Felix Alexa (care l-a distribuit în două spectacole pînă acum) spune despre el că are o puritate interioară cum greu găseşti. Mai mult decît atît, are o energie care se transmite magnetic în jurul lui, pe scenă şi în sală. E un actor care crede în ce face cu o inconştienţă care te face să speri că teatrul mai are o şansă. Anul trecut, în 2003, a fost nominalizat la Premiul pentru Debut al UNITER (pentru rolul din Drept ca o linie, regia Radu Apostol), şi l-a pierdut. Anul ăsta a lăsat Brăila pentru Naţionalul din Bucureşti şi joacă la Odeon într-un spectacol care te face să vezi altfel lumea - Chip de foc, de Marius von Mayenburg. Iar Marius Manole poate chiar să... înflăcăreze.
Iulia Popovici: Eşti vedetă, Marius?
Marius Manole: Nu cred că-n România sînt vedete. Există oameni foarte cunoscuţi: toată lumea în ţara asta ştie cine e Adriana Trandafir, mama mea, dacă ţine la un actor, la ea ţine şi la Alexandru Arşinel. Nu înseamnă neapărat că sînt vedete, totuşi. Eu nu-s vedetă, sînt o "tînără speranţă a teatrului românesc", speranţă care-o să moară foarte repede dacă n-are grijă de ea şi de ce face pas cu pas. Sînt pur şi simplu un actor norocos, mult mai norocos decît alţii: am prieteni supertalentaţi şi care n-au avut şansă. Eu am ajuns în Bucureşti.
I.P.: După norocul tău ai venit în Bucureşti?
M.M.: Nu, am venit în Bucureşti pentru că iubeam foarte tare în perioada aia... Lăsînd asta, niciodată n-am vrut să vin aici, mi se părea o lume mult prea inaccesibilă, mi-era şi foarte frică, nu-nţelegeam exact cum funcţionează Bucureştiul. Mi se părea şi un oraş mult prea mare, în care greu îţi găseşti prieteni şi greu ai oameni lîngă tine; nu voiam să pierd prietenii pe care-i am dîndu-i pe... nimic. Ceea ce s-a şi-ntîmplat de altfel; mi-e mai uşor totuşi, cînd mă iau cu teatrul.
Ei, şi-am venit în Bucureşti ca să fac coregrafie - c-am vrut coregrafie, aşa, vreo jumătate de an, dup-aia (pînă acum, în anul II, semestrul I) m-a ţinut Liliana Iorgulescu. Nu prea înţeleg ce vreau eu să fac cu asta în viaţă, o vedeam ca pe-un workshop pentru un actor care trebuie să-nveţe să se mişte mai bine (aşa cum acum vrea să m-apuc de pian, fiindcă un actor trebuie să ştie să cînte şi la un instrument). şi nici de la Bucureşti nu ştiu ce-am vrut; n-a fost pentru că voiam să joc în Bucureşti. Dacă nu era Felix să mă vadă în Drept ca o linie şi să mă ia pentru Puck în Visul unei nopţi de vară...
I.P.: Între timp ai aflat cum funcţionează Bucureştiul?
M.M.: Am aflat, dar nu cred că asta m-a schimbat. Nu funcţionează altfel decît în provincie, la fel merg şi acolo lucrurile.
I.P.: Carevasăzică nu te-ai făcut lup pentru omul de lîngă tine.
M.M.: Am auzit şi eu vorba asta, dar ştii ce se-ntîmplă? Asta e valabil pentru oamenii care cred într-un astfel de sistem, să calci peste celălalt ca s-ajungi tu. Cei care cred în ei, cred în talentul lor, în prietenie, în dragoste, n-or să facă niciodată aşa ceva. N-au de ce. A, că aici dacă te-mbolnăveşti nimeni n-o să-ţi dea voie să stai acasă patru zile, cum se face la Brăila; şi trebuie să joci, cu spatele rupt şi cu vocea-n pioneze. În călcatul peste celălalt nu cred; am refuzat o dată un rol principal într-un film pentru că-l juca un coleg al meu, şi nu puteam să-i fac asta unui prieten.
I.P.: Că veni vorba de prieteni, la Premiul UNITER pentru debut din 2003, erai în competiţie cu un prieten - Ana Mărgineanu, şi-a cîştigat Theodora Câmpineanu. Ţi-a părut rău c-ai pierdut?
M.M.: Nu, deloc. Oricum era o seară foarte specială pentru mine şi pentru Ana; ar fi fost nedrept să iau eu sau să ia ea, fiindcă eu mă rugam să cîştige Ana şi probabil ea se gîndea să cîştig eu, fiindcă într-un anume fel amîndoi am lucrat cu Radu Apostol şi oricare dintre noi ar fi luat premiul, Radu l-ar fi cîştigat. Mi-a părut rău numai că nu l-a luat Ana, dar chiar şi-aşa am stat amîndoi după Gală şi-am petrecut pînă dimineaţa.
I.P.: Dar te-a luat pe sus nominalizarea.
M.M.: M-a surprins foarte mult şi probabil nici n-am înţeles pe moment importanţa lucrului ăstuia. Am văzut abia mai tîrziu că-n ochii oamenilor înseamnă ceva faptul c-ai fost nominalizat la UNITER. Dar oricum, degeaba eşti nominalizat sau iei premiul dacă dup-aia nu faci nimic; ar trebui ca asta să te oblige să faci ceva mai departe.
I.P.: Numai că dacă eşti actor nu ţine întotdeauna de tine ce faci, depinde de regizorul în mîinile căruia intri.
M.M.: Aici am avut eu noroc cu Felix.
I.P.: De ce crezi tu că te-a ales?
M.M.: Uite că nu ştiu. Chiar nu ştiu. E adevărat că eu comunic foarte bine cu Felix, are foarte mare încredere în mine (nu-nţeleg de ce!). Oricum, Felix e un regizor care nu face compromisuri, de nici un fel: nu-şi ia prieteni în spectacol şi niciodată nu e de acord cu asta, iar dacă simte că-n jurul lui cineva îl linguşeşte fuge imediat. Dacă-şi doreşte un actor, indiferent în ce relaţie e cu el, că-s certaţi sau mai ştiu eu ce, dacă are nevoie de el îl ia în spectacol. E cam singurul care ia actori tineri şi-i promovează.
I.P.: Într-un mod foarte ciudat, mi s-a părut acum că distribuirea ta în Puck a fost un fel de tatonare, de explorare a posibilităţilor tale, o "încălzire" înainte de Kurt din Chip de foc.
M.M.: şi mie mi s-a părut la fel, la un moment dat. După o lună şi ceva de repetiţii cu Visul..., Felix începuse să spună ceva de nişte audiţii la Odeon, şi mi-a spus să vin şi eu. Întîmplarea face că n-a mai fost nici o audiţie pentru Chip de foc şi m-a luat direct pe mine. Dar nu cred că atunci cînd m-a luat în Puck se gîndea la Kurt, descoperirea a făcut-o pe parcurs.
I.P.: Şi-aşa s-a făcut că te-ai întors la textele contemporane în care spuneai că te simţi cel mai bine.
M.M.: Adevărul e că-mi doream să joc Shakespeare. Orice-am spune noi, pentru un actor e important să joace clasici. Dar a fost un punct de trecere. Eu mă simt bine în texte contemporane, pentru c-am 25 de ani, pentru că am o anumită sensibilitate. Chiar şi în Visul..., în Puck am nişte motivaţii foarte contemporane: nu ştiu cît se vede în spectacol, dar el e atras de Oberon şi e gelos pe copilul care vrea să se apropie de el. Oricît de clasic ar fi un text, tot prin grila ta contemporană îl citeşti, nu poţi să-l joci ca la 1800.
Noi în facultate numai clasici am făcut, nici vorbă de Drept ca o linie sau Chip de foc, şi-am jucat Molière şi Shakespeare şi Cehov pînă ne-au ieşit pe ochi. şi pe Molière l-am urît, pe vremea aia nu ştiam ce să fac cu el, dar commedia del'arte mi-a plăcut foarte tare.
I.P.: Tot spui de atunci şi acum. Unde s-au rupt apele? La Drept ca o linie?
M.M.: În două luni cu Radu Apostol m-am schimbat total. Acuma nu ştiu cît de total se poate schimba cineva, ştiu însă c-aveam nişte lucruri în mine pe care nu le puteam scoate în afară, iar experienţa aia mi-a întors cu 180 de grade viaţa. Eram un mare superficial, un mare ignorant; nu mă interesau multe lucruri care se petreceau pe lumea asta, nu voiam să văd oamenii de pe stradă şi problemele lumii în care trăiam. ştiam că există, dar nu voiam să le experimentez. Pînă cînd a trebuit să fac faţă, dacă n-aş fi făcut-o n-aş fi putut juca Paulie. Atunci mi-am dat seama cîte lucruri importante sînt pe lumea asta şi că actorul trebuie să fie un raisonneur al ei.