Dansul

Fata dansa unduit, cu părul revărsat în cascade de cenuşă pe umerii de mătase. Nu avea în minte nimic, era ca şi cum întreaga-i existenţă se comprimase ca o tabletă în acel dans de putere, în ridicările mâinilor deasupra capului şi în rotirile de nebunie pe care le făcea. Se elibera, îşi elibera viaţa de tot ceea ce trebuia eliminat, de toate reziduurile, îşi striga mut durerea, apoi o lăsa să iasă, să plece, să dispară din corpul ei, din căuşul pieptului ei. Dansul îi spunea povestea, o identifica în mulţimea anonimă, rarefiată, care o privea. Şi ea îşi striga mut nefericirea prin mişcările mâinilor, prin aplecările spre pământ, atingându-l cu degete translucide. Oamenii o înconjuraseră cu flori, ca o mulţumire pentru dansul ce urma, iar mireasma lor era ameţitoare, te transporta în irealitate. Se lăsă să cadă la pământ, cu istovirea unei frenezii terminate, cu sufletul şi cu mintea golite, cu o bucurie imposibil de ascuns. Zâmbi acoperindu-şi braţele cu flori, apoi dispăru furtiv, lăsând în urmă parfum de eliberare.