Calitatea fundamentală a dublului Horia Tecău - Robert Lindstedt este complementaritatea. Dacă nu v-a dezarmat cuvîntul, mergem mai departe şi descoperim de ce sînt românul şi suedezul candidaţi îndreptăţiţi pentru un titlu de Mare Şlem.
Dacă v-aţi uitat la tenis ceva mai mult decît un set, două şi, cu timpul, aţi avut răbdarea să descoperiţi frumuseţea jocului de dublu, cu siguranţă v-aţi pus unele întrebări. Printre acestea şi: ce înseamnă să fii un bun jucător de dublu? Un posibil răspuns. Să te pui necondiţionat în slujba echipei. Adică să ştii să îţi temperezi orgoliul şi să ai forţa de a-ţi subordona personalitatea în folosul amîndurora. Alte posibile răspunsuri. Să ştii să nu ieşi în evidenţă, să nu fii strident, exhibiţionist. Să simţi cînd partenerul are o zi mai slabă şi să îl ajuţi, fără să te arăţi vexat în faţa publicului: "Uitaţi-vă la el, eu joc, mă străduiesc, ba fac şi minuni, dar el e varză. Vaaarză!". Să mai simţi cînd tu ai o zi mai slabă, moment în care e nevoie să te străduieşti, să îi arăţi celuilalt că eşti cu el, că participi, că tragi de tine, chiar dacă toate loviturile te trădează. Cînd toate astea se întîmplă, iar partenerii sînt şi amici dincolo de teren, se cheamă că ne aflăm în faţa unui dublu foarte bun. Asta au încercat să ne spună Horia Tecău şi Robert Lindstedt prin tot ce au făcut în turneul BRD Nastase Tiriac Trophy! (Bucureşti, 23-29 aprilie 2012). Asta ne-au spus mulţumiţi şi după finala cîştigată în faţa lui Kubot şi a lui Chardy. Tot ce reuşim reuşim împreună. Cîştigăm împreună, pierdem împreună. Nu a greşit Horia, nu a greşit Robert, am greşit noi. Simplu, ca o minge serviciu-voleu-smash care îl lasă spectator pe adversar.
Tecău şi Lindstedt sînt un dublu foarte bun. Unul care îşi propune să cîştige un turneu de Grand Slam. Nu peste ani, ci chiar acum. Primul pe listă ar fi chiar Roland Garros. Prilej pentru încă o întrebare. Au Tecău şi Lindstedt calitatea necesară să treacă de la stadiul de dubli finalişti la un Grand Slam (Wimbledon 2010 şi 2011) la acela de cîştigători de Grand Slam? Ei şi antrenorul spun că da.
Există şi cîteva argumente serioase în discuţie, nu doar dorinţa. Să le identificăm împreună.
1. Joacă împreună de 2 ani şi o lună, deci se poate vorbi serios despre omogenitate. Despre automatisme.
2. Fiind de atît timp împreună, au devenit şi prieteni. Au ritualuri de la care nu abdică, de exemplu sărbătorirea unui succes, indiferent de starea de oboseală ori de avionul care aşteaptă să îi ducă în altă parte a doua zi dimineaţa. Pare un moft, dar nu e.
3. Derivată tot din omogenitate, comunicarea în teren a devenit aproape instinctivă. Se înţeleg din priviri. Ştiu cînd să îşi vorbească şi cînd să se încurajeze, dar mai ştiu şi cînd au nevoie de solitudine. Cînd vor să fie singuri, doar cu ei înşişi.
4. Diferenţa de vîrstă este un atu, nu un handicap. Lindstedt are 35 de ani, Tecău, 27. Experienţa suedezului şi tinereţea coaptă a lui Horia coabitează fericit.
5. Unul este român, celălalt este suedez, aşa că, pentru conformitatea clişeelor, ar trebui să vorbim despre firi diferite. Sîngele rece scandinav s-ar amesteca în virtutea acestei teorii cu sîngele fierbînd al românului din Constanţa. Doar că uneori se întîmplă exact pe dos: Robert este cel care izbucneşte, are lungi monologuri aprinse şi dueluri cu racheta, în timp ce Horia se menţine calm. În cea mai mare parte a timpului însă, amîndoi sînt echilibraţi.
6. Sînt complementari ca stil de joc şi calităţi, ceea ce îi ajută. Lindstedt serveşte mai puternic, dar mai puţin variat, Tecău mai puţin tare, dar mai tehnic. Lindstedt este redutabil pe fileu şi practic imbatabil pe smash, Tecău simte mai bine mişcarea adversarilor în teren, profită de spaţiile create. Lindstedt este constanţa, Tecău, picătura de fantezie. Nu foarte multă, din păcate.
7. Pricep imediat cînd nu merge ceva şi au ajuns la stadiul în care pot schimba tactica din mers. Semifinala contra lui Jordan Kerr şi Paul Hanley stă mărturie. Au revenit de la 0-1 la seturi şi 0-3 în setul al doilea ţinînd mai mult mingea în teren şi nedîndu-le ritm australienilor.
8. Au simţul umorului, cu un bonus pentru suedez. Oamenii cu simţul umorului ştiu să se evalueze mult mai bine decît cei născuţi serioşi 24 de ore din 24.
Punctele 9 şi 10 lipsesc fiindcă nu am intenţionat un decalog. Poate că unul dintre acestea ar fi trebuit să salute atitudinea exemplară a celor doi faţă de presă, iar celălalt să puncteze apariţia în tribună a lui Ilie Năstase dincolo de jumătatea finalei. Ţiriac, celălalt monstru sacru care completează onomastica Openului bucureştean, nu a venit deloc. C-aşa-i în tenis.