmosfera autentică a unei locuinţe rurale. Machine House adăposteşte acum şase camere de oaspeţi foarte spaţioase, un salon de dimensiuni generoase, o sufragerie şi o bucătărie, amenajate într-un stil shabby-chic.

Toate detaliile originare din lemn, precum uşi, ferestre sau pardoseli au fost atent restaurate, pentru a păstra autenticitatea construcţiei. Fiecare cameră dispune de grup sanitar propriu, iar amplasarea în mijlocul parcului oferă oricărui vizitator posibilitatea de a admira de la ferestre peisajul sălbatic, izolat de viteza şi zgomotul marilor aglomerări urbane. Eleganţa tradiţională, confortul modern, farmecul peisajului, istoria locului şi căldura oamenilor transformă Zăbala într-o destinaţie foarte preţuită de turişti.

Interesant este faptul că familia Mikes a administrat case de vacanţă în Zăbala încă din anii '20 şi '30, cea mai importantă dintre ele, care se va redeschide în 2013, găzduind de-a lungul timpului vizitatori din întreaga lume. "Prin intervenţiile noastre de acum încercăm să oferim musafirilor impresia că, odată ce trec de poarta domeniului nostru, păşesc într-o lume dispărută de veacuri, dar renăscută într-o nouă formă. Amenajarea interioarelor, cromatica, faţadele şi peisajul, toate respectă această dorinţă", mărturiseşte Alexander RoyChowdhury.

"Construcţiile vremurilor trecute aparţin în parte celor ce le-au construit şi în parte tuturor generaţiilor care ne vor urma", afirma în urmă cu mai bine de un secol John Ruskin. Această idee ce a influenţat toate doctrinele ulterioare cu privire la restaurare par să o împărtăşească şi descendenţii familiei Mikes atunci când declară: "Zăbala este cel mai vechi domeniu al familiei, aşadar, în mod evident, salvarea şi păstrarea sa în vederea transmiterii generaţiilor următoare constituie o obligaţie morală. Nu s-a pus nicio secundă problema de a nu investi toată energia şi tot efortul necesar în încercarea de a salva tot ceea ce se poate de pe acest domeniu."



În 1987, când Tibor Kálnoky, descendent al unei vechi familii de nobili secui din Transilvania, a venit pentru prima oară în România, după 50 de ani de când familia sa a părăsit ţara, "mormanele de pietre" lăsate în urmă de străbunii săi l-au ajutat nu numai să-şi (re)descopere rădăcinile, ci şi să înceapă o nouă şi frumoasă istorie.

Conacul de vânătoare din Micloşoara, odinioară proprietatea familiei Kálnoky, ajunsese, după ani de abuzuri şi neglijare în timpul regimului comunist, o tristă carcasă, care de-abia mai ducea cu gândul la gloria vremurilor de altădată. Fiind conştient că procesul de restaurare va fi unul anevoios şi de durată, în 1997, împreună cu soţia sa, Tibor Kálnoky a decis să cumpere o gospodărie în mijlocul satului Micloşoara. Casa, aflată de asemenea în paragină, a fost transformată într-un cămin primitor cu ajutorul meşterilor de prin părţile locului. Iar acesta a fost începutul poveştii.

Peisajele încântătoare, farmecul simplităţii nealterate a traiului la sat, căldura amenajării şi şarmul gazdelor au atras din ce în ce mai mulţi vizitatori de prin toate colţurile lumii. În consecinţă, familia Kálnoky a decis să-şi transforme căminul în casă de oaspeţi, în vreme ce ei s-au retras într-unul dintre satele vecine unde odinioară se afla scaunul familiei - Valea Crişului. Aici, un alt grandios, dar degradat conac le cerea atenţia.

Reputaţia locului a ajuns până şi la Casa Regală a Marii Britanii, iar Prinţul Charles a devenit unul dintre oaspeţii obişnuiţi ai Micloşoarei. Numărul vizitatorilor a crescut într-atât încât familia a decis să achiziţioneze alte două gospodării şi a amenajat totodată un apartament în fostul conac de vânătoare.

În ton cu motto-ul familiei - "Ceea ce alegi în viaţă devine nemuritor", Kálnoky îşi continuă misiunea impresionantă de reabilitare şi conservare a celor două conace din Micloşoara şi Valea Crişului, lucrările fiind susţinute din veniturile provenite din activităţile turistice. Preocuparea sa principală este de a nu "supra-restaura": "Paradoxul oricărei restaurări este că procesul presupune, mai întotdeauna, distrugerea a ceea ce a fost odinioară. Este fundamental să înţelegem şi să păstrăm valoarea lucrurilor pe care încercăm să le restaurăm, astfel încât, intervenind asupra substanţei, să nu afectăm esenţa."

De-a lungul ultimilor 10 ani, Tibor Kálnoky a lucrat alături de constructori şi meşteri locali, aducând laolaltă o echipă iscusită, în armonie, deşi procesul nu a fost uşor. Chiar şi în aceste localităţi retrase, materialele moderne alcătuiesc norma. A durat o vreme până ce mortarul şi tencuiala de var stins au luat locul celor pe bază de ciment, până ce vopselurile sintetice au fost înlocuite cu cele pe bază de ulei de in, iar în locul zugrăvelilor moderne impermeabile au fost utilizate cele pe bază de var sau argilă, în timp ce plăcile izolatoare din fibre lemnoase, trestie sau argilă şi paie au luat locul izolaţiei din polistiren.

Abordarea lucrărilor de la Micloşoara se înscrie întru totul principiilor ce definesc arhitectura sustenabilă: majoritatea materialelor sunt de provenienţă locală. Atunci când acest lucru nu a fost posibil, ele au fost alese în funcţie de beneficiile ecologice. De asemenea, multe dintre materialele folosite au fost reciclate - cărămidă, piatră, lemn etc. Chiar şi elemente arhitecturale precum ferestre, uşi, feronerie au fost re-utilizate, provenind din clădiri care nu mai puteau fi salvate.

Casele au fost minuţios restaurate, dar acest lucru nu s-a făcut în defavoarea confortului. Utilităţile prevăzute sunt şi ele cât se poate de ecologice: apa caldă şi încălzirea se obţin prin intermediul unui sistem eficient combinat, utilizând combustibil solid (lemn) şi energie solară, iar apa pluvială este colectată şi utilizată pentru îngrijirea grădinii.

Pe toată durata desfăşurării lucrărilor, familia Kálnoky a acordat foarte multă atenţie detaliilor: "Arhitectura înseamnă detaliu. Detaliile presupun efort, dar, în acelaşi timp, ele sunt cele care fac diferenţa, care personalizează, care dau o dimensiune umană spaţiilor - aspecte atât de relevante în zilele noastre, când totul tinde să se dizolve în uniformitate". Interioarele de la Micloşoara ilustrează foarte bine această convingere: texturi, culori şi arome minunate, o colecţie de obiecte frumoase, fiecare cu o anume însemnătate, toate reunite într-un spaţiu armonios şi cu un farmec tradiţional autentic.