Ascultaţi Radio România Internaţional. Vă invităm astăzi stimaţi telespectatori... stop. Suntem la radio. Stimaţi ascultători, vă prezentăm astăzi varianta radiofonică a unui film mut. Nu alb-negru, ci sepia. Ca pe vremea bunicilor. Motor, acţiune:
Cadrul unu: Suntem în preajma Curţii Vechi a Bucureştiului, acolo unde cu 4 secole în urmă se ungeau domnii şi se "căftăneau" boierii. Străzile dimprejurul Palatului Domnesc forfoteau de viaţă. Se vindeau de la colivii de păsări şi curse de şoareci, până la blănuri şi pălării de damă. Puţin mai sus, sediul ziarului Timpul, la care scrisese într-o vreme şi poetul Eminescu. În zorii lui 1900, tot pe aici, trăsurile boierilor se încrucişau cu automobilele tinerilor dandy. Afaceri de doi bani sau de milioane se derulau cu viteze ameţitoare, între o cafeluţă la Hanul Manuc şi o păstrămioară la Grota Zarafi. Ediţii speciale ale ziarelor, strigate în gura mare de copilaşi în pantaloni scurţi şi câte un ţăran cu cobiliţă, rătăcit în mulţimea vie şi colorată, năucit de zgomot. Toate astea până într-o zi, când o linişte vinovată s-a lăsat aparent iremediabil peste pietrele cartierului curţii vechi.
Cadrul doi: Zi frumoasă de noiembrie la început de mileniul 3. Strada Covaci şi încă vreo câteva din jurul Curţii Vechi pot fi denumite cu uşurinţă: străzile cu antichităţi. Aici, în spaţii largi şi înalte se îngrămădesc vieţile ultimilor dandy din Bucureşti. Puse de-a valma, sfeşnice, tăvi, piese de mobilier, aparate de fotografiat, servicii de masă - toate au fost cândva la loc de cinste în casa vreunui om cu stare. Încă din stradă le poţi mătura cu privirea, prin ferestrele luminoase. Cu o singură excepţie: "Prăvălia de Nimicuri" a Saşei Constantinescu.
Saşa este absolventă de filologie. Fără a avea habar de colecţii, antichităţi şi tablouri, Saşa a acceptat provocarea unui prieten: aceea de a se "juca" de-a galeria de artă. Şi încet, încet, ispitind cu câte o cafeluţă pe colecţionarii care nu cumpără, ci "vânează" obiecte de artă, a învăţat să le cunoască şi să le iubească... Aşa se face că un fost magazin de piese auto s-a transformat în "briganda" galerie de artă - un loc în care timpul se scurge cu tic-tac de pendulă şi clinchet de linguriţe de argint în pahare de cristal. Umbrele de soare şi evantaie de pene, şiraguri de perle şi şaluri infinit mai scumpe decât odinioară, dantele fragile şi pene de scris, cleşti de păr şi cutii muzicale... Fiecare cu câte o poveste, pe care Saşa a învăţat să o asculte de la cei ce vin să le lase în consignaţie. "Sunt oameni mai în vârstă, oameni necăjiţi. Nimeni nu se desparte cu plăcere de astfel de obiecte. De foarte multe ori galeria asta reprezintă o ultimă haltă înainte de spital. Sunt oameni care vin cu ultima speranţă, să-şi vândă ştiu eu ce nimic şi cu contravaloarea obţinută să îşi facă piaţa în ziua aceea. Vin oameni care au trăit o viaţă întreagă în recunoaştere, vin foste cântăreţe de operă, vin actriţe, şi e foarte trist să le vezi că acum îşi vând rochiile de scenă, de pildă. Până acum câteva luni, ne vizita din când în când o doamnă foarte în vârstă. Femeia ne aducea lucruri care din punctul de vedere al unui negustor nu contează în nici un fel, pe care de fiecare dată i le-am cumpărat. De fiecare dată am poftit-o să guste o dulceaţă de nuci verzi şi un pahar cu apă. Întotdeauna îmi cerea, mai întâi şi mai întâi, acel pahar cu apă, să-şi ia nitroglicerina şi-mi spunea: <Şi eu nu vă mai deranjez, nu cred că am să mai ajung a doua oară>. A venit totuşi, o vreme... însă, uite, de câteva luni de zile n-a mai apărut şi chiar sunt îngrijorată, mă întreb ce i s-a întâmplat."
Atât de frumoase şi de puţin utile şi... totuşi, scumpe... "Un obiect pleacă din galerie în momentul în care îşi întâlneşte proprietarul. Lucrurile din galerie nu sunt neapărat foarte ieftine, de multe ori înseamnă destul de mult pentru punga omului obişnuit şi atunci, îşi iubesc obiectul, îl mângâie cu privirea sau chiar îl ating, îl drăgălesc, ne întreabă ce reduceri putem să facem, sfârşesc prin a pleca pentru că nu pot să-l achiziţioneze atunci, se întorc, ne roagă să îl punem de-o parte... Apoi, sunt obiecte care stau luni de zile şi într-o zi se întâmplă ceva: o masă pe care noi suntem gata să o returnăm proprietarului, de pildă. Ne trezim că intră cineva pe uşă şi întreabă de preţul mesei, începe să îi dea târcoale, să o pipăie, să se uite pe dedesubt şi apare un al doilea care întreabă cât costa masa asta? Şi începe un fel de licitaţie care dintre ei să o ia mai repede...Vin aici şi oameni cu bani mulţi, care simt că nu îi mai reprezintă obiectele de serie şi vor ceva: vor istorie, vor rafinament, şi atunci încep alte discuţii. De cele mai multe ori vin cupluri, tinere şi încep să negocieze între ei un obiect, îl negociază mai mult între ei decât îl negociază cu mine. E foarte interesant, fiecare zi este altfel, asta este interesant aici: când intru pe uşa galeriei, eu nu ştiu niciodată ce mi se va întâmpla în ziua respectivă."
Stând la o dulceaţă de nuci verzi, cu ochii la velocipedul atârnat din tavan, învăluit în sunetul muzicilor de odinioară, îngânate şi de papagalul din colivie, nu poţi să nu oftezi. Aici, în Prăvălia Saşei, oamenii se îndrăgostesc de dulci nimicuri, la care foste primadone şi vechi dandy, au renunţat strângând din dinţi...