Călătoria, ca stare de spirit (IV)

DRUMUL... CU VAPORUL
 
Văzut din cer, siajul unui vapor seamănă destul de bine cu cel al unui avion văzut de pe pământ: aceeaşi trenă albă pe fond albastru, sugerând mişcarea, altfel mai mult sau mai puţin greu de sesizat datorită depărtării. Ai zice că, mutatis-mutandis, "precum în cer, aşa şi pre pământ" (mă rog, pre mare). Dar asemănările se opresc aici, chiar dacă ignorăm detaliul că unul este doar un condens datorat fierbinţelii gazelor arse, cu miros de kerosen, pe când celălalt... Oricât am încercat, nu am reuşit să găsesc un argument în favoarea avionului atunci când le compar. Nici chiar viteza nu mă convinge, deşi tocmai datorită vitezei apelez la el. Trei ore în avion (pentru că zboruri mai lungi n-am făcut) trec mai încet decât o săptămână pe vapor. Aşa suntem noi: căutăm comoditatea şi, când ni se oferă, mai facem şi nazuri.
Prima experienţă "navală" semnificativă am avut-o pe Dunăre, în timpul inundaţi-ilor din primăvara lui 1971. Trebuia să ajung de la Galaţi la Bucureşti, cu trenul. Podul de cale ferată de peste Siret fiind închis trenul pleca de la Brăila, unde nu se putea ajunge decât cu vaporul. M-am urcat aşadar pe vechiul şi celebrul pe-atunci "Tudor Vladimirescu", o navă cu zbaturi care mai făcea doar curse locale. Era o dimineaţă senină cum nu mai fusese demult şi soarele abia răsărit poleia cu aur lichid întinsul Dunării revărsate, făcând împreună din Munţii Măcinului un fel de insule ceţoase care bordau orizontul estic. În profund contrast cu dramatismul evenimentelor, senzaţia neverosimilă de pace care domnea în aer era accentuată de şopotitul monoton, ca de pârâu de munte (unul dintre cele mai plăcute zgomote naturale), al apei răscolite de zbaturi. Eram singur pe puntea superioară şi priveam tulburat în jur, când din difuzoarele navei a inceput să se reverse asupra noastră, adică a peisajului şi a mea, o muzică divină, un concert pentru vioară de Mozart. A fost ca şi când atunci m-aş fi trezit, simţeam cum exaltarea mea buimacă se transformă pe nesimţite în limpezime, cum arcuşul, ca o baghetă magică, aşează fiecare înţeles la locul lui, cum lumea capătă sensuri pe care nu i le ştiusem şi care erau cele adevărate. Nu formulam, era doar o stare de graţie, dar una totală. Vibraţia abia simţită a motorului îmi transmitea un sentiment de forţă, aş fi putut să zbor. Ba chiar zburam, cum n-am reuşit niciodată de-atunci s-o fac cu avionul. "Bătrâna carapace" devenise un vehicul fabulos, care domina cuprinsul. Îl dominam şi eu odată cu ea, simţind din toată fiinţa că nu voi uita niciodată acea zi, şi nici pe cea care mi-a prilejuit-o.
 
În primăvara lui 1986 am fost într-o croazieră către porturile sovietice de la Marea Neagră: Odesa, Ialta, Soci, Suhumi, Batumi (şi, desigur, înapoi la Constanţa). Vasul, sovietic şi el, se numea Uzbekistan şi era mărişor, dacă încăpeam convenabil pe el cei patru sute de pasageri care ne îmbarcaserăm. Călătoream noaptea, în somn, ziua ne opream în câte un port, şi tot aşa. Sau, cumva ăsta era programul nopţii, de somn, însă imediat ce am plecat din Constanţa s-a pornit o furtună care a ajuns la gradul 6, cel mai mare înregistrat pe Marea Neagră (după cum mi s-a spus). Fiind printre puţinii de pe vas (inclusiv dintre marinari) care nu aveau rău de mare[1], şi cuprins de un soi de curiozitate frenetică, bântuiam vasul pustiu din măruntaie până în suprastructură, şi pe unde aveam, şi pe unde n-aş fi avut voie, ascultând înfiorat scârţâitul lugubru, de ţipăt în noapte, al tablelor carenei. Nu-mi era frică, eram sigur că nimica rău nu se poate întâmpla[2]. De altfel, de asta m-a asigurat şi secundul navei atunci când, în peregrinările mele, am nimerit pe puntea de comandă. El era mulţumit că are cu cine schimba o vorbă (într-o engleză la fel de sumară de ambele părţi) iar pe mine, faptul că nu era decât el în comandă m-a liniştit pe deplin; şi am urmărit împreună radarul: nu se zărea într-adevăr niciun obstacol preţ de 60 de mile!
Să te afli noaptea pe un vas în timpul unei furtuni puternice este, dincolo de alte aspecte, un spectacol unic. Deasupra punţii de comandă era o pasarelă deschisă de unde se putea vedea tot vasul, luminat a giorno şi făcând prin asta şi mai negru hăul din jur. Protejat de vânt de un parapet foarte inteligent profilat, priveam prova navei prăbuşindu-se în beznă, ca apoi dintr-o parte şi cealaltă a ei să ţâşnească două lame fosforescente de apă care-mi treceau pe deasupra capului. Lame zic, nu stropi, deşi vaporul era, cum spuneam, destul de mare! Dar cel mai tulburător pentru mine a fost comportamentul insolit al coridorului de la clasa a doua. În lungul navei existau câte două coridoare lungi de aproape o sută de metri, cu accese pe la capete, care aveau spre bord uşile cabinelor iar spre interior peretele sălii maşinilor. Mai fusesem pe al nostru doar când ne-am instalat, şi părea un coridor absolut normal. Dar atunci când am intrat din nou pe el, în timpul furtunii, am constatat cu stupoare cum capătul opus începe să coboare decis, de parcă n-avea de gând să se oprească până la verticală. S-a oprit totuşi mai devreme şi a luat-o în sus, la fel de hotărât. Nici asta nu mi-a produs rău de mare, dar nici bine de mare nu pot să spun că mi-a produs. Însă confruntarea noastră cu stihia m-a făcut să mă gândesc (destul de previzibil) la cât de neînsemnaţi suntem, dar şi cât de temerari. Nu eu, oamenii în general...
Celelalte nopţi de navigaţie au fost însă minunate. Largul mării în lumina lunii are sclipiri de argint, siajul este ca o coadă de cometă şi, dacă reuşeşti să găseşti un loc ferit de licuricii vasului, observi că stelele sunt mai multe şi strălucesc mai tare decât văzute de pe uscat. Aerul este atât de pur încât se poate zări şi partea întunecată a (semi)lunii. Aş putea să vorbesc şi despre ce am văzut în timpul zilei, despre scările din Odesa care au jucat în filmul acela celebru, despre palatul la fel de celebru din Ialta, despre palmierii de şapte metri din Soci protejaţi de vântul din nord de lanţul Caucazului, de Caucazul însuşi ale cărui creste protectoare se zăreau nu departe, despre şocul pe care l-am avut la Batumi văzând cum soarele apune în mare în loc să răsară din ea, şi multe, multe altele. Dar asta ar însemna să uit că subiectul meu nu sunt locurile pe unde am ajuns, ci drumul către ele. Aşa încât am să mă limitez la a povesti despre o lecţie exemplară şi total neaşteptată pe care am primit-o pe drum. De la Batumi vasul nostru a tăiat-o direct spre Constanţa: două nopţi şi o zi de drum întins. În ziua dintre nopţi, puţin înainte de amiază (ne aflam aşadar cam în mijlocul mării), pe când stăteam eu pe punte sătul de atâta privit şi făcându-mi deja bilanţul, o rândunică a venit în zbor şi s-a aşezat pe balustrada pe care-mi ţineam coatele, la nici doi metri de mine. Am încetat până şi să respir, de teamă să n-o sperii şi să-i întrerup odihna (eram la aproape 400 de km de cel mai apropiat ţărm). Dar ea nu părea defel obosită, a stat câteva secunde întorcându-şi în toate părţile căpşorul cu mişcările acelea iuţi şi drăgălaşe cum numai păsărelele au, m-a privit şi pe mine o clipă, apoi şi-a reluat zborul către casă (doar era primăvară). Episodul m-a reconectat imediat la atmosfera din jur, făcându-mă să pricep că noi, oamenii, cu civilizaţia noastră, suntem nişte intruşi în viaţa planetei şi nu contăm pentru ea decât în măsura în care o distrugem. Rândunica aceea n-avea nevoie de balustrada mea, şi s-a oprit pe ea atât cât să-mi arate asta.
Poate de aceea prefer eu vapoarele mai mici. Am circulat de-atunci către insulele Mării Egee cu feriboturi majestuoase, cu sirene grave, evocatoare de depărtări, dar cel mai intens am simţit farmecul mării de pe un vaporaş abia dacă mai răsărit decât cele de pe Herăstrău, şi am convingerea că aceeaşi opinie o împărtăşeau şi delfinii din jur. Desigur însă, dacă este de înfruntat vre-o furtună, vapoarele mari sunt totuşi de preferat.