Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Călătoria, ca stare de spirit (V)


Tudor Mirică

21.05.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
DRUMUL... CU AUTOMOBILUL
 
De câte ori mă aşez la volan am senzaţia că mă contopesc cu maşina, că felul în care este ea construită este perfect adaptat fiinţei umane nu doar ergonomic (ceea ce nici n-ar fi de mirare, doar asta e şi ideea), ci şi psihic, că formăm o singură entitate care porneşte la drum. Până în 1989, cu Dacia mea verde cu patru viteze, care dincolo de 90 de kilometri pe oră părea că vrea să decoleze, am umblat numai prin ţară. Când m-am dus s-o iau de la magazin, după cei câţiva ani de aşteptare incluşi în preţ, pe marele platou de la Valea Cascadelor nu erau decât maşini galbene şi verzi. Aleasa mea avea sub capotă o listă cu ceva scris în ungureşte, semn sigur că era refuzată la export (pentru cine nu ştie, e timpul să afle chiar acum că ăsta era un criteriu major de calitate: piese mai atent alese, şuruburi mai îngrijit strânse, etc.). A fost dragoste la prima vedere, şi care s-a dovedit ulterior extrem de durabilă. Deşi biata de ea a avut în decursul timpului destule necazuri (cum era şi firesc), niciodată nu şi le-a manifestat la drum lung, fapt pentru care îi rămân veşnic îndatorat. Plus că învăţasem de la mecanici chiar eu, un tip profund a-tehnic, să-i aplic oblojelile care nu cereau dotări speciale. Atât era de simplă şi de clară (acum, dacă mai deschid capota maşinii, mai mult din curiozitate şi ca reminiscenţă a unor vechi obiceiuri, o închid repede la loc). Dar ce vremuri romantice au fost acelea!
Nici nu-mi dădeam pe-atunci seama cât de importantă era maşina pentru noi: o extensie a ceea ce însemna "acasă" pe care o puteam muta unde voiam şi care flata ideea noastră despre libertate, altfel destul de şifonată. Multe dezagremente păleau în faţa mobilităţii, spirituale chiar, pe care ţi-o oferea. În tête-à-tête, cum s-ar zice, cu ea, mi-au venit multe idei îndrăzneţe. Spre exemplu, stând eu la o coadă medie la benzină (de o zi; cine nu ştie ce înseamnă asta, e bine că nu ştie), încercam să mi-o imaginez ca pe o vietate apărută ca urmare a creării de către autorităţi a condiţiilor favorabile să crească, să se înmulţească, să prospere. Coada dormea noaptea şi se trezea dimineaţa, ca şi noi, oamenii, şi, tot ca şi noi, principalul ei obiectiv în viaţă era să aibă ce mânca. Sau, atunci când s-a introdus ingeniosul sistem de circulaţie în duminici cu soţ sau fără, ajungând la servici ne-am pus cu toţii pe calculat şi am aflat că "noi" avem o duminică mai mult pe an în care putem să circulăm, faţă de "ei". Deja se făcuseră tabere, le simţeam o invidie existenţială ţâşnindu-le prin pori. Sunt convins că dac-ar fi durat suficient de mult, sistemul ar fi provocat apariţia a două popoare distincte, cu tradiţii (poate şi limbi) diferite: poporul Cusoţ, şi cel Fărdesoţ. Duşmănia lor funciară ar fi dus în cele din urmă la conflict armat şi fărdesoţii şi-ar fi recuperat dumnica lipsă, plus încă alte douăzeci, reparaţii de război (asta doar dacă şi-ar fi adus cineva aminte de la ce a pornit totul). Dar n-a durat...
Însă cel mai bine simţeam libertatea atunci când plecam hai-hui prin ţară. Să te porneşti cu maşina la drum în acele vremuri era o aventură în sine: se pleca cu tot combustibilul şi hrana necesare, ca în Sahara, deoarece pe parcurs era îndoielnic să te poţi lipi la ceva. Pentru 1987 ne-am ales un traseu de 2400 de km: Bucureşti, Iaşi, Suceava, Baia Mare, Oradea, Cluj, Tg. Mureş, Sighişoara, Sibiu, Râmnicu Vâlcea, Bucureşti. Am enumerat oraşele doar ca repere, pentru că de fapt dormeam prin sate, la ţărani, unde puteam băga maşina în curte ca să nu ni se fure canistrele cu benzină de pe portbagaj. Plus că la hotel nu ne-am fi descurcat cu găinile pe care le căram cu noi, tot pe portbagaj. Frumoase, albe, mari, de export, obţinute cu pile grele de la crescătoria din Tg. Frumos, stăteau în nişte lădiţe de aprozar unde se simţeau ca acasă. Măcar au apucat, înainte de a-şi îndeplini menirea, să vadă lumea. Când le dădeam drumul prin curţi tundeau meticulos iarba, ca aperitiv la mălaiul pe care li-l dădeam noi. Plus că au făcut cartoane întregi de ouă, marfă rară pe care-o foloseam şi pentru schimb. Dar de fapt, cel mai bine la troc mergea zahărul: contra unei pungi de 1 kg am obţinut dreptul să pescuiesc cu minciogul dintr-o păstrăvărie de pe valea Săpânţei şase păstrăvi frumuşei. Cum să obţii aşa ceva cu bani?
Nu mă preocupa faptul că plecând cu 180 de litri de benzină (rodul a patru cozi) eram ca o bombă pe roţi, pentru că nu prea aveai cu cine să te ciocneşti pe şosele patriei. Conduceam în voie, tăind curbele, mă simţeam ca-n raiul şoferilor. Mergeam pe unde-aveam chef, ne opream unde ne plăcea, rămâneam cât vroiam. Dacă nici asta nu era libertatea, atunci nu ştiu care-ar putea fi. Ce am reţinut? Totul: pădurea de tei înfloriţi de la Bucium, strălucirea fără seamăn a luminii în Bucovina, gâştele dolofane şi guralive de la Putna din al căror puf se fac nişte perne incredibile. Stareţa de la Moldoviţa, care ne-a primit de parcă abia ne aşteptase să venim. Biserica mănăstirii Dragomirna, suplă şi graţioasă ca o prinţesă din poveşti. Extraordinara librărie din Gura Humorului, unde am găsit cărţi pe care nici nu apucasem să le văd la faţă în Bucureşti. Muşcatele imense din ferestre.
Monumentalele porţi sculptate maramureşene, pe care le ştiam din albume. Dar numai văzând şi gardurile de alături, înalte de nici un metru, am înţeles că ele nu sunt defel o pavăză, ca alte porţi, ci un semnal şi o invitaţie de a intra. Bătrâna din Ieud al cărui obraz arăta exact ca lemnul vechi al bisericii, şi care ne-a spus că-i ajunge cât a trăit şi că are de gând să se culce şi să moară. Dar cum eu cred că astfel de lucruri nu se spun ci se fac, pur şi simplu, dacă se fac, am vaga bănuială că de fapt intenţiona să mai aştepte puţin, chiar dacă în sinea ei cocheta cu ideea. La Săpânţa, sat mare, cu o mie de "fumuri", am urmărit ultimele pregătiri pentru o nuntă la care toată lumea era invitată şi în vederea căreia, timp de un an, fiecare adunase provizii (oarecum ca şi noi pentru călătoria noastră). Faptul că acelor oameni le plăcea să petreacă enorm era de altfel consemnat şi pe crucile din cimitir. Pe drumul ca un tunel de verdeaţă care duce la Sighetul Marmaţiei, în liniştea şi relaxarea sufletească pe care mi le oferă condusul, mi-am dat seama că acele cruci vesele sunt una dintre cele mai formidabile idei despre ei înşişi şi despre viaţa lor pe care oamenii le-au avut vreodată. Nu departe era graniţa cu URSS, de pe Tisa, peste care probabil că nu încerca nimeni să fugă.
Spectacolul unui şir de maşini lung cât tot dealul Feleacului, care aşteptau să-şi ia cota reglementară de 20 litri de benzină. Apele roşii ale Arieşului, haldele de steril din Apuseni printre mostre încă genuine de spaţiu mioritic. Şi tot acolo puiul de ciută frumos ca puritatea însăşi, care a fost imediat de acord să se joace cu Andrei, băiatul nostru de 9 ani, dar nu şi cu noi. Şi, în sfârşit, turnul cu ceas din Sighişoara, care indica direcţia către orizonturi îndepărtate la care puteam doar visa. Uneori e mai greu dacă ştii unde vrei să ajungi şi n-ai voie, decât dacă n-ai şti. Şoseaua udă după ploaie în care se reflectau pâlcuri de nori şi cerul albastru, încotro ducea oare?
Am încercat să repetăm figura şi anul următor, descriind de data asta traseul Bucureşti, Constanţa, Tulcea, Galaţi, Braşov, Sibiu, Deva, Arad, Timişoara şi înapoi, prin Subcarpaţii Olteniei. Oraşele, tot ca repere. Dar n-a ieşit la fel de bine, pentru că rezervorul suplimentar de benzină pe care abia-l montasem în portbagaj s-a hotărât la un moment dat să curgă peste bagaje, lăsându-ne şi fără provizii, şi cu mai puţin combustibil. Bine măcar că n-am luat foc. Apucasem totuşi să ne minunăm cât de uimitor de frumoasă este Dobrogea dintre Constanţa şi Tulcea, cu totul neaşteptată pentru nişte bucureşteni care nu ştiau decât drumul spre mare. Gara din Tulcea, cam prea pescărească după gustul meu, dar care nu semăna nici cu cea din Constanţa, nici cu cea din Braşov. Delta cu apusuri şi răsărituri de basm, dar şi cu ţânţari şi tăuni de aceeaşi sorginte. Vapoarele ruginite din Sulina, oraş trist, fără maşini (nu de asta era trist, dar un motiv tot avea el). 40° pe şoseaua spre Buzău, cu stropi de bitum topit lipindu-se de parbriz şi, în seara aceleiaşi zile, - 2° la Întorsura Buzăului. Asta zic şi eu întorsură! Din motivele expuse a trebuit să scurtăm traseul, dar la Tismana şi Horezu aş reveni oricând. N-aş ocoli nici Oltul, deşi atunci când am făcut baie în el mirosea intens a benzină. Mi se părea cumva straniu mirosul ăsta care impregnase tot peisajul, dacă mă gândesc la cât de greu se procura lichidul care-l genera. Să ne fi făcut oare în ciudă?
 
După 1989 lucrurile s-au schimbat radical şi, odată cu ele, libertăţile noastre şi-au deplasat ponderea. Puteam circula mai uşor în străinătate, ceea ce ne-am şi grăbit să facem, benzina era la discreţie şi nici nu mai trebuia să plecăm cu provizii la noi. Am mai avut de-atunci mai multe maşini, însă vechea Dacie verde a apucat să vadă Istanbulul, Budapesta şi Viena. Pe de altă parte, simţeam cum se strânge şurubul în alte direcţii, unde nu mă mai simţeam la fel de liber. Străzile şi şoselele s-au umplut de automobile de toate felurile, tandemul maşina-mea-şi-cu-mine am devenit peste noapte participanţi la trafic. Traficanţi, adică. Ce vreau să spun este că atmosfera s-a schimbat şi ea, şi nu doar în bine: din colegi de Dacii gata să ne ajutăm la nevoie, am devenit cu toţii concurenţi şi adversari; dar nu din cauza noastră, ci a maşinilor. Căci maşinile s-au apucat dintr-o dată să ne potenţeze şi să ne exhibe porniri dintre cele mai variate, dintre care nu toate sunt perfect avuabile. Tendinţa asta există în lume demult (ba a-nceput să mai şi treacă), doar la noi a pătruns în ultimii ani, stârnind pasiuni de care nu i-aş fi crezut în stare pe compatrioţii mei cei atât de îndatoritori şi de cooperanţi.
Aici ajung la o problemă crucială a folosirii automobilului: pentru ce este el făcut. Scopul utilitar este evident, dar nu mai e demult singurul, şi nici cel mai important. Mai mult sau mai puţin explicit fiecare dintre noi a înţeles că, circulând cu el, suntem una cu automobilul nostru. Că ceea ce se vede nu este doar o maşină ci chiar noi suntem văzuţi, şi atunci căutăm să prezentăm lumii, după priceperea noastră, acea imagine pe care o considerăm cea mai favorabilă. De multe ori, conform unei butade înţelepte care spune că mai bine tânăr, frumos şi bogat, decât bătrân, urât şi sărac. Cine-ar putea, la urma urmei, s-o conteste? Dacă am avea de ales, ce-am alege? Sigur că butada nu spune nimic despre inteligenţă, dar asta pentru că e de la sine înţeleasă. Suntem într-adevăr mai tineri, mai frumoşi şi mai bogaţi la volanul unui automobil scump. Aşa ne simţim, şi din acest motiv facem eforturi disperate să-l avem. Odată obţinut, el ne dă întreaga măsură a caracterului. Cel mai bine ne este atunci când îi umilim pe ceilalţi cu aspectul şi cu performanţele noastre (când spun "noastre" ne gândim de fapt doar la noi, maşina transferându-ne cu generozitate calităţile ei).
Desigur că şi eu sunt preocupat de imaginea pe care o oferim lumii, automobilul meu şi cu mine. Dar observând la alţii cât de comic apar ei în dorinţa lor infantilă de a epata, eu însumi neîncercând-o decât rareori şi doar până în momentul în care-mi dau seama de ridicol, am ajuns să cad în extrema cealaltă. Fiind odată în situaţia de a conduce un Jeep prin oraş la început am fost curios să văd cum e, dar apoi am intrat într-un soi de panică: dacă mă vede vre-un cunoscut, ce părere-şi face el despre mine? Altfel, pericolul ar fi destul de redus: cu Loganul meu (deja destul de vechi şi el, dar care-şi face încă bine treaba) nu pot să stârnesc invidia nimănui (cel mult dispreţul unora la a căror preţuire nu ţin), mai preocupantă mi se pare relaţia pe care o stabilim între noi. Am rămas credincios acestei concepţii, recunosc, depăşite, în amintirea momentelor plăcute pe care le-am petrecut călătorind cu maşina dar cărora mi-e tot mai greu să le recompun premizele. Să fie de vină înaintarea în vârstă? Poate, însă nu doar ea.
Căci de fapt, evoluţia ideii de automobil este marcată de aceleaşi transformări datorate globalizării pe care le suferă întreaga civilizaţie umană. Automobil înseamnă literal ceva ce se deplasează prin mijloace proprii. Adică mai în clar, un vehicul care te poate duce, cu respectarea unor criterii minime necesare, oriunde te taie capul să-i ceri. Abia aici încep problemele, căci aceste criterii se îndepărtează tot mai mult de ce înseamnă minim în opinia proprietarului, necesar în cea a fabricantului, iar în cea a legislaţiei rutiere chiar de ce înseamnă auto-mobil. Pe scurt, circulaţia cu maşina începe să semene cu celelalte activităţi din această lume aseptică în care suntem obligaţi să trăim şi al cărui ideal este să ne transforme pe toţi în automate care răspund conştiincios la comenzi.
Cel mai bine se vede asta în domeniul legislaţiei rutiere, aflată mereu cu un pas înaintea evenimentelor. Ideea de a trata şoferii ca pe nişte roboţi cărora trebuie să li se programeze fiecare mişcare, program pe care apoi aceştia îl vor urma ad litteram, este greşită în ambele sale premize şi stă la baza producerii majorităţii accidentelor grave. Prima victimă a acestei erori legislative este responsabilitatea. Birocraţii care fac legile nu urmăresc de fapt scăderea numărului accidentelor, ci doar ca acestea să nu le poată fi imputate: "noi am zis, vinovat este mortul că n-a făcut aşa cum am zis noi!" Pe de altă parte, şoferul simte că este încorsetat într-un cocon de legi care gândesc în locul lui (iarăşi coconul!), obligându-l ori să renunţe la a-şi mai consulta propria inteligenţă, ori să-l respingă, conducându-se după legea mult mai naturală a junglei. Toţi suntem acoperiţi cu justificări şi scutiţi de responsabilităţi în cea mai perfectă dintre lumi. Însă doar acolo. Aici însă, este de-a dreptul absurd ca mai întâi să creezi iresponsabili şi apoi să  faci legi pentru ei căci aceştia, iresponsabili fiind, oricum nu le respectă. Iar ceilalţi ori sunt puşi în pericol, ori devin infractori.
Observ că mi se pare tot mai nesemnificativ să scriu despre călătoria în sine cu automobilul acum, într-un context în care scopul meu iniţial nu mai contează. Altele sunt comandamentele, altele regulile, de parcă s-ar fi preocupat special cineva să ne taie cheful, să ne pună plăcerea cu botul pe labe. Ca să ne-nvăţăm minte! Avionul e cum e, vapoarele au devenit nişte hoteluri de lux în care uiţi că eşti pe mare, acum şi automobilul... Trenul? Trenul a ajuns şi el tot un fel de avion. Nici măcar mersul pe jos, sau cu bicicleta, nu mai sunt ce-au fost în vârtejul nebun şi aglomeraţia care ne înconjoară. E drept, suntem tot mai mulţi, dar parcă ne-o şi facem cu mâna noastră.
Şi-atunci mă-ntorc şi-ntreb: de ce să mai călătorim?
 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




2 comentarii

  • otomobila pe vremuri
    cix, 22.05.2012, 15:29

    Domnul Traficant,
    felicitari pentru eseu !
    personal n-o sa pot intra in aceeasi categorie, fin'ca io pe vremea respectiva nu am avut masina, ci trabant ... cu care impresionam totusi, rezolvand singur o pana de shplint :)
    ala de pe cablul de acceleratie sarea mereu, asa ca aveam o rezerva suficienta
    si in afara de asta si de pene de cauciuc, n-am avut nici o belea la drum lung
    Apropo de fuziunea cu otomobila, asta a fost prima lege pe care am invatat-o de la nea Petrica Surloiu, cel mai titrat instructor de la scoala de soferi Bucuresti
    titrat fin'ca ii avea sau avusese elevi pe nenumarati actori cunoscuti, profesori universitari, doftori si avocati, ma mir cum am ajuns in elita asta
    eh, cu pile
    deci, nea Petrica zicea raspicat "Domle, ai intrat in masina, ai pus mana pe volan, nu mai existi - esti masina si volanul !!!"

    si verde, e o culoare frumoasa :)))


    • RE: otomobila pe vremuri
      Tudor Mirică, 23.05.2012, 00:26

      Domnule cix,
      mulţumiri pentru felicitări !
      Altfel, cred că o pană de shplint se rezolvă mai uşor decât o pană de somn, spre exemplu (mai ales când ai o rezerva suficientă, ceea ce rareori se întâmpla cu somnul).
      Cat despre cugetările lui nea Petrică Surloiu, ce-aş putea spune altceva decât că les grands esprits se rencontrent.
      În rest, da, verdele este o culoare frumoasă, singurul ei defect fiind acela că-i cam verde.

Spacer Spacer