Este director co-fondator al Editurii Johannis Reeg (Bamberg), care are ca focus publicarea unor volume legate de Transilvania şi în general de România: istorie culturală şi creaţie actuală.
Paginile de faţă fac parte dintr-o culegere de proză scurtă a autoarei, Hermannstädter Miniaturen (Miniaturi sibiene), cu o prefaţă de Andrei Codrescu. "Citind felul în care Dagmar Dusil reconstituie locurile fabuloase ale copilăriei şi adolescenţei sale", spune autorul prefeţei, "eu mă privesc pe mine ca într-o oglindă. Ea şi eu suntem contemporani, ea o liceancă vorbitoare de germană, care acum trăieşte în Germania, iar eu elev la Liceul Gheorghe Lazăr, românesc, locuitor, astăzi, al tărâmului sălbatic american. Eu văd prin «ochii Sibiului» ceea ce vede ea: istoria, conflictul şi strania sereninătate a oraşului în sine." (Ioana Ieronim)
Tăcere de aur
Ştiţi moneda asta, a întrebat bărbatul. Umplea camera cu prezenţa lui. A tras aer pe nas. Aştepta răspunsul în tăcere, fără să respire. Pentru ceilalţi din cameră nu mai rămânea aer. Nici pentru tata, căruia i-a fost adresată întrebarea. Bărbatul ţinea moneda între degetul mare şi arătător. Moneda era mică şi rotundă şi de aur. Lucea ca steaua din Bethleem. Becul răspândea o lumină slabă. Becul era fixat într-un abajur de porţelan alb-lăptos. Atârna legănându-se de tavanul camerei, ca un spânzurat de picioare, un spânzurat cu pălărie. Abajurul de porţelan era ondulat, presărat cu floricele albastre, delicate. Eleganţa abajurului contrasta izbitor cu sărăcia luminii pe care o răspândea becul. Şi totuşi formau o unitate.
Degetul mare al omului era gros şi cărnos. Deasupra uşii de bucătărie se afla un crucifix. Era argintiu. Dar Isus era de aur. Isus de aur, răstignit, avea ochii închişi. Coroana de spini îi stătea înţepenită pe cap lui. El nu se legăna.
Ştim că duminica mergeţi la biserică, a spus omul. Tata a tăcut. Asta nu-i bine, a spus omul. Ştim că îngenuncheaţi, aşa ceva nu se face. Nu mai. Până acum am trecut cu vederea, învârtea moneda între degetul mare şi arătător, până acum, a accentuat. Mama stătea la masa de bucătărie. În faţa ei, ceaunul de culoarea alamei. Era pentru mama ceaunul de făcut spumă din albuş de ou. Cu băgare de seamă ea separase cinci ouă, cum desparţi durere de bucurie, albuşurile erau durerea, care aveau să fie bătute până se făcea o zăpadă tare. Cele cinci gălbenuşuri erau bucuria plutind într-o ceaşcă Rosenthal, gălbenuşuri ca nişte icre enorme, aşteptând să iasă peştii. Peştii nu au memorie, a spus bunica. Trăiesc şi uită. Pentru suferinţa acestei lumi ar trebui să fii un peşte. Omul avea faţa umflată ca aluatul de drojdie. Până acum am tăcut, pentru că nu suntem neoameni, a spus omul. Unde e aurul? Gândiţi-vă la familia dumneavoastră. Un copil are nevoie şi de tată, şi de mamă. Tata tăcea. Copilul şedea nemişcat pe un scăunel. Deţinerea aurului este un grav delict, a spus omul, şi unde este o monedă, sunt mai multe monede.
Nu avem aur. Vocea tatălui urca din abdomenul lui ca o spirală aeriană. Care s-a prins în şnurul lămpii. Becul a început să pâlpâie. Mama se uita la ceaunul de culoarea alamei. Care avea o crestătură foarte mică. Ţinea în mână telul de bătut spuma, gata să înceapă. În ceaşca Rosenthal gălbenuşurile stăteau strâns lipite unul de altul, o pieliţă foarte subţire se mula protector în jurul rotunjimii lor alunecoase.
Trei trepte duceau în pivniţă. Uşa pivniţei era închisă cu zăvor de fier. De cele două găuri ale zăvorului atârna un lacăt greu cum e doar limba unuia beat criţă. În lacăt era înfiptă o cheie, înţepenită, plină de rugină. Podeaua pivniţei era din lut bătătorit neted. Când intrai aici pe timp de vară, te întâmpina suflul lumii celeilalte, iarna te învăluia căldura ocrotitoare a pântecelui de mamă. Mirosul era mucegai de pivniţă. Încăperea era căptuşită cu cărămidă. La perete erau şiruri de etajere. Borcane cu conserve care aici se numeau de murături şi dulceaţă, tronau pe poliţe ca nişte soldaţi victorioşi după bătălie. Toamna pivniţa se pregătea pentru o viaţă proprie. Cartofii se depozitau pentru iarnă, legăturile de usturoi şi ceapă ca nişte cozi împletite atârnau în cuie. Pe scânduri erau depozitate mere de iarnă roşii şi galbene. Cele mai căutate erau merele roşii, ionatane. Pivniţa avea de acum o viaţă interioară. Până primăvara târziu această viaţă era îmbelşugată, abundentă. Din când în când se mai strica un cartof, putrezea. Mama nu se lăsa, până nu-l găsea şi-l dădea la o parte. Cartofii putrezi sunt îngrozitor de împuţiţi. Pentru copil pivniţa avea o forţă de atracţie magică, dar la fel de mare era teama de mugurii, ochii cartofilor, despre care mama spunea că sunt otrăvitori. Sau ceapa, care la un moment dat începea să încolţească de la sine, fără lumina soarelui. Copilului îi era frică de răscoala asta a pivniţei cu tot ce-avea în ea. Sau merele care deveneau atât de zbârcite ca şi faţa noii locatare. Copilul simţea instinctiv că această pivniţă, cu bogăţia ei, adăpostea şi un mare pericol.
În pivniţă nu era lumină electrică. Mama lua cu ea o lumânare, dacă zăbovea mai mult acolo. Asta se întâmpla mai ales toamna, când mergea în pivniţă cu un coş plin de morcovi, rădăcini de pătrunjel şi ţelină şi cu un vraf de ziare vechi. Îngropa legumele în nisip, pentru la iarnă. Dar întâi învelea fiecare morcov, rădăcină de pătrunjel şi de ţelină în hârtie de ziar, în care scria de realizările socialismului. Ziarul se numea "Neuer Weg", adică "Drum Nou". Drumurile Noi mai vechi erau aşezate cu grijă la păstrare într-un teanc. Cu ele mama curăţa geamurile şi toamna înfăşura legumele. "Drumul Nou" era folosit şi la WC, pentru că nu exista hârtie igienică. În "Drumul Nou" lumea putea să citească şi decretul conform căruia tot aurul şi toate bijuteriile pe care le ai trebuie predate pe loc.
Anul acesta toamna a venit devreme. În timpul verii copilul s-a furişat mereu în pivniţă. Inspira adânc de tot aerul, îl reţinea şi aştepta să-i plesnească plămânii. Nu plesneau. Dar copilul se desfăta de mirosul, de suflul şi mireasma lumii celeilalte. Din vara trecută locuiau într-o singură cameră a casei. Bucătăria şi baia erau folosite în comună cu oamenii care stăteau acum în celelalte camere.
Am timp, a spus omul. Am tot timpul. Tata tăcea. Telul mamei se cabra, se împotrivea vehement, învârtea prin albuşuri. Ele opuneau rezistenţă. Dar cu cât se apărau mai mult, cu atât mama bătea mai cu râvnă. Timpul se strânge, a zis tata. A vorbit numai pentru el. Omul a spus: Nu mai vorbiţi limbi străine. O femeie a intrat în bucătărie. L-a văzut pe necunoscut şi a spus: Eu sunt vecina. Ţinea în mână o oală şi o tigaie. Cu degete sprintene a îndepărtat durele de pe plită. A umplut oala cu apă. Oala a aşezat-o pe flacăra deschisă a focului. Apa din oală a început să clocotească. Faceţi o prăjitură, a întrebat-o pe mama. Propoziţia enunţiativă ar trebui să fie o întrebare. Mama privea în lături. Copilului i se părea că mama a dat din cap afirmativ. Copilul îl privea pe Isus deasupra uşii. Şi el părea că mişcă din cap aprobator. Unii ca noi nu facem prăjitură. Asta-i ceva pentru "lumea subţire". Aveţi un pic de sare, a întrebat-o pe mama. Înmărmurită mama i-a întins sare. Femeia a presărat-o în apa care dădea în clocot, după aceea a urmat făina de mălai. A ieşit o mămăligă aurie. Ăsta e aurul nostru, a râs femeia. I-a scăpărat un canin de aur. Şuviţe negre de păr îi atârnau femeii pe faţa transpirată. Caninul era la fel de auriu ca şi Isus deasupra uşii. La cuvântul aur, tata a tresărit. Abia perceptibil pentru omul străin. Totuşi mama l-a observat. Dar şi copilul a văzut trepidaţia uşoară a tatălui. Omul străin a ciulit urechile la cuvântul aur. Copilului i s-a părut că urechile se lungeau tot mai mult. La un moment dat au ajuns la tavan. Numai mama continua să muncească la albuşurile de ouă. Femeia mirosea a transpiraţie. Pentru această mâncare muncim cu sudoarea frunţii noastre, a spus femeia privindu-l pe omul străin. Omul a dat aprobator din cap. Şi el mirosea a transpiraţie. Amândoi sunt împuţiţi. Mama aproba din cap. Ce zice copilul, a întrebat omul străin. Îi e foame, a spus tatăl. Femeia a pus felii de slănină în tigaie. Grăsimea ţâşnea şi stropea în toate părţile. Slănina a început să se rumenească, femeia a întors feliile cu furculiţa pe cealaltă parte. Omul se uita pe rând, ba la mămăligă, ba la feliile de slănină care se frigeau. Înghiţea în sec. Mărul lui Adam se mişca în sus şi se cobora la loc. Mama a turnat zahăr pe talerul cântarului. Femeia râdea. Domnii cei distinşi fac totul corect, spunea ea. Nu am făcut niciodată o prăjitură. Şi pentru noi viaţa asta aici este ceva nou. Pân-acum am stat într-un bordei de pământ. Acum stăm şi noi ca domnii. Omul se uita pofticios la mămăligă şi la slănina friptă. Pofta îi picura ca lacrimile din ochi, îşi atingea buzele cu limba lui trandafirie. La colţurile gurii i s-a adunat salivă. Cu dragă inimă dau copilului un pic de mămăligă, a spus femeia. Mama a refuzat.
Vara trecută, într-o zi, noii locatari stăteau în curte. Oficiul spaţiului locativ le-a repartizat sufrageria de 45 metri. Încăperile anexe le putem folosi în comun, a spus femeia. Purta multe fuste variat colorate. Bărbatul avea o pălărie neagră pe cap, cinci copii desculţi stăteau prin jur. Trebuie să vă ascundeţi aurul, a spus femeia către părinţii mei. Doar aveţi aur. Tata şi mama au tăcut.
Bunicul era proprietarul celui mai mare magazin de stofă al oraşului. Dacă n-ar fi fost bunicul, lumea din oraş ar umbla în pielea goală şi n-ar avea lenjerie de pat şi nici feţe de masă şi miresele ar trebui să se învelească în hârtie, probabil chiar în hârtie de ziar, în care scrie ceva despre realizările socialismului, va să zică miresele chiar ar păşi pe un Drum Nou în sensul adevărat al cuvântului, iar miresele românce s-ar înfăşura în ziarul Scânteia. Scânteie înseamnă străfulgerare, atunci ar străluci pe dinăuntru, ar răspândi scântei şi mirii s-ar aprinde de la scăpărarea mireselor. Carul funebru ar umbla prin oraş cu morţi dezbrăcaţi şi sicrie despuiate şi pe capra dricului ar sta un birjar gol.
Zi de zi bunicul era în prăvălia de stofă. Şi toţi îl iubeau. Pentru că acoperea goliciunea celor izgoniţi din paradis. Coapse voluptoase dispăreau sub stofe din caşmir, pulpe groase se înveleau în fuste de tafta, datorită catifelei adăugate fustei uşor încreţite, gambele subţiri căpătau robusteţea necesară, mătase gingaşă cuprindea piepturi senzuale, mătase curată, vătuită, umfla sâni mici şi îi făcea să crească la dimensiuni nebănuite. Umeri înguşti se căptuşeau şi umeri largi erau mascaţi de pânze uriaşe din stofă uşoară de lână. Femei tinere în rochii croite după model millefleurs aşteptau cererea în căsătorie din partea iubitului lor şi actriţe în rochii roşii din Crêpe de Chine încercau să ascundă păcatul săvârşit aseară. Cu metrul lui bunicul măsura damascul greu pentru feţe de masă, care îi însoţeau pe oamenii oraşului de la nuntă, peste botez şi zile de naştere, până la moarte. Apoi se lăsau moştenire generaţiei următoare. Stofe negre erau căutate de când lumea, căci de murit se murea mereu. Ţigăncile cumpărau mulţi metri de stofă pentru fuste multicolore, pestriţe, rotitoare şi mamele comandau zestrea cusută pentru fiicele lor. Pe lângă "bagheta" de un metru, bunicul mai avea şi o bucată plată de cretă. Bunicul folosea metrul ca pe o baghetă magică. Cu două degete ale mâinii drepte executa cu ea o răsucire în cerc prin aer, pe urmă o aşeza pe stofă, cuprindea cu mâna stângă stofa măsurată formând o cută mare, însemna cu creta şi apoi tăia cu o foarfecă mare, ascuţită şi tăioasă, bucata de stofă măsurată. Materialele uşoare se rupeau simplu dintr-o dată prin sfâşiere. Într-un asemenea caz foarfeca se afla cu mânerele şi tăişurile distanţate ca picioarele depărtate ale unei femei în expectativă. Aşteptând, jignită, nefiind băgată în seamă.
În vara aceasta se părea că izgoniţii din rai aveau să umble în curând dezbrăcaţi. Marfa era neîndestulătoare, de abia ajungea. Cu durere în suflet bunicul trebuia să explice fiinţelor firave, că s-a epuizat mătasea buret, nu mai era nici măcar mătase buret, care doar se producea din coconul deteriorat de mătase. Cu atât mai puţin şi fără a mai pomeni de mătasea naturală.
De acum stofele se vindeau pe puncte. Rafturile erau pline de barhet, stambă, diftină. Bunicul era de neconsolat. Designul era insipid. Materialul mediocru. Flori mari pe un fond nedefinit, carouri mici diforme. Culori care nu se potriveau. Aşa nişte stofe penibile n-am mai văzut niciodată, spunea bunicul. LIPSITE DE GUST. Materialele erau în ton şi se potriveau cu pâinea cumpărată pe cartelă. Aceasta era cleioasă, lipicioasă şi neagră.
Copilul stă pe o bancă în curte. Cei cinci copii noi joacă în jurul copilului blond. Sunt desculţi şi au pământ lipit între degete la picioare. Au o găleată cu mirabele. Copilului blond îi plac mirabelele, cărora li se zice obişnuit zarzăre. Pe piaţă sunt mai ieftine decât caisele, mai puţin nobile. Uneori sunt şi mai acre. Dar când sunt coapte, pot fi dulci la gust. Mama are motivul ei să nu fie încântată că-şi vede copilul mâncând mirabele. O fată cu părul închis la culoare ia o mirabelă şi o pune în mâna copilului blond. Apoi fuge râzând. Un băiat spune: corcoduşe. Fata cu părul închis se întoarce şi spune: aur. Apoi fuge de tot. Copilul ascunde mirabela în pumn. După un răstimp îşi vâră iute ca fulgerul mirabela în gură. E foarte dulce şi coaptă. Copilului îi rămâne în gură un sâmbure rotund.
În cameră bunicul îi spune mamei, trebuie să ascunzi aurul. Este tot ce ne-a mai rămas, e garanţia pentru viitorul copilului. Aurul a fost dintotdeauna sigur. Tata intră în cameră. Aurul trebuie să dispară. Îl aruncăm în râu. Aduce ghinion familiei. Nu, spune bunicul, e tot ce mai am, tot ce ne-a mai rămas. Copilul intră în cameră. Oamenii mari amuţesc. Ce-i aur, întreabă copilul. Adulţii pălesc. Feţele lor dispar în dosul spaimei precum soarele în spatele unui nor gros negru. Am mâncat aur, spune copilul.
Noaptea dorm cu toţii într-o cameră. Mama, tata, bunicul şi copilul. Bunica a murit. Slavă Domnului, zice bunicul. N-ar fi supravieţuit acestei nenorociri. Tata şi bunicul au luat câte un calmant ca să nu le mai bată inima aşa de tare. Noii locuitori ar putea să audă bătăile. Ar putea atunci să-şi dea seama că familia are aur, aur care dă palpitaţii. Ca urmare a pastilei calmante, tata şi bunicul au adormit. Copilul se preface că doarme. Pe timp de noapte mama se furişează din cameră. Copilul continuă să-şi frământe mintea cu acest cuvânt, "aur". Copilul gândeşte: O oră, un ceas, e cuprins în el, o a-oră. Un ceas deci, care strânge timp sau un ceas pentru început sau pentru sfârşit. Trebuie să fie un ceas periculos, altminteri adulţii n-ar fi avut căutături atât de speriate. Copilul vede cum mama ia o lumânare. O lumânare e roşie. E a patra lumânare de pe coroana de Advent, Postul Crăciunului. Prima şi a doua lumânare au ars de tot, fiindcă au trebuit să ardă mai mult decât a treia şi a patra. Din a treia copilul a modelat un iepure. Copilul aude, cum încet de tot se trage zăvorul uşii de la pivniţă. Apoi noaptea se învârteşte atât de iute ca un titirez şi se opreşte epuizată în zorii zilei.
Tăcerea nu vă va aduce nimic, a spus omul. Doar aveţi aşa un proverb în limba voastră "Tăcerea-i de aur şi vorba-i de argint", credeţi-mă, în acest caz tăcerea nu e de aur. Aşa că vorbiţi odată. Noi ştim totul. Tata continuă să tacă. Tăcerea lui s-a instalat temeinic. S-a fixat ca o muscă albastră, un muscoi negru-verzui pe o bucată de carne. Nu se urneşte din loc. Nu se lasă gonită de omul străin. Din când în când e deranjată de întrebările omului, dar apoi revine ca musca albastră la carne. Omul umblă în bucătărie de colo până colo. Tata stă cu spatele la bufet, încearcă să găsească un sprijin, rezemându-se de el. Deasupra bufetului atârnă ceasul de bucătărie. Face tic-tac. Mama stă rezemată de masa de bucătărie. Albuşurile se leagănă încolo şi încoace, ba mai mult încolo, ba mai mult încoace. Mama a separat albuşurile de gălbenuşuri. Albuşurile sunt suferinţa, durerea aflată într-o mişcare perpetuă. Se mişcă mai degrabă încoace, îndepărtându-se mai puţin, mai puţin încolo. Gălbenuşurile sunt bucuria care din ce în ce mai mult e acoperită de un înveliş. Bucuria se închide în sine. Se închistează. Omul se uită la ceas. Un minut începe să se întindă ca un elastic. Aşa ca jartiera mătuşii Elfriede. Uneori mătuşa Elfriede îi dăruieşte copilului o bucată de jartieră. Atunci copilul e fericit. Smulge din ea firele elastice, unul câte unul, şi le întinde peste o cutie de chibrituri. Ciupeşte de ele şi răsună tonuri şi sunete răzleţe. Omul încearcă să hipnotizeze ceasul. Dar ceasul e imperturbabil. Pare că stă pe loc. Ştiţi, şi noi avem în limba noastră proverbe, spune omul, dar acelea sunt adevărate, nu ca al dvs. despre tăcere şi aur. Nu aduce anul ce aduce ceasul. Asta întotdeauna se potriveşte. Mama traduce în gând: O clipă poate să aducă mai multă schimbare decât un an. Cât este de adevărat, constată mama în gândul ei.
În toiul verii s-a ivit o asemenea clipă. Bunicul mergea ca în fiecare dimineaţă în prăvălia lui. În ziua aceea vindea cu precădere stambă neagră ieftină. Când a auzit la radio de etatizarea întreprinderilor, se trăgeau clopotele la biserica. Bunicul se gândea la aur. Se gândea la casa lui, care de acum era locuită în mare parte de străini. Trandafiri uriaşi se desprindeau din stofe, îl batjocoreau pe bunicul. A mea este această împărăţie, gândea bunicul, şi al meu este aurul. A pus creta plată lângă metrul de măsurat şi a încuiat uşa de la intrare. A luat tramvaiul până la heleşteul de peşti.
Crapii au fost tulburaţi în pacea lor peştească. Munţii se apropiau tot mai mult. Riscau să se prăvălească în ape. Bunicul şi-a scos pantofii, apoi şosetele. De două ori a împăturit fiecare şosetă şi a pus-o pe fiecare în câte un pantof. Pantofii erau maro. Şireturile le-a legat fundă. I-a aşezat ordonat laolaltă la mal. Apoi şi-a luat ceasul de la încheietura mâinii stângi şi l-a pus în pantoful drept. A socotit că de acum n-ar mai avea nevoie de timp. Timpul din ceas s-a strecurat până în vârful pantofului drept. A încercat să evadeze din pantof, însă n-a reuşit. Era timpul bunicului, care a rămas în pantof pe vecie. Bunicul şi-a luat portofelul. Lângă buletinul de identitate mai avea câteva puţine bancnote, puţine. Din compartimentul pentru monede a luat o monedă mică de aur cu un cocoş pe ea. Un cocoşel. A vârât-o lângă ceas în vârful pantofului drept. Unde era restul aurului, nu ştia. Fiica lui spusese: S-a dus. Musai să-l fi ascuns undeva. Trebuie să fi fost în acea noapte, când inima lui ameninţa că o va apuca razna. Când se temuse că noii locuitori s-ar putea să-i audă bătăile inimii prin perete. Desculţ stătea la malul lacului. A aruncat portofelul în lac. Trei crapi căutau să-l înhaţe. Îmbrăcămintea nu şi-a scos-o. Stofa ţinea de viaţa lui, era o parte din ea. Costumul pe care-l purta era din camgarn englezesc, marfă datată încă din vreme de pace, cumpărată încă înainte de război. Cămaşa era din poplin de un albastru deschis, bleu cum este cerul astăzi. A făcut un pas cu piciorul în apă, spre a păşi pe un drum nou, la fel de nou ca ştirile pe care le tipărea ziarul "Neuer Weg" zilnic. Era mai simplu decât îşi închipuise. În clipa în care apa i-a ajuns la buza superioară, îl încerca dorinţa spontană de a se întoarce. Apoi a continuat să avanseze în apă. Un strat de nori asemănător voalului îşi schimba direcţia pe cer. S-a transformat într-o trenă, mireasa purta o rochie mov. Era din stambă ieftină, atârna inelegant. De rău augur pentru ţară. Să fi luat moneda de aur cu el. Chelia rotundă arăta ca o bucată de pâine, o pâine din vremurile de pace.
De ore în şir ceasul de pe perete parcurgea cursa de o sută de metri. Iar şi iar şi tot mereu. Tăcerea tatălui încă mai sta pe loc. Frica mamei aiura şi torcea un fir lung care o strângea în jurul pieptului. Au mai venit încă nişte bărbaţi străini. Întâi prăvălia şi dulapurile au fost răscolite, pe urmă golite. În faţa copilului se arăta un peisaj straniu. Tăcerea tatălui era atât de mută ca şi Isus cel de aur de pe crucifix. Frica mamei lucea argintiu din ochii ei asemenea crucifixului. Nimic, spunea omul, nimic. Nimic, spuneau ceilalţi bărbaţi. Omul se uita la ceasul de pe perete. Tocmai îşi luase avânt pentru un nou tur în cursa de o sută de metri. În pivniţă, spunea omul. În pivniţă trebuie să fie aurul. Cu un gest al mâinii mama a răsturnat ceaşca de Rosenthal cu gălbenuşurile. S-au prelins pe duşumeaua bucătăriei. Pe masă au rămas albuşurile, jalea. Bucuria se risipise.
Smulgeau cărămizile din peretele pivniţei. Una câte una. La fiecare izbitură mama tresărea. Ai pus, a spus tata. Şi mama a aprobat dând numai din cap.
Oamenii au revenit în bucătărie. Nimic, a spus omul. Nimic, au spus oamenii.
Veniţi cu noi, a spus omul către tata. Am găsit o monedă la dumneavoastră. Şi unde e o monedă, trebuie să fie mai multe monede. Nu avem aur, a spus tata. Cuvintele lui au frânt alergarea de o sută de metri a ceasului. Veniţi cu noi până ce se lămureşte totul. Lacrimile mamei au picurat în albuşuri. Tata a plecat cu bărbaţii străini.
Tata a rămas doi ani de zile în temniţă. Fusese o singură monedă de aur. Copilul s-a jucat cu copiii desculţi.
Oamenii străini au mai rămas un răstimp. Apoi şi-au luat tălpăşiţa. Înspre sudul ţării. Înainte de a pleca, femeia cu fustele pestriţe i-a dăruit mamei un ceaun mic, nou, de alamă. Ca să puteţi bate mai bine spuma de albuş, când faceţi prăjitură. Păcat că nu-i domnul aci, a spus şi a privit-o pe mama în ochi. Da, păcat, a zis mama.
Toamna, pe când mama a pus legumele la conservat, scurmând şi săpând în pivniţă prin nisip, a găsit ascunsă acolo lădiţa de trabucuri în care ascunsese aurul. Era goală.