Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Călătoria, ca stare de spirit (III)


Tudor Mirică

07.05.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
De ce să călătorim ?

DRUMUL... CU AVIONUL
"Uniformizarea omoară turismul, ne explica acum vreo 45 de ani Piki Petraşcu, profesorul nostru de Teoria arhitecturii: la ce bun să mai călătoreşti dacă, urcat în tren la Braşov, dintr-o gară, cobori la Constanţa în aceeaşi gară?" Am reţinut formularea mai ales pentru paradoxalul ei, căci cele două nume purtau pentru noi simboluri distincte: nu conta că erau la fel gările, dacă în spatele lor apărea o dată muntele, altă dată marea! Şi oraşele erau diferite, şi drumul, oh, drumul... Ba chiar îmi spuneam că tocmai uniformitatea serviciilor transmite siguranţa reperului familiar, valorificând diversitatea locurilor. Însăşi nevoia de a raporta noul la ceva cunoscut ne fereşte de efectul dizolvant al lipsei de criterii: dacă totul ar fi diferit, eventual fără să ştim cum funcţionează, am fi dezorientaţi şi ne-am construi imagini false cum cred că aş fi păţit eu pe-atunci în America. Dar America a îndepărtat de noi astfel de temeri, împânzind lumea cu stilul ei. De când am ajuns să găsesc peste tot aceleaşi mall-uri şi supermarket-uri, aceleaşi fast-food-uri cu chiflele lor insipide, acelaşi mediu agresiv aseptic în aceleaşi clădiri care-ar putea fi oriunde, i-am dat dreptate profesorului vizionar: de ce să mai călătoreşti? S-ar părea că există un prag dincolo de care uniformizarea mediului începe să capete o ciudată putere asupra noastră, a oamenilor. Căci în spatele ei întâlneşti mereu acelaşi zâmbet sintetic, aceeaşi solicitudine rece şi aceeaşi engleză sumară. Sunt automatisme ale relaţiei care nu au nimic în comun cu relaţia, o străinătate acută prezentă oriunde, inclusiv la tine acasă. În faza ei actuală, civilizaţia globală este o sumă de clopote de sticlă faţă de care doar drumurile mai păstrează unele puncte de contact cu exteriorul. Însă tot mai puţine şi mai şubrede, căci mărirea vitezei le închide şi pe acestea. Deplasarea pe autostrăzi, sau prin aer, sunt mijloace eficiente de securizare a mediului tot mai aseptic şi mai uniform în care trăim. Probabil că punctul final în această direcţie va fi teleportarea instantanee, deocamdată doar o idee SF, când nu vom mai ieşi în lume. Vom trăi în acelaşi loc, peste tot. În acelaşi şi acelaşi loc...
Spun asta pentru că, atunci când călătoreşti, doar succesiunea de imagini şi trăiri convergente care te întâmpină pe parcurs pot să te transpună în starea propice întâlnirii cu destinaţia, atunci îţi definitivezi aşteptările faţă de ea ca să-i percepi cu sufletul pregătit nuanţele şi specificul. Să o simţi ca pe un altceva sensibil, cu care să te compari. Dacă însă succesiunea dispare, fiind înlocuită cu imaginea statică a unui habitaclu protector, ca un cocon, tot ce-ţi rămâne este plictisul şi nerăbdarea de a încheia episodul. Şi îl închei într-un loc care dacă este la fel cu cel din care ai pornit e neinteresant, iar dacă nu e, reprezintă un stress pe care nu eşti pregătit să-l înfrunţi. Aşa că ajungi să preferi doar locurile asemenea şi începi chiar să fii mulţumit de faptul că ele devin tot mai numeroase. Însă asta nu înseamnă să călătoreşti, ci să te deplasezi dintr-un loc în altul fără plăcere şi, mai ales, fără participare.
Căci călătorind nu doar ne deplasăm, ci ne descoperim alteritatea, pe noi înşine în ipostaze diferite; o alteritate care nu dă automat răspunsuri ci mai curând ne ajută să ne punem întrebări. Ar trebui să învăţăm de la munte şi de la mare să rămânem diferiţi, chiar dacă ajungem să ne întâlnim şi să ne cunoaştem unul pe celălalt. Dar noi, porniţi pe calea uniformizantă a eficienţei ca scop, începem să uităm că suntem oameni şi devenim asemenea unor roboţi. Sigur, eficienţa are rolul ei, ea scurtează drumul spre ţintă, dar drumul, oh, drumul, cât de important este el! Să lăsăm dar eficienţa profesionştilor, căci ei nu călătoresc, ei sunt la serviciu: şi mecanicul de tren, şi şoferul de TIR, şi pilotul. Pentru ei, ca şi pentru cei grăbiţi, tot mai grăbiţi, scurtarea timpului petrecut pe drum este esenţială.
Dar este ea întotdeauna de dorit?
 
... Cu avionul
 
Mijlocul de transport cu cea mai mare eficienţă este desigur avionul. Pe de o parte el face accesibile locuri în care puţini ar fi visat altfel să ajungă: deja practic întreg globul, şi pentru toată lumea. Pe de altă parte însă, nu mi-e foarte clar ce urmăreşte el. Ce anume cere de la noi, în schimbul a ceea ce ne oferă. Pentru că ceva trebuie să ceară.
Despre avioane, deci. Cum majoritatea saloanelor de plecări de pe aeroporturi au vedere către piste, eu, la început din simplă curiozitate apoi cu un interes tot mai aplicat, m-am deprins să privesc cu atenţie aceste splendide maşinării în a căror infailibilitate prezumată îmi încredinţez viaţa. Par vii. Felul în care se mişcă de colo-colo, cum îşi pun pasarelele mobile, apoi cum se desprind şi se îndepărtează solemn ca să-şi ia, şi mai solemn, zborul, îmi dă senzaţia că ar îndeplini un ritual numai de ele ştiut. Aşa cum se văd prin ferestre dau impresia că sunt mult mai importante decât oamenii, care dealtfel nici nu prea apar în peisaj. Ştiu bine ce spun căci vara aceasta tentativa noastră de a ajunge la Iraklion, în Creta, a coincis integral cu o grevă a controlorilor greci de zbor, ceea ce mi-a oferit unsprezece ore de meditaţie asupra cazului. Timp suficient ca să-mi formez o părere, dacă tot eram sechestrat acolo, în teritoriul nimănui.
Adevărul este că nu m-am uitat tot timpul la avioane, pentru că în jurul meu se derula un spectacol măcar la fel de interesant: cel uman. Noul terminal de la Otopeni pare a fi fost conceput special pentru astfel de evenimente, căci are de toate: fast-food-uri, restaurante, cafenele, ba chiar şi o cameră pentru fumat, un fel de acvariu din sticlă cu fum în loc de apă şi în care cei dedaţi viciului (între care şi eu) erau expuşi oprobiului public. Spectacolul a avut mai multe acte începând cu aflarea veştii, la o oră după cea anunţată pentru plecare, că aceasta se va decala pentru că avionul care-ar fi trebuit să ne ducă încă n-a ajuns. Câţiva bărbaţi din grupul nostru, dar şi câteva femei, s-au apucat imediat să vocifereze, apoi au tăcut. Când am fost anunţaţi că abia după încă două ore vom pleca, vociferările au revenit în trombă, s-au enunţat sloganuri legate de drepturile omului, de UE, totul culminând cu un laptop spart în capul unei funcţionare care nu ştia nimic (ba ştie, dar n-are voie să spună!) şi cu apariţia poliţiei. Telefoanele erau încinse la roşu, se apela la miniştri-secretari-de-stat, se chema presa. La un moment dat a sosit şi avionul, dar am fost informaţi că pilotul şi-a încheiat programul de zbor pentru acea zi şi că va trebui să doarmă un număr reglementar de ore înainte de a porni din nou. Surprinzător, vestea a fost primită cu calm, chiar cu un soi de gratitudine vizavi de grija manifestată faţă de noi.
Starea de agitaţie evolua în valuri tot mai molcome pe măsura trecerii timpului, şi care s-au liniştit complet atunci când ne-am aşezat la coadă ca să ne luăm porţiile care ar fi trebuit să ne fie servite în avion. Oamenii fie au obosit, fie au înţeles într-un târziu că mare lucru n-ar fi de făcut. Cu totul alta a fost însă reacţia copiilor: timoraţi de ineditul decorului, de faptul că nu se cunoşteau între ei dar mai ales de iminenţa zborului, au stat la început în umbra părinţilor, considerând cu circumspecţie agitaţia din jur. Dar s-au plictisit repede, au legat prietenii, au format grupuri, ca apoi să se pună pe o vânzoleală cu alergături şi ţipete care-mi umplea inima de încântare. Cu ocazia asta  am văzut şi cât de incredibil de rezistente sunt marile ferestre vitrină ale aerogării. Precis copiii au o altă măsură a importanţei lucrurilor decât noi, cei mari.
Nici până azi n-am aflat motivul real al acestei întârzieri. Dacă a fost grevă în Grecia, şi a fost, cum de a putut totuşi veni avionul din Creta şi cum de a plecat la timp cel către Atena? De ce a circulat la un moment dat zvonul că nu pilotul ar fi problema, ci avionul? Părea că suntem duşi cu vorba, că această stare de perfectă incertitudine a fost creată înadins, că scenariul adevărat era cu totul altul, că suntem o cantitate neglijabilă nimerită din întâmplare în miezul unor evenimente care nu ne privesc şi despre care ar fi bine să nici nu ştim. Sau, mai degrabă, că suntem o cireadă dusă la muls a cărei bună stare nu contează decât în măsura în care o face să dea mai mult lapte. Iar peste toate trona silueta enormă a avionului venit chipurile să ne ia, dar care nu ne lua, însă ne persifla cu provocatorul nume de Aegean Lines. Ca să ştim că el e acela, dar nu vrea.
Până în cele din urmă, totuşi, au început să apară unele concordanţe între ceea ce ni se spunea şi ceea ce se şi întâmpla. Ni s-a spus că va veni pentru noi un avion de la Burgas, care chiar a venit şi ne-a luat. Ultima ciudăţenie a fost că stewardesele avionului grecesc nu şi-au mai aşteptat şeful să se trezească ci s-au întors acasă împreună cu noi, refuzând totuşi să ne spună ce s-a întâmplat. Poate că nici ele nu ştiau dar nu le păsa, pentru că asta le e meseria. Am ajuns la hotelurile noastre mult după miezul nopţii şi cu moralul la pământ. Eu, cel puţin, pentru că ratasem pentru a treia oară ocazia de a zbura pe lumină peste Marea Egee cea plină de insule. E drept că la întoarcere, la a patra tentativă, n-am mai ratat, dar nici nu pot să spun că aşteptările mi-au fost răsplătite. Degeaba recunoşteam insule în care fusesem, degeaba era albastrul intens al mării brăzdat de siaje, degeaba-mi spuneam că ce văd e real, nu hartă, că tot hartă era. N-am putut să am, deşi mi-am dorit enorm, o altă trăire decât cea pe care o ai în faţa unui atlas. Şi cred că nu doar eu am păţit asta pentru că, am observat ulterior făcând legătura, nimeni nu vorbeşte despre zborul propriuzis cu avionul, chiar trecând peste locuri exotice, decât dacă a avut cumva parte de întâmplări dezagreabile. Altfel, spunem că zborul a durat atâtea ore, ne-au servit una-alta, am citit, am discutat, am văzut un film sau am dormit... Ceva, orice, ca să treacă timpul şi ca să uităm unde ne aflăm. Atât.
De ce nu reuşeşte oare avionul să-şi depăşească condiţia de strictă utilitate, să fie pentru noi mai mult decât un alt rău necesar, o incintă în care te laşi închis de nevoie şi din care abia aştepţi să scapi? Doar el înseamnă la urma urmei zbor, adică ceea ce dintotdeauna ne-am dorit. De fapt nici măcar nu este zbor în adevăratul sens al cuvântului, nu pentru noi, căci cel care zboară este avionul. Zborul cu avionul este un stres, o tensiune suplimentară care se adaugă celor la care deja ne este supusă viaţa. Măcar eu, aşa-l resimt. Atunci cum să nu-mi vină să spun că avioanele au o personalitate proprie, străină de a noastră şi de o implacabilitate mecanică? Pe care ne-o impun, fără drept de apel?
 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer